Tinerii de la 1918, între jertfă și răscumpărare

  Motto: „Cel ce bate bucata de fier, întâi socotește cu mintea ce va să facă: seceră, cuțit sau topor. Așa și noi trebuie să socotim care faptă bună uneltim.” ( Avva Antonie)

              (Material realizat de Daniel Bahnea)                                                                     

În vara anului trecut am hotărât să revăd Mausoleul Eroilor din Primul Razboi Mondial de la Mărășești. Drumul cu trenul dintre Focșani și Mărășești este acum dezolant: pământuri nelucrate, păduri de tufișuri, halte ce își așteaptă neputincioase sfârșitul… şi mă gândesc la descrierile atât de suave pe care le făcea părintele Gala Galaction în al său „Jurnal”, pe când, în veacul al XIX-lea, parcurgea același drum către mânăstirile moldave.  Gara din Mărășești nu e cu nimic schimbată față de imaginea ce apare în fotografiile din timpul luptelor cu germanii, atunci când era împrejmuită cu garduri de sârmă ghimpată, ca o ultimă redută. Am ales să parcurg la pas drumul spre destinația amintită, străbătând unul din câmpurile de luptă din Marele Război. Trecând prin tranșeele existente și astăzi, printre ierburi și ciulini dintre care răsar smeriți macii în culoarea sângelui, nu poți să nu te oprești în loc o clipa și vântul să nu-ți aducă în auz ca aievea sunet de tanc, de obuz și de puşcă… strigăte surde de durere și mirosul morții. Acolo plânge încă pământul.

Biserica din satul meu e de-o vârstă cu România Visului. În veacul ce a trecut, sub privirea lui Hristos și între pereții de cărămidă arsă, a sălășluit pe toți străbunii mei: acolo și-au primit Botezul, acolo li s-au pus pe capete cununile iubirii, acolo și-au făcut legământ cu veşnicia. În mijlocul ei, în cristelnița de-aramă, părintele Gheorghe Țigăeru m-a pecetluit și m-a așezat în brațele Mântuitorului, în ea l-am văzut pe tata prohodit. Întreaga mea copilărie s-a derulat in jurul trupului înalt, încins cu șapte brâie de piatră cioplită. Să ajungi în deal la „Sf. Ion”, se poate urca pe drumul nou, cimentuit, ori pe treptele vechi, alcătuite din bolovani. Povestea acestor trepte nu am știut-o niciodată și probabil că nimeni nu o mai cunoștea. Nu de mult, sprijinidu-l să coboare dealul pe cel care odinioară m-a purtat pe brațe în Sfântul Altar, ne-am oprit la jumătatea drumului. M-a sfredelit cu ochii lui albaștri și m-a întrebat:

Știi tu cine a zidit aceste scări?

Și i-am răspuns cu rușine că nu, nu ma gândisem niciodată la acest lucru.

Să nu uiți, Daniele: tineri ca tine, care urmau să plece în război la 1916, pe când se zidea biserica.                                                                                                                                         Am tresărit pentru moment, dar gândul mi-a zburat, apoi am coborât și am mers mai departe.

Tresărirea mea de atunci s-a transformat în fiori trăiți în drumul spre Mausoleu. Urcând și coborând în tranșee, am zărit cu ochii minții exercițiul si repetarea continuă a morții şi învierii străbunilor mei, a celor ce înainte de plecarea lor au vrut să lase moștenire trepte către cer, pe care „să urce și pe lumea cealaltă”. Din scara lor nu s-a desprins o piatră, doar trupul acelei țări răscumpărate de jertfa lor s-a frânt. Tinerețea acelor copii era pusă sub umbra sfârșitului în 1916. În 1918 s-au mai întors prea puțini.

Caracteristica principală a eroilor mei se trage din fapta lor dinainte de concentrare. Aceasta este linia identificatoare a acelor flăcăi de atunci: bărbăția în credință. Ei trăiau cu conștiința acelei „vieți a sufletului meu”, de care vorbea Eminescu. În zi de sărbătoare, ei se îmbrăcau în albul pascal și aveau chipuri vesele, în dreptul bisericii își opreau orice faptă sau cuvânt, scoateau căciula de pe cap, plecau fruntea și se închinau cu toată pioşenia.  Foarte bine observa scriitorul Mihail Neamțu, în ultima sa carte, când vorbește despre „Virtuțile țăranului român”, că fiecare zi se derula pentru aceste ființe sub o sfântă rânduială. Țăranii erau matinali, dimineața se trezeau în zori, își spălau chipurile cu apă rece, își făceau pravila și răsăritul Soarelui îi prindea pe câmp, la sapă sau la coasă. La apus se întorceau în bătătură și îşi vedeau numai de ograda lor. Dacă era slujbă a doua zi și suna toaca, opreau orice activitate și se astrucau în sânul familiilor. Traiul nu le-a fost niciodată ușor, dar nu au deznădăjduit și nu au slăbit credința. Pentru copiii și nepoții lor și-au luat crucea plini de avânt și au mers pe front. Regele le-a promis pământ și libertate în schimbul jertfei lor. Gândul unei zile mai bune, împletit de nădejdea învierii și însoțirea lui Dumnezeu le-a dat voinicilor putere în luptă. Dacă astăzi țăranul român și-a schimbat constituția și rânduiala, acesta este rezultatul celor 50 de ani de comunism, care au răsturnat din temelii firea „omului de treabă (Paul Gherasim), a celui „cu bunăcuviința distinsă față de fețele luminate” (Vasile Pârvan), „discret, modest și bun” (pr. Dumitru Stăniloae). Închei pledoaria mea cu afirmația părintelui Constantin Galeriu, care spunea că „prin jertfă, dăruind salvezi și, mai mult, te împlinești mereu în vocația ta.” Jertfa exprimă în același timp condiția  fundamentală a omului, care se afirmă și se realizează în relație, în solidaritate cu  „totul”. Acei eroi care s-au aruncat în vipia focului, au ars ca noi să fim acum liberi în limba noastră și în creștinismul nostru bimilenar. Avem o datorie. Suntem capabili să o ducem mai departe?

 

 

 

 

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *