Cuviosul Părinte Porfirie Kafsokalivitul

Sinaxarul zilei de 2 Decembrie

Sf. Porfirie Kafsokalivitul

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kafsokalivitul a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kafsokalivia de la Muntele Athos. Părintele Porfirie, in lume Evanghelos Bairaktaris, se trăgea din Evvia. S-a născut în anul 1906, în satul Sf. Ioan din Karystia, din părinti săraci. De la vârsta de 10 ani a fost nevoit să lucreze la o băcănie în Pireu. Pe când avea 12-14 ani a citit cu mare atenția viața Sf. Ioan Kalivitul și, fiind atras de învățăturile sale, a încercat să le urmeze în viața. Astfel s-a încredințat iubirii lui Hristos și, părăsindu-și pe ascuns satul, s-a dus la Kavsokalivia la Sfântul Munte, pentru a-și pune în aplicare înaltele idealuri.

Cuviosul Porfirie a păstrat până la sfârşitul vieţii sale dragostea pentru chilia sa de la Sfântul Munte, părăsind-o, însă, înainte de a împlini 20 de ani. Şaizeci şi cinci de ani din cei optzeci şi cinci, atât cât a trăit, i-a petrecut în lume.El singur povestea că, atunci când se afla la Sfântul Munte, l-a cuprins neliniştea şi îngrijorarea pentru părinţii săi şi pentru un văr de-al său, de dragul căruia se gândea să meargă în lume şi să-l aducă şi pe el la Sfântul Munte.Gândurile acestea, şi Porfirie, dar şi duhovnicul lui le-au văzut ca fiind ispite şi le-au respins. Nu a mai plecat în lume. Şi totuşi, ceea ce se întâmplă în continuare (la iniţiativa lui Dumnezeu, după cum povesteşte Sfântul însuşi), era gândul că niciodată nu ar putea să părăsească Sfântul Munte şi să se reîntoarcă în lume pentru totdeauna. Nu, însă, de dragul rudelor sale, ci din dragoste pentru toţi oamenii, de care se simte legat (nu la nivel biologic, datorită rudeniei de sânge), ci ca pe un „salt” în libertate: dragostea. Cuviosului Porfirie îi aparţine acel sfat cutremurător adresat tuturor dascălilor şi educatorilor, adică acelora care se îngrijesc de creşterea spirituală a mulţime de copii: „Dragostea voastră [pentru ei] să fie adevărată. Să nu-i iubiţi cu dragoste omenească, aşa cum fac, de obicei, părinţii, pentru că, astfel, nu îi veţi ajuta”.

Spaţiul în care a vieţuit şi şi-a desfăşurat activitatea Cuviosul Porfirie a fost centrul Atenei şi împrejurimile.Plecarea lui din Sfântul Munte şi instalarea în oraş nu a fost o dovadă de „neputinţă”, nu a fost o „abatere” de la hotărârea iniţială. Aceasta a fost chiar menirea şi misiunea lui. Spunea: „Am rămas acolo unde m-a trimis Dumnezeu”. Aşadar, nu avem de-a face cu părăsirea Sfântului Munte, cu plecarea sa de acolo, ci, cu sosirea, venirea în oraş, acolo unde Dumnezeu l-a trimis. În istoria Bisericii întâlnim numeroase situaţii în care asceţii şi-au părăsit locurile lor de nevoinţă şi au mers în locuri unde existau foarte multe probleme, tocmai pentru a le găsi rezolvare. Întâlnim, de exemplu, pustnici care mergeau în pustie, dar nu ca să-şi găsească acolo liniştea (aşa cum făceau cei mai mulţi), ci pentru a-l înfrunta pe diavol faţă în faţă, care, conform tradiţiei vechi evreieşti, acolo îşi avea sălaşul şi de acolo îşi „lansa” atacurile sale asupra oamenilor. În acelaşi mod trebuie înţeleasă şi venirea-plecarea pustnicului în lume, pentru a putea înfrunta pe diavol şi a elibera oraşele şi satele de puterea celui viclean.Aşadar, principala caracteristică a acestei „plecări” este izgonirea, înlăturarea şi înfruntarea răului din lume.

Un exemplu în acest sens, de înfruntare a răului, este Sfântul Porfirie, Episcopul Gazei. Acest Porfirie, când cu ajutorul rugăciunii, când cu ajutorul armatelor imperiale, a surpat idolii şi credinţa în aceştia, iar prin această metodă „violentă” (după gândirea contemporană).Cuviosul Porfirie purta numele acelui sfânt episcop din vechime. Piatra de temelie a bisericii pe care a ridicat-o la sihăstria de la Mílesi (la mai puţin de 50 de kilometri depărtare de Atena) a fost pusă la privegherea în cinstea prăznuirii Sfântului Porfirie.Totuşi, este bine de ştiut faptul că Gheronda Porfirie, atunci când îl pomenea pe Sfântul Porfirie al Gazei, îl pomenea ca pustnic (care a potolit şi a smerit patimile cu cumpătarea), şi nu ca luptător al credinţei, care a surpat înşelăciunea idolilor.

„Tactica” Bătrânului Porfirie în ceea ce priveşte lupta cu răul a fost, însă, total diferită de cea a sfântului său protector, al cărui nume îl purta. Gheronda Porfirie era total împotriva înfruntării pe faţă a diavolului. Avea credinţa că cel către care îţi concentrezi atenţia şi toate puterile tale, acela îţi va influenţa existenţa ta în continuare, fie că este vorba despre ceva ce iubeşti, sau de ceva ce urăşti. Credea, desigur, că viaţa creştinului trebuie să fie model, spre deosebire de lucrările diavolului; insista, însă, categoric, spunând că soluţia este ca omul să-şi întoarcă faţa spre Hristos, spre dragostea şi spre luminarea Lui. Această lumină, transmisă mai departe, alungă întunericul, iar nu lupta împotriva întunericului, prin propriile puteri. Lupta făţişă împotriva întunericului face ca întunericul [şi nu Hristos] să fie centrul vieţii celui care duce această luptă. Aşadar, şi Gheronda Porfirie şi-a făcut „intrarea” în lume, în societatea de astăzi, aşa cum altoim un copac, punând un altoi nou într-un trunchi neroditor,pentru a altoi şi a „infuza” lumea cu iubire.

Este demnă de amintit şi atitudinea sa faţă de o altă mare problemă, mult discutată şi disputată, care a creat multora motive de îngrijorare, în zilele noastre: problema numărului 666 şi a venirii lui Antihrist. Insista, spunând că nu putem vorbi despre „pecetluire” prin folosirea numerelor şi a simbolurilor respective, ci, din contră, importanţă are doar pe cine primeşte omul în inima sa ca stăpân, ceea ce îl diferenţiază total pe Gheronda Porfirie de mulţi duhovnici din zilele noastre.

Caracterul său cumpătat diferă mult de tendinţele zelotiste duse până la limita decenţei, care se înmulţesc, din păcate, în zilele noastre, în numele apărării credinţei. Spunea Gheronda Porfirie: „În încercarea noastră de a propovădui credinţa, să fim cumpătaţi şi delicaţi… Puţine cuvinte… Întotdeauna, cel mai bun exemplu este propriul nostru exemplu, dragostea noastră, blândeţea noastră”. El însuşi îşi făcea autocritica pentru vremea când, apărător fanatic al credinţei, pe când se afla în casa părintească, a smuls din mâinile tatălui său o „evanghelie cu comentarii” şi a făcut-o bucăţi. Mărturiile arată că Gheronda Porfirie, cu răbdare şi bunăvoinţă, discuta ore întregi cu oameni care aveau şi ei deschidere, şi niciodată nu încerca să-şi impună părerea, niciodată nu intra în „spaţiul” celuilalt. Nu vorbea despre Dumnezeu decât dacă era întrebat şi nu obişnuia să stropească cu agheasmă pe toţi care erau de faţă, decât dacă era încredinţat că şi ei doresc acest lucru.

A adormit, dându-și sufletul în mâinile Domnului la data de 2 decembrie 1991.

Tot în această zi:

pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Solomon, arhiepiscopul Efesului, care în pace s-a săvârşit.
pomenirea Sfântului Aviv cel nou, care prin foc s-a săvârşit.
pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Chiril Fileotu, care a pustnicit pe la anul 1060.