Sursa foto: www.marturisitorii.ro

Împărătia lui Dumnezeu este în noi – Interviu cu pr. Arhimandrit Sofian Boghiu

Lacrimile și rugăciunea

– Vorbiti-ne de lacrimile la rugăciune. La rugăciune pot veni lacrimi și de la diavol?

– Foarte multe. De la diavol, dar și de la fire. Durerile mari pe care le avem în viața noastră cea de toate zilele se linistesc prin plâns, prin lacrimi. Sunt însă și lacrimi ale isteriei, sau lacrimi de bucurie pentru un succes pământesc. Sunt și lacrimi duhovnicesti care mai greu vin în viața noastră, lacrimi de pocăintă; ele sunt foarte bine primite de Dumnezeu și apar atunci când ne pare rău de unele fapte urâte făcute în viată, când ne căim din toată inima pentru ceea ce am făcut. Sunt și lacrimile rugăciunii noastre de credintă. Lacrimile duhovnicesti sunt aduse de Dumnezeu. Lacrimile celelalte, omenesti, ne scapă oarecum de această apăsare sufletească, dar sunt doar de folos imediat, nu ajută la rugăciune.

– Ce este rugăciunea fără cuvinte? Dar rugăciunea ca focul, de care vorbeste Sfântul Ioan Cașian?

– Rugăciunea ca focul sau rugăciunea fără cuvinte este rugăciunea inimii. Ea apare atunci când inima noastră se roagă fără cuvinte, ziua și noaptea; atunci când harul lui Dumnezeu lucrează asupra noastră în așa măsură încât tot interiorul nostru arde cu un foc asemănător cu Sfânta Lumină de la Ierusalim. Stiți că de sute de ani apare în mod miraculos o lumină sfântă la Ierusalim în timpul Învierii. Această lumină la început nu te arde; poți umbla cu mâna prin ea, poți să-ti dai cu ea pe fată și tot nu te arde. Însă este lumină, este flacără, la fel ca flacăra rugului aprins din Sinai care nu mistuia rugul, pomul de acolo. Cam asa este și acest foc al inimii rugătoare despre care vorbeste Sfântul Ioan Casian: un foc care nu mistuie, ci arde și luminează asa cum luminează Dumnezeu mintea și inima noastră când dorim ceva dumnezeiesc.

– Rugăciunea poate suplini Sfânta Împărtăsanie, asa cum citim în viața unor șihastri?

– Nu poate suplini Sfânta Împărtăsanie; aceasta are rolul ei, iar rugăciunea are un rol pregătitor pentru primirea Sfântului Trup și Sfântului Sânge ale lui Iisus Hristos. Sfânta Maria Egipteanca numai prin rugăciune, fără Sfânta Împărtăsanie, după 47 de ani de șihăstrie în pustiul Iordanului, ajunsese ca în timpul rugăciunii să se înalte la un cot mai sus de pământ. Însă cu totii avem nevoie de Sfânta Împărtăsanie. Sfântul Zoșima – care a venit la ea în pustiu și a împărtășit-o – a pus șigiliu și confirmare pe această vrednicie adusă prin rugăciune, până la acest stadiu de înăltare a trupului; asa de usoară a devenit materia din ea că se ridica prin rugăciune. Însă avea nevoie numaidecât și de Sfânta Euharistie; ea a venit și după aceea sfânta s-a săvârșit. A doua oară când a soșit Sfântul Zosima cu Sfântul Trup și Sânge, nu a mai gășit-o în viată. Își luase portia ei de sfintenie prin prima și ultima cuminecare, după 47 de ani de viată pustnicească. Asa încât rugăciunea are rostul ei, iar Sfânta Împărtăsanie este desăvârșirea acestui rost.

– De ce este neapărat nevoie de un duhovnic când se practică rugăciunea inimii?

– Este nevoie de un duhovnic pentru că această rugăciune spusă neîncetat – spusă foarte des, de-a lungul mai multor ani – aduce niste stări speciale pentru cel care o practică. De pildă, apare o căldură aici, în dreptul inimii, mai sus de inima aceasta carnală. Apare un semn și cel care se roagă și nu stie ce rost are această rugăciune, se poate mândri, cine stie ce poate crede despre el însuși. Și duhovnicul îi poate spune că această stare de încălzire este o stare firească: <Fii linistit, mergi mai departe!>. Adică pot apărea, pe calea aceasta a rugăciunii inimii, niste probleme noi pentru rugător. El nu le cunoaste, nu stie cum să le rezolve și duhovnicul care practică această rugăciune îi poate răspunde precis la frământările lui.

– Ce rol are în deprinderea rugăciunii inimii, rugăciunea rostită cu gura?

– Omul îmbrăcat în rostiri și psalmi, și acatiste, și canoane, își poate rosti cu gura această rugăciune scurtă de care am amintit. Însă când rostesti cu gura, adeseori mintea colindă pe alte coclauri, după cum am mai spus. Și de aceea este bine să facem un efort pentru a ne concentra mai mult. Dacă nu reușim dintr-o dată, putem repeta rugăciunea. S-o repetăm și să ne căim pentru această rătăcire a mintii și să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne adunăm mintea în noi înșine. Asta pentru orice rugăciune am face: cititul psalmilor (psalmii sunt foarte frumoși, foarte puternici), Paraclisul Maicii Domnului, Canonul Îngerului Păzitor, Canonul de Pocăintă, Canoanele Maicii Domnului, foarte frumoase lucruri. Dacă am avea mintea concentrată asupra fiecărui cuvânt de acolo, folosul ar fi foarte mare pentru noi. Dar pentru că mintea rătăceste, după ce ne rugăm suntem aceiași oameni ca și înainte de rugăciune; nu se întâmplă nimic înlăuntrul nostru! Mă uit în Biserică la noi: se fac rugăciuni în Biserică, se slujesc liturghii (sfânta liturghie este cea mai mare rugăciune dintre toate rugăciunile Bisericii). Apoi se tine un cuvânt de folos. După ce a încetat slujba și predica, e o hărmălaie, fiecare vorbeste cu totul altceva decât ce a auzit până atunci în Biserică. Dovadă că n-a rămas aproape nimic în mintea și în inima celor care au ascultat, fiindcă au fost mereu distrati, au fost rișipiti. De aceea este nevoie ca în rugăciunile noastre spuse cu glas tare, sau în taină, sau în soaptă, să fie această concentrare la fiecare cuvânt. Dacă nu reușim să fim atenti, repetăm rugăciunea o dată, de două, de trei, de patru ori, pentru că rugăciunea spusă fără să fim atenti este nulă, nu are răspuns din partea lui Dumnezeu, deoarece ea este făcută numai cu buzele, iar cu inima este ”departe de Mine”, după cum spune Mântuitorul. Concentrarea asupra cuvintelor rugăciunii trebuie să fie în asa fel încât să ne conducă spre noi înșine, spre acest centru unde Dumnezeu este ascuns în noi.

Mântuitorul ne spune că în noi este Împărătia lui Dumnezeu; iar Sfântul Pavel ne atentionează: ”voi sunteti temple ale Duhului Sfânt”. În noi locuieste Duhul Sfânt! Împărătia lui Dumnezeu e în noi! Aici trebuie să tinem rugăciunile și toate invocările când le rostim către Dumnezeu, către Maica Domnului și către ceilalti sfinti. Și dacă mintea este în altă parte, aceste sfaturi și îndemnuri nu se întorc către noi, ci rămân plutind în văzduh, nu ne foloșim deloc de ele. Este asa cum ne-am uita într-o vitrină încărcată cu toate bunătătile, dar între noi și vitrină este un geam, nu putem pune mâna pe ele. Asa se întâmplă și cu neatentia – acest geam – care se interpune între noi și rugăciunea noastră. Acest obstacol să nu fie!

– Ce este de făcut când duhovnicul meu, care nu practică rugăciunea mintii, conșideră că nu este necesar ca tinerii să o practice, îndemnându-i spre un crestinism social, nu spre un crestinism mistic?

– Pentru mine nu există o viată crestină fără să fie în același timp și mistică, adică tainică, adică legată de Dumnezeu. Nu stiu vreun crestin adevărat care să nu fie în același timp mistic. Mă refer la un crestin care este împărtășit cu Tainele Bisericii și care se spovedeste, care își sfinteste viața sa lăuntrică.

Există o stare mistică, tainică, ascunsă: ”Tu însă, când te rogi – ne spune Mântuitorul -, intră în cămara ta și, închizând usa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns”. Cum poti să te rogi fără să te gândesti la acest Tată ceresc că e ascuns undeva și vede starea ta lăuntrică? Cum poti fi laic, lumesc, numai pământesc, fără acest duh, fără suflet care, dacă nu este în noi, atunci această mașină foarte perfectionată – trupul nostru – nu-i nimic, se topeste și o mănâncă jivinele?

Asa încât în fiecare dintre noi este un centru tainic, mistic. Din acest centru izvorăsc toate relatiile noastre personale: dragostea, bunătatea, mila, smerenia noastră, bună-cuviinta, toate sunt legate de acest centru mistic din noi, unde locuieste Dumnezeu și Împărătia Sa.

Asa încât nu stiu cum ar putea arăta o viată crestină fără rugăciune, fără acest centru mistic, fără acest loc al lui Dumnezeu din noi.

Viată socială?! Și păgânii aveau o viată socială, se ocupau numai de această orizontală a existentei. Iisus Hristos ne spune însă și acel cuvânt în predica de pe munte: ”Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”. Asa încât nu cred că este o piedică pentru a lucra în viața socială dacă ai înlăuntrul tău un izvor nesecat, datorat prezentei lui Dumnezeu.

– Rugăciunile oamenilor care nu s-au spovedit de ani de zile sunt ascultate de Dumnezeu? De asemenea, celor care trăiesc în păcate mari li se ascultă rugăciunile?

– Dacă rugăciunile sunt făcute la fel ca ale vamesului din Evanghelie – cu umilintă, în durerile inimii, neosândind pe altul, cerându-și iertare pentru ticăloșiile de până atunci – Dumnezeu îl ascultă pe oricare dintre oameni. Pentru păcătoși S-a întrupat Dumnezeu. Tâlharul de pe cruce a zis numai câteva cuvinte și s-a mântuit, a fost iertat. Spune Fericitul Augustin despre el și acel cuvânt, pe care poate-l stiti unii dintre dumneavoastră: <Fericit tâlhar! Toată viața a furat, iar la urmă a prădat și Raiul”.

Asa că Dumnezeu ascultă rugăciunea oricăruia făcută cu umilintă, cu căintă, cu regret pentru tot ce-a fost rău în viața lui de până atunci, până în clipa când s-a gândit că există un Dumnezeu și că are o răspundere pentru tot ce a făcut în viața pământească.

Ispitele și rugăciunea

– Există în rugăciune ispite de-a stânga și ispite de-a dreapta? Ce înseamnă acest lucru?

– Da, sunt ispite de-a stânga și de-a dreapta. De-a stânga sunt foarte cunoscute: betia, lenevia, desfrâul, furtul, răzbunarea, mânia, toate sunt ispite de-a stânga. De-a dreapta poate fi un post exagerat, adică obsedat de amănunte sau cu mult peste puterile trupesti.

De aceea este bună întelepciunea pe care trebuie să o cerem de la Dumnezeu, ca să ne lumineze drumul vietii pentru a putea fi echilibrati, pentru a nu greși și pentru a putea să mergem pe calea împărătească, cum o numesc Sfintii Părinti, pe această cale de aur – via aurea. Postul să fie post, cu întelepciune făcut, abstinenta să fie abstinentă cu adevărat, paza aceasta a șimturilor să fie cu adevărat pază șinceră, căinta să fie șinceră, rugăciunile să fie cât de multe, dar să fie atente, cu umilintă și cu smerenie, și atunci toate merg bine.

Oricât ar fi de lungi rugăciunile, dacă sunt făcute numai cu buzele, nu sunt primite de Dumnezeu. Sunt unii bieti crestini care fac acatiste și psalmi – multi psalmi și multe acatiste – însă își dau seama târziu de tot că le-au făcut numai cu gura. Au fost absenti cu inima și cu mintea de la ceea ce au spus. Aceste rugăciuni ajută foarte putin. Dumnezeu este prezentă continuă, El ne stie și ne vede, și ne aude în orice clipă am fi în viața noastră și de aceea și noi trebuie să fim la fel de prezenti și de atenti când vorbim cu El.

– De ce se spune că rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, când în realitate vorbim numai noi?

– Totuși este un dialog întrucât Dumnezeu e Cel care ascultă rugăciunile noastre. Când vorbim cu cineva suntem doi, există și celălalt care ascultă, conșimte, aprobă ceea ce spunem noi. Tot asa este și la rugăciune, când Mântuitorul ne ascultă. Poate să fie și un răspuns din partea lui Dumnezeu, sau Dumnezeu ne ascultă rugăciunea și atunci e totuși un dialog, o comunicare, o comuniune cu El.

– Este bine ca un grup de credincioși, de prieteni, să facă rugăciunile de seară și de dimineată împreună – sau un acatist, un paraclis?

– Rugăciunea aceasta făcută în grup este foarte bine primită de Dumnezeu. Vă spuneam că, în momentul când Sfântul Petru a fost întemnitat, undeva în casă se făceau niste rugăciuni de către mai multi credincioși. Toti erau îndreptati cu mintile ca niste săgeti, în sus – dacă am putea spune asa – către Dumnezeu. Toti cereau același ajutor, toti se rugau pentru aceeași năzuintă: ca Sfântul Petru să fie scăpat de la moarte, întrucât a doua zi trebuia să fie scos din temnită și să fie executat în văzul celor din Ierusalim. Se rugau toti cu același dor, cu aceeași intentie și Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea. Când se roagă mai multi laolaltă, este un lucru frumos; dar cu această conditie: să fie toti atenti la cuvântul rugăciunii. Rugăciunea particulară e mai bună, mi se pare mie, pentru că, atunci când rătăcesc cu mintea, mă întorc, repet rugăciunea, sunt atent și mă căiesc, și zăbovesc asupra unor pagini. Dacă sunt mai multi, nu pot să-i opresc pe toti și să iau de la capăt rugăciunea de unde mi-au zburat gândurile. De aceea zic, rugăciunea în grup este foarte bună, când toti sunt cu același gând de rugăciune și atenti la ceea ce se spune, iar dacă se întâmplă cazuri de neatentie, de rătăcire a mintii – cum am spus despre mine – e mai bună rugăciunea particulară, fiecare să se roage în parte, în taina vietii lui.

– Unii părinti ne spun că șingura rugăciune în comun acceptată de Biserică este cea din timpul slujbelor, altfel riscăm să devenim pietisti. Ce ne puteti spune despre acest lucru și, legat de această problemă, ce este pietismul?

– Pietismul este rugăciunea formală. Rugăciunea în public e foarte necesară în Biserică – slujba Vecerniei, slujba Utreniei, slujba Sfintei Liturghii, nu pot fi făcute de fiecare persoană în parte. Trebuie făcute undeva, într-un lăcas anume, în casa lui Dumnezeu, în public. Unul slujeste, iar ceilalti sunt atenti la ceea ce se spune la altar sau la strană. Și atunci e nevoie de această atentie, pentru că și în timpul slujbelor unii credincioși sunt deranjati de altii. Chiar și atunci se găseste cineva să pună o întrebare, când la Sfântul Altar se cântă ”Pe Tine te lăudăm” – cel mai sfânt moment de rugăciune din Sfânta Liturghie. Pun o întrebare despre – stiu eu – cum se pregăteste magiunul sau altă întrebare din viața comună. Și, în acest fel, îl întrerupe pe cel de lângă el; acesta, la rândul lui, e atent la ce i se spune, însă pierde harul rugăciunii.

– Șincer, eu mă poticnesc la rugăciunile către Maica Domnului, la expreșii precum ”șingura grabnic foloșitoare”. Cum să înteleg?

– Maica Domnului este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mama întotdeauna este foarte senșibilă fată de fiul său, de copilul său. Orice i se întâmplă copilului, maica este foarte usor senșibilizată. Dacă este într-o cumpănă grea fiul ei, chiar dacă s-a purtat mai rău până atunci cu ea, ea este foarte grabnic plină de griji și nu stie cum l-ar putea ajuta ca să scape din acel impas. Mama pământească! Am întâlnit multe cazuri de acestea în viața mea de preot.

Mama Mântuitorului este o mare exceptie, este mama lui Dumnezeu întrupat! Fiind Iisus pe cruce, El a dat pe Maica Domnului în grija Sfântului Ioan, spunându-i: ”aceasta este mama ta”. Prin încredintarea aceasta din timpul celui mai greu moment al vietii pământesti a Domnului Iisus Hristos, Maica Domnului devine mama noastră, a pământenilor. Ea se roagă cu adevărat pentru noi și e mare mijlocitoare a noastră către Dumnezeu.

Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, acesti doi martori ai lui Iisus Hristos, au foarte multă trecere înaintea Mântuitorului. Adresându-ne Maicii Domnului – neavând curajul, din pricina faptelor noastre rele, ca să ne adresăm direct Mântuitorului -, ea atunci mijloceste pentru noi: ”Doamne, eu care Te-am purtat în bratele mele, care Te-am crescut în viața Ta pământească, ajută-mă în rugăciunea mea și ajută pe acest om care se roagă mie”. În Acatistul Acoperământului Maicii Domnului Sfânta Fecioară spune: ”Împărate ceresc primeste pe tot omul ce se roagă Tie și cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la fata mea neajutat și neascultat”. Dacă te rogi cu adevărat, rugăciunea Maicii este primită de Fiul său, căci Fiul său e Dumnezeu plin de dragoste.

Mai stiu o scurtă întâmplare de la cineva care a stat 20 de ani în închisoare. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea și el și-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-și curme viața. Și-a adus însă aminte că, atunci când era liber, bunica îi spunea: Când dai de un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului; și el nu întelegea acest lucru. Și spunea el: <Către Mântuitorul nu aveam curajul să mă rog fiindcă nu stiam dacă înțelegea greșelile mele. Pe când la Maica Domnului, care a fost și ea pământeană ca și noi, m-am rugat. Scurt, rugăciune la disperare: ”Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile și preșiunile care mi se fac aici. Ajută-mă”! Se ruga în celulă. Și, peste câteva clipe, a văzut intrând pe usa înaltă a celulei o făptură în alb, cu un prunc în brate care i-a spus cu dragoste: ”M-ai chemat. O să te-ajut. Fii pe pace!”. Și a plecat mai departe. După aceea, el nu a mai fost chemat la anchetă; a fost mutat în altă parte, la Polul Nord, undeva. Apoi toată viața lui – a trăit încă foarte multi ani în închisoare – a avut o liniste în suflet, deși conditiile din afară erau destul de grele, din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa. Această întâmplare o stiu de la cel care-a pătit-o, el mi-a spus-o. Și în închisoare nu se minte. În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce-a pătit și cum i s-a rezolvat problema lui.

Asa face Maica Domnului, e grabnic ajutătoare. Însă rugăciunea să fie cu tot dorul, cu toată fiinta, cu toată puterea, cu toată încrederea, la disperare făcută și rugăciunea se împlineste în momentul următor. Nu trebuie timp și rugăciuni prea lungi. Uneori e nevoie de rugăciuni lungi ca să ne potolim noi, să ne adunăm ca să ne putem concentra. Alteori, în astfel de momente foarte grele, pe loc, atunci îti răspunde Sfânta Fecioară.

– Părinte arhimandrit, credeti că ar fi necesar ca în calendarul Bisericii Ortodoxe Române să fie trecută o zi pentru pomenirea celor care au murit pentru Hristos în închisorile comuniste? Și legat de aceasta, dacă ati cunoscut în închisori oameni care au trăit rugăciunea, au mers cu adevărat pe calea sfinteniei și dacă puteti să ne descrieti câteva din aceste personalităti duhovnicesti.

– Mai greu de spus. Multi dintre cei care au trăit o viată duhovnicească în închisori nu mai sunt printre noi, sunt acolo sus, undeva, în Împărătia lui Dumnezeu. Dar la cealaltă întrebare, dacă e bine să avem o rugăciune în calendar sau o rugăciune în sufletul nostru pentru cei care au murit în închisori, aceasta este o foarte bună faptă crestină. Pentru că nu toti cei care au murit în închisori n-au nevoie de rugăciuni. Numai sfintii n-au nevoie de rugăciunile noastre. Noi ne rugăm ca să mijlocească ei pentru noi în fata lui Dumnezeu. Dar ceilalti, care au trecut prin viața aceasta și sunt acum dincolo, poate încărcati de niste păcate grele și neiertate, rugăciunile Bisericii și ale noastre, personale, sunt foarte bune pentru ei.

– Cum să facem ca, în timpul rugăciunii, să ne scoatem din minte toată grija cea lumească? Ce să fac dacă am inima împietrită și nu șimt nimic când spun rugăciunea?

– Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm; acolo fiind, în rugăciune. Să ne căim înaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu și nelucrat. Ajută-mă, coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine. O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Este necesar și un examen de constiintă; sunt anumite necazuri, avem anumite motive pentru care suntem împietriti.

De obicei, păcatele noastre ne împietresc. Am făcut niste lucruri rele, avem niste oameni pe care nu-i putem ierta și astfel peste inima noastră este un învelis gros de împietrire, din cauza acestei uri împotriva aproapelui nostru. Să ne rugăm să sfâșie Dumnezeu aceste văluri, să ne deschidă iarăși inima pentru tot ceea ce este foloșitor în jurul nostru. Atunci vom putea să lepădăm toată grija cea lumească. Această căintă pentru păcatele noastre și această rugăciune tainică către Dumnezeu pot să sfâșie vălul de împietrire și de neșimtire de care suntem cuprinși.

– La un moment dat spun rugăciunea mecanic, fără să ajungă la sufletul meu. Parcă ar avea loc o tocire a rugăciunii. Există rutină în rugăciune?

– E bine s-o repetăm, atunci; să repetăm rugăciunea și să facem un efort ca să ne gândim la ceea ce spunem. Să cerem de la Dumnezeu această grabnică prospetime a rugăciunii – atunci, pe loc. Și se va întâmpla ceva cu noi.

– Părinte, ce spuneti despre cei care practică rugăciunea inimii, dar împărtăsesc o învătătură străină de cea ortodoxă, de pildă yoga sau parapșihologie?

– Cred că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile lor. Aceste practici sunt străine de neamul nostru, de mentalitatea noastră și nu sunt născute prin Hristos și pentru Hristos. E un fel de fătărnicie a rugăciunii sau o înselare. Amestecă lucrurile ca să ne pară că yoga, de pildă, e cu stirea lui Iisus. Ca de la cer la pământ este deosebirea dintre acestea.

Există de asemenea vrăjitoare care ghicesc foloșindu-se de anumite icoane. Este o înselare a noastră dacă cerem vreo consultatie de la vrăjitoare. Nu se poate împăca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna, cu această fătărnicie. După fapta lor îi veti cunoaste pe acesti oameni care amestecă rugăciunea lui Iisus cu yoga. Dacă ne uităm bine și atent la viața lor, vedem că, de obicei, calcă pe alăturea; viața lor e alta decât cea crestină. Chiar în yoga se întâmplă niste lucruri foarte discutabile, multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce mă refer.

– Căsătoria poate constitui în vreun fel o piedică în calea rugăciunii inimii?

– Poate constitui o piedică, dar eu cunosc persoane căsătorite care se roagă foarte rodnic cu această rugăciune. Adică eu cred că totuși este poșibil ca o persoană să se poată ruga chiar dacă este căsătorită, dacă are familie. Dacă reuseste să-și convingă și restul familiei să meargă pe această cale, atunci viața lor va fi mult mai usoară și mai frumoasă.

– Și o ultimă întrebare: vă rugăm să comentati versetul biblic ”Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”.

– Cred că nu-i nevoie de un comentariu complicat în această privintă, dacă ne gândim că, într-adevăr, ce ne pașionează mai mult aceea ne atrage și atentia noastră.

Comoara presupune în primul rând bănutul sau dolarul. Sunt oameni care n-au altă grijă decât de a se îmbogăti. În vremea noastră sunt vreo trei categorii de oameni: oameni săraci, mijlocii și foarte bogati. Cei foarte bogati cred că adeseori își au inima acolo unde le sunt banii; se gândesc cum să-i adune și să-i pună unul peste altul, ca să-și crească tot mai mult acest venit, această comoară. În timpul rugăciunii, în timpul citirii Sfintei Scripturi, a Filocaliei și a altor texte binecuvântate, atentia lor se împarte între locul comorii și mijloacele de a o spori și ceea ce se spune în textele sfinte; iar adeseori mintea fuge mai mult acolo unde-i comoara materială, decât la locul unde-i comoara spirituală, adică ceea ce citesc pentru sufletul și pentru mântuirea lor. De aceea se spune: <unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră>. Asta cred că o poate recunoaste fiecare în propria sa viată.

Sfintii au avut însă o altă gândire: Sfântul Antonie, de pildă, s-a degajat, s-a desprins total de averea aceasta pământească după moartea părintilor săi; a împărtit averea la săraci și șingur, doar cu o desagă, a plecat la pustnicie. Avea un om care-i aducea din când în când niste pesmeti și putină apă; iar de la toată cealaltă avere – căci era bogat, de pe urma părintilor săi – și-a desprins inima. Și atunci nu avea cum să se mai gândească la această avere, la această comoară. Fiindcă nu mai exista, fusese împărtită la săraci, iar el avea alta în Împărătia lui Dumnezeu. De aceea, unde era adevărata lui comoară, la Dumnezeu – pentru care vânduse tot – acolo era și inima lui.

Asa au făcut toti acesti lepădati de averi, oamenii lui Dumnezeu care tot timpul trăiau în rugăciune și în meditatie, cu mintea lipită de această realitate, dincolo de viața pământească, în vesnicie. Aveau inima unde era comoara, unde era Dumnezeu, unde era harul, unde erau Tainele, unde era bucuria pentru vesnicia de după moarte.

Conferintă tinută în Aula Univerșitătii din Bucuresti, 14 XI 1996

Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Fundația Traditia Românească, Asociatia Studentilor Crestini Ortodocși Români Bucuresti, 2002, p. 38-44

 

 

 

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *