Ce înseamnă să fii liber?

Înțelegerea eronată a libertății constituie una dintre problemele marcante ale societății actuale. A fi liber înseamnă, pentru majoritatea persoanelor de astăzi, a nu avea niciun fel de legi morale, a putea să faci tot ceea ce îți dorești indiferent de consecințe. De aici rezultă o serie de repercursiuni nefaste care măresc puterea patimilor și scad lucrarea virtuților în societatea contemporană.

(Material realizat de pr. Adrian Agachi)

Metodiu de Olimp observă: „Ce altă acțiune rea poți arăta în afara celei a oamenilor? Cât despre cel ce săvârșește răul, acela nu este rău prin firea sa, ci după felul în care își dirijează alegerea, pentru că el hotărăște să facă fapte care-i aduc calificarea de om rău”[1]. Libertatea nu înseamnă să poți alege între bine și rău și să pui în aplicare decizia ta fără a ține cont de efectele acesteia, fără a persista pe mai departe în bine și a te feri de rău. De fapt, atunci când punem problema libertății din această perspectivă, nu facem nimic altceva decât să dăm frâu liber pornirilor răutății, așa cum ne spune tot Metodiu de Olimp: „Eu zic că omul s-a născut liber, că răul nu a preexistat și că omul n-a primit de la acesta puterea de a săvârși cele rele. Omul a avut de la început puterea de a se supune sau nu voii lui Dumnezeu. Această putere se numea liberul arbitru. Cum s-a născut răul? Odată creat, omul a primit de la Dumnezeu anumite porunci, pe care neîmplinindu-le, a săvârșit răul. Deci, răul a început odată cu nesupunerea față de poruncile divine. Nu se poate spune că el a existat dintotdeauna, pentru că acela care l-a săvârșit are început”[2]. Deci, numai pornirea liberă a omului a fost cea care a creat și care întreține lucrarea răului în acest univers, cu largul concurs, desigur, al puterilor demonice. În acest sens, este util să ne gândim la faptul că, atunci când oamenii nu pun greșelile săvârșite exclusiv asupra lor sau asupra celui viclean, care-I ispitește să se folosească rău de libertatea cu care i-a înzestrat Dumnezeu, singurii care vor fi învinovățiți pentru acestea sunt fie ceilalți oameni, fie Dumnezeu Însuși. Prin urmare, singura variantă prin care putem să ne eliberăm de această atracție pătimașă către păcat și să ne câștigăm libertatea duhovnicească reală a sufletelor noastre constă în păzirea poruncilor evanghelice date de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o temă asupra căreia a insistat adesea în scrierile sale Sfântul Marcu Ascetul, după cum putem observa și din următorul pasaj: „Trebuie să credem propovăduirii Apostolilor și să rămânem pe lângă mărturisirile lor și să nu ispitim puterea lui Dumnezeu prin socotințe omenești. De asemenea, să nu primim iarăși de bunăvoie jugul robiei, ci să ținem strâns la libertatea noastră prin împlinirea poruncilor. Căci pe măsura împlinirii lor aflăm tot adevărul, precum trebuie să știm limpede că, pe măsura neîmplinirii lor, stăm sub puterea păcatului”[3].

Cine alege să facă răul, însă, nu poate considera răspunzător pe diavol pentru faptele sale. Mult prea des auzim această scuză la scaunul de spovedanie sau în discuțiile duhovnicești cu unii creștini: „Diavolul m-a pus!”. Diavolul nu poate obliga pe nimeni să săvârșească răul, la fel cum nimeni nu poate afirma că Dumnezeu l-a silit să facă binele. Numai predispoziția noastră liberă asupra unei fapte bune sau a uneia rele este cea care poartă fie vina, fie răsplata.

Dificultatea omului modern constă în primul rând în lipsa de discernământ și de ascultare a poruncilor lui Dumnezeu. Pe de o parte, o viață întreagă trăită sub semnul păcatului arată un discernământ slăbit, o rea întrebuințare a libertății cu care omul a fost înzestrat, dar și confirmă că, prin voință proprie, a refuzat să dea ascultare poruncilor dumnezeiești cuprinse în Sfintele Evanghelii. Însă, de vreme ce Dumnezeu este bun și iubitor de oameni și așteaptă nu căderea sufletească, ci ridicarea sau pocăința și, implicit, dorința păcătosului de a fi iertat și reprimit ca fiu al Său, astfel, libertatea rău întrebuințată poate să se transforme într-un izvor de lucrare a faptelor bune spre dobândirea vieții veșnice fericite.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă în acest sens: „După cum rănile care nu se pot vindeca nu se vindecă nici cu doctorii usturătoare, nici cu doctorii ce pot aduce alinare, tot așa și sufletul care a ajuns odată rob, care s-a dat cu totul păcatelor și nu mai vrea să-și vadă folosul lui, de i-ai da mii de sfaturi, nimic nu câștigă, ci, ca și cum ar avea urechile moarte, nu primește niciun folos de pe urma povățuirii, nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea. Și doar actele noastre de voință nu-s ca rănile trupului! Adeseori, rănile trupului nu pot fi înlăturate, pe când cu actele noastre de voință nu-i așa. De multe ori, omul care are o voință rea poate să se schimbe și să ajungă bun, iar cel bun să alunece spre păcat, dacă se trândăvește. Dumnezeul universului a înzestrat firea noastră cu voință liberă și-și arată față de noi toată bunătatea Sa; cunoscând tainele noastre și gândurile din adâncul sufletului nostru, ne îndeamnă, ne sfătuiește și înăbușă pornirile noastre spre rău, nu ne constrânge; ne dă leacuri potrivite, dar lasă ca voința noastră să săvârșească totul”[4].

Dumnezeu călăuzește permanent pe cei ce-și supun libertatea voinței Sale dumnezeiești atotștiutoare.

[1] Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru, XIII, în: Scrieri (Părinți și Scriitori Bisericești, 10), studiu introd., trad., note și indici de Pr. Constantin Cornițescu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984, p. 226.

[2] Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru, XVII, în: Scrieri, p. 230

[3] Sf. Marcu Ascetul, Răspuns celor care se îndoiesc de Dumnezeiescul Botez, 1 (Filocalia, 1), trad. Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 256.

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a XIX-a la Facere”, I, în: Scrieri I (Părinți și Scriitori Bisericești, 21), trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 221.

Sursa: Sfinții Părinți Despre Educație, Editura Cuvântul Vieții, 2017, pp.9-14