Colțul Chiliilor

Acasă la Schitul Colţul Chiliilor

chilii-10

Pe drumul către Plaiul Foii, după ce ai lăsat în urmă Zărneştiul preţ de vreo 2 km, te abaţi la stânga pe cărarea ce urcă aproape un ceas spre poiana luminoasă din Şaua Chiliilor, străjuită de Piatra Mare a Munţilor Piatra Craiului. Aici s-a înălţat nu cu mulţi ani în urmă Schitul Colţul Chiliilor, un colţ duhovnicesc desprins din rai.
(Material realizat de Ramona Bandrabur)

chilii-6La Colţul Chiliilor am ajuns pentru prima dată în preajma Anului Nou, într-o noapte de iarnă, luminată de o lună plină ale cărei raze se reflectau în cristalele de gheaţă ale zăpezii înstăpânită pe tot locul. Eram câţiva prieteni, care venisem de curiozitate să cunoaştem locul pe care îl iubea atât de mult prietena noastră, o tânără arhitectă care lucrase la proiectul bisericuţei de la schit.

Nu ştiu exact ce anume a făcut să-mi intre în suflet atît de adânc locul acesta, dar m-a chemat să revin aici în toate anotimpurile şi fiecare venire m-a răsplătit din plin cu bucurie, pace şi multă frumuseţe. Frumuseţe a naturii, a drumului în sine către schit şi-a oamenilor pe care i-am cunoscut aici din toate colţurile ţării, cu care am format o nouă familie. Părintele Emilian, stareţul schitului are darul lui să ne apropie pe toţi, să ne simţim aici „acasă”. chilii-5Nu magia izvorului cu apă vindecătoare care îi oferă drumeţului un ultim popas chiar înainte de a intra pe poarta schitului, despre care în credinţa locală se spune că „veneticul care soarbe cu poftă din apa cristalină a izvorului nu va uita niciodată Colţul Chiliilor” este secretul, ci dragostea care îţi încălzeşte inima. Comuniunea dintre oameni şi cu Dumnezeu, care ne-a lăsat ca dar ales natura binecuvântată a acestui loc.

Am venit aici şi vara şi iarna, şi primăvara, când viaţa renaşte într-un verde crud şi toamna când pământul îmbracă haine pastelate, în sărbătoare sau în zile liniştite, şi singură şi cu prieteni sau grupul de copii. Am cutreierat pădurile şi munţii până tocmai sus pe Creastă, am trebăluit în bucătărie, mi-am regăsit pacea şi bucuria în Liturghii sau în intimitatea slujbelor de seară ce aduceau viaţa în bisericuţa arar vizitată de pelerini în afara zilelor de sărbătoare. Am găsit bucuria întâlnirii cu oamenii.

Un loc binecuvântat

chilii-3Nu doar natura de o frumuseţe şi armonie dătătoare de linişte şi permanentă încântare este semnul binecuvântării, ci şi istoria acestui loc şi rugăciunea neîncetată ce s-a ridicat spre cer de pe aceste meleaguri. Cu sute de ani în urmă, în peşterile săpate în stânca muntelui s-au nevoit în pădurile şi peşterile muntelui sihaştri mult iubitori de Dumnezeu. Abia acum după mai bine de 5 veacuri de schimnicie, s-a ridicat pe aceste meleaguri lăcaşul de rugăciune pe care şi l-ar fi dorit atâtea rânduri de monahi ce s-au retras aici de-a lungul timpului din calea otomanilor sau a altor asupritori ai ortodoxiei. Pădurea deasă şi chiliile săpate-n stâncă au adăpostit încă din veacul al XV-lea creştinii ce se retrăgeau din calea sabiei musulmane. Schitul despre care spun localnicii, că se găsea aici pe la începutul anilor 1700, în care vieţuiau în duh sfânt 7 călugări, împreună cu stareţul lor Mănăilă a fost distrus. Prigoana împăratului austro-ungar, prin braţul de fier al Generalului Buccow şi alţi servitori ai săi i-a alungat pe monahii ortodocsi în adâncul pădurilor, pustiindu-le aşezămintele.

Peştera Sfintei Parascheva

chilii-1Chiar şi aşa, împotriva tuturor prigoanelor, monahismul s-a practicat aici, în Piatra Craiului, neîncetat, mai mult sau mai puţin la vedere, până la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial. Locuitorii Zărneştiului urcau mereu aici la Colţul Chiliilor, în pelerinaj, pentru a se închina şi a-şi înălţa rugile către Dumnezeu. Urcînd pe cărarea de lângă foişor, la doar 5 minute de urcuş prin pădure se află chilia cea mai mare, închinată Sfintei Cuvioase Parascheva. În anul 1971, familia Băncilă, cunoscută printre Zărneşteni pentru grija ce o purta acestui lăcaş sfânt, a construit în peşteră o masă din piatră în altar şi o catapeteasmă, redându-i aspectul unei biserici. De-a lungul timpului, localnicii au adus aici icoane şi candele.


La început de secol XX, părintele Ioanichie Moroi, cunoscutul duhovnic şi stareţ din Bucovina, care a reînviat Mănăstirea Sihăstria, s-a nevoit în peşterea aceasta în tinereţea sa, alături de alţi trei sihaştri, aproape de Zărneştiul unde s-a născut. Timp de aproape un an, citea o Psaltire pe zi şi nu mânca nimic mai devreme de apusul soarelui. Ispita diavolului însă l-a întors pentru a doua oară din drumul spre călugărie, înapoi la soţia şi familia sa. Dumnezeu a rânduit totuşi ca părintele Ioanichie, încă tânăr la vremea aceea, să ajungă în pelerinaj la Ierusalim, apoi la Sfântul Munte şi până la urmă, înapoi în România, tocmai la Sihăstria. A ridicat şi a făcut din Sihăstria un reper pe harta monahală a Bucovinei şi nu numai, dar a avut şi un vis, să facă un schit şi aici la Colţul Chiliilor.

Biserica schitului cu hramul Sfântul Pantelimon

Colțul Chiliilor

Bisericuţa din lemn cu acoperiş din şiţe a fost constuită după modelul celei de la Sihăstria, aflată mai sus de intrarea în cimitir.

Era un vis mai vechi dar neîmplinit al egumenului Ioaniche Moroi, care a lăsat cuvânt Părintelui Cleopa să construiască o biserică la Colţul Chiliilor. A venit aici Părintele Cleopa, dar din cauza ploilor n-a reuşit să ajungă tocmai sus la peşteră. La rândul său, a dat mai departe ascultare tânărului monah Ioanichie, care vieţuia în Mănăstirea Crişan, să viziteze aceste locuri. Zărneştenii l-au îndrăgit şi l-au cerut stareţului lui să vină să le ridice schitul pe care l-au dorit de-atâtea veacuri. Iar Dumnezeu a răsplătit dragostea lor şi l-a învrednicit pe tânărul monah să facă primele construcţii. „Întâi a fost arhondaricul şi foişorul din poiană. Aici se ţineau şi primele slujbe la sărbătorile mari, de către preoţii din Zărneşti. Părintele Ioanichie nu era preot încă, abia după construirea bisericii, a fost hirotonit, întâi diacon şi apoi preot, ca să poată sluji”, îşi aminteşte părintele Nicodim, cel care a fost aici la schit de la începuturi, întâi cântăreţ la strană şi mai apoi monah.

În 2003 a fost ridicată cu trudă multă bisericuţa din lemn, şi a fost pusă sub ocrotirea Sfintei Parascheva şi a Sfântului Pantelimon, doctor fără de arginţi.

Apoi s-a construit trapeza cu bucătăria şi mai târziu, în 2010 corpul de chilii. Truda tânărului monah Ioanichie ajutat de zărneşteni a fost continuată de Părintele Stareţ Emilian Kadar, cu multă vrednicie. Tot sufletul lui îl pune aici. „Aş vrea să rămână ceva în urma mea pentru oameni, atât mă interesează din cele materiale, în rest, totul e trecător pe lumea aceasta, în afară de viaţa în Hristos”

Oameni pe care i-am cunoscut

Lângă Părintele stareţ şi Avva Nicodim, mai vieţuieşte aici de câţiva ani buni fratele Constantin, venit de la Muntele Mic, odată cu Părintele Emilian. Nea Dumitru e tocmai de la Baia Mare şi Moşu Niculae cu Dan zărneşteni, dar şi-au găsit aici, la Colţul Chiliilor liniştea sufletească şi s-au alipit de locul acesta. Viaţa e aspră mai ales în iernile lungi şi geroase, bogate în zăpadă, iar verile bogate-n muncă, dar de fiecare dată când vin aici găsesc schitul tot mai frumos şi braţele întotdeauna sunt deschise, cu zâmbet pe buzele tuturor. E buna rânduială a vieţii ce se descoperă firesc, din împletirea rugăciunii cu fiecare lucrare a minţii şi a mâinilor trudite. Oamenii se nevoiesc să urce muntele, îşi aduc fiecare obolul lor, după putere, şi se întorc acasă purtând în suflet cel puţin pentru o vreme pacea acestui Colţ de lume dăruit de Dumnezeu.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.