Schimbarea la faţă – predică rostită de părintele Constantin Galeriu

Predică rostită pe 6 august 2001

Dreptmăritori şi vrednici de dragoste dumnezeiască fraţi şi creştini,

Schimbarea la faţă a Domnului este, totodată, şi sfânta Lui dorinţă ca şi noi toţi să ne împărtăşim de schimbarea la faţă cu Dânsul…
Vom citi astăzi acest cuvânt al dumnezeieştii Evanghelii după sfântul evanghelist Marcu, aşa cum l-a auzit el din gura sfântului Petzru, dar şi împlinind ici, colo, de la cei doi evanghelişti – Matei şi Luca – şi, totodată, din scrisoarea a doua a Sfântului Apostol Petru, unde aflăm mărturia lui, am zice mai directă, participarea lui la acest act sfânt de pe Muntele Taborului.

Iubiţilor,

Schimbarea la faţă, ca orice act al Evangheliei, are o unicitate. În Schimbarea la faţă ne este dată o arvună a învierii noastre, o pregustare de aici, din viaţa şi veacul, timpul vieţii de aici. Aceasta este însemnătatea ei, a acestei mari descoperiri dumnezeieşti. De aceea, în final, vom citi mărturia sfântului Apostol Petru, martorul care a fost de faţă, şi cu deosebire ceea ce l-a pătruns pe apostol şi a rămas de neşters din fiinţa lui. Şi o mărturie a unui om duhovnicesc din neamul nostru, care a cunoscut din taina aceasta a Schimbării la Faţă. La sfântul Evanghelist Marcu, deci aşa cum a ascultat el din predica sfântului Petru, citim şi aflăm şi înţelegem aşa: Era după ce Mântuitorul avusese o vorbire de taină cu ucenicii, o pătrundere mai adâncă în inima lor. Parcă te simţi ca o pătrundere în noi. Pentru că e o întrebare atât de directă a Mântuitorului. Era cu ucenicii în nord, către izvoarle Iordanului, după o tradiţie veche, retras… Evangheliile spun: în părţile Cezareii lui Filip. Sunt două Cezarei în Israel – Cezareea lui Filip, unul din fiii lui Irod, care primise acolo o parte din pământul Israelului, ca un fel de regişor şi alta, Cezareea Palestinei, pe malul Mării Mediterane, mai jos de Liban, unde Imperiul Roman avea o bază militară, de unde era Corneliu Sutaşul, care s-a creştinat. Cezareea lui Filip era de-a lungul Iordanului, la izvoarele Iordanului, unde era şi este până în ziua de azi o peşteră, Paneea (şi localitate), după numele zeului Pan. Se crede că acolo, retras, Mântuitorul cu ucenicii, i-a întrebat direct, ca să afle cum Îl cunosc ei, cum îl cunoaşte lumea. E taina aceasta adâncă. Nu-l întrebau şi fariseii pe Ioan: despre tine ce spui tu? Un fel de identitate. Fiecăruia ne este dată. Şi Iisus îi întreabă pe ucenici, între dânşii fiind: oamenii ce spun despre Mine? Cine cred ei că sunt? Şi ucenicii îi spun, unii din ei, pe rând: iată, spun că eşti Ilie, Ieremia, vreunul dintre prooroci. Dar voi, cine spuneţi că sunt Eu? Întrebarea aceasta pe noi ne priveşte, în clipa aceasta. Cine este Iisus pentru noi, ce credem noi despre El? Şi e fapt capital. Ce cred eu despre Iisus? Fiecare. Pentru că ce cred eu despre El cred pentru mine şi eu devin părtaş Lui, mă unesc cu El. Şi ce este El şi eu devin, în părtăşia Lui. Vedeţi cât e de adânc şi răscolitor, transfigurator. Şi atunci ştiţi că Petru a răspuns: tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Şi Mântuitorul i-a zis: Ferice de tine, Simone (îl numeşte fericit). Nu spune Mântuitorul mereu “fericit”. Va mai spune acest cuvânt când e vorba de fericiri şi când e vorba de marea descoperire: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, şi “mai fericit este a da decât a lua”. Ferice de tine, îi spune lui Simon, nu carnea şi sângele (firea căzută, păcătoasă). Şi nu numai că e păcătoasă, dar carnea şi sângele – zidită. Or, tu ai spus: tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Cel nezidit. Asta nu cele zidite ţi-au descoperit. Şi de ce nu pot cele zidite să le spună? Pentru că cele zidite nu sunt din veci cu cele nezidite. Şi cele zidite nu sunt martore, pentru că cele zidite, simplu, a spus-o un suflet care, cugetând la cele zidite: pentru tot ce e zidit era un timp când nu era. Orice zidire e zidită în timp. De aceea a spus: nu carnea şi sângele, zidite în timp, ci Tatăl. Pentru că tu ai spus: tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, cel nezidit, cel din veci. Numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt din veci. Şi sfânta Treime poate da mărturia, noi nu. Dar ne împărtăşim din ea. Şi s-a împărtăşit atunci Petru din mărturia Tatălui. Cum grăiam la gazetă, după Sfântul Ioan Gură de Aur: Petru a grăit, dar Tatăl i-a vorbit: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Şi ştiţi ce i-a spus mai departe: îl numeşte fiul lui Iona. Precum tu eşti fiul lui Iona, tatăl tău, aşa Eu sunt Fiul lui Dumnezeu din veci, căci sunt născut din El. Şi pe această piatră, adică pe mărturia Fiului lui Dumnezeu făcut Om, se va întemeia Biserica, pe care porţile iadului nu o pot birui. De ce? Pentru că şi iadul e tot în timp, de demon, iar Dumnezeu e din veci. De aceea nimic de pe pământ n-o poate birui, nici un păcat. De ce? Pentru că şi păcatul e din lumea aceasta. Şi atunci, fiind în timp, poate pieri. Numai Dumnezeu e din veci, de aceea porţile iadului nu o pot birui. Că nu e zidită pe om, pe Petru, cum au spus unii (să-i lumineze Dumnezeu). Dar când citesc în câte un asemenea comentariu că Biserica a fost zidită pe Petru, Doamne, e aşa de trist, de mâhnit Petru când citeşte şi el asemenea comentarii… A dat Dumnezeu aşa, ca un om să rostească, iar Fiul lui Dumnezeu să o întărească, să o confirme. Acesta e cuvântul Tatălui ceresc, pe acest cuvânt se zideşte Biserica. Şi, întărind acest cuvânt, cobora Mântuitorul cu ucenicii de acolo, de la această descoperire dumnezeiască, de la acel loc de la izvoarele Iordanului, începe să le spună: iată, luaţi aminte, Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi. Mergeau spre Ierusalim şi era înainte de trădarea şi vânzarea lui Iisus şi prinderea din grădina Ghetsimani şi ducerea la judecată şi osândirea, crucea şi moartea Lui. Erau toate acestea rostite, văzute de Mântuitorul şi împărtăşite lor. Şi le spunea, repetăm cuvântul: iată, Fiul Omlui va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care-L vor prinde, judeca, osândi, batjocori, răstigni. Dar a treia zi va învia. Dar ucenicii, care auziseră acolo mărturia Tatălui, prin Petru şi întărită de Mântuitorul în Duhul Sfânt, că e Fiul lui Dumnezeu şi pe El, Dumnezeu-Omul, se întemeiază Biserica, iar El deodată le vorbeşte de prinderea, judecata, osândirea, moartea Lui şi învierea. Dar ce puteau înţelege ei dacă noi nu înţelegem atât de viu învierea? Atunci, pătrunde în ei tulburarea, panica, atât de puternică încât, aţi văzut, Petru îl ia deoparte şi îi spune: Doamne, să nu Ţi se întâmple una ca aceasta. Ce se petrece? Fie-Ţi milă de Tine (aşa citim la sf Marcu). Îl dojeneşte Petru pe Mântuitorul. Şi atunci, Iisus îi spune: Mergi înapoia Mea, satano! Ne cutremurăm când zicem satană. Satana, în Scriptură, vă spuneam, înseamnă vrăjmaş, potrivnic. Şi adaugă aici: tu-MI eşti potrivnic. Satana se aşază în faţă, dar uneori se ascunde, dar tot în faţă vrea să stea, ca să oprească taina lui Dumnezeu în lume. De aceea Grigorie Palama spune: Înapoia mea, satano – treci înapoi, nu în faţă, după Mine. Dulce mângâind Grigorie Palama. Aşază-te în urmă, nu te împotrivi. Şi atunci, după ce mai rosteşte o dată Iisus, mai cu tâlc adânc: Oricne voieşte să vină după Mine să se lepede de sine. Sinea, în atâtea înţelesuri: şi sinea creată, şi sinea decăzută. De toată sinea aceasta să te lepezi. Să-şi ia crucea, care răstigneşte această cădere; ucide ceea ce a ucis – moartea. Şi să-Mi urmeze… după aceste câteva cuvinte, rosteşte cuvântul cu care a şi început smerita noastră meditaţie. Cuvântul lui Dumnezeu, păstrat la toţi cei trei evanghelişti – Matei, Marcu şi Luca, şi anume le zice Iisus atunci: Adevăr grăiesc vouă, sunt unii din cei ce stau aici (aşa cum stăm noi, aici) care nu vor gusta moartea (înainte deci de a muri) până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Împărăţia lui Dumnezeu – acea lume finală, încununarea în care Dumnezeu e împărat. În lume, în inimi, pretutindeni. Şi-L primeşti pe Dumnezeu şi eşti cu Dumnezeu. Să iei aminte, să crezi şi să mărturiseşti: Nu vei gusta moartea dacă tu crezi şi te împărtăşeşti cu El, până ce nu vei vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere; şi întâmpnând-o. şi n-au trecut după acest cuvânt decât câteva zile, 6-8, când, real, spune evanghelistul, sfântul Marcu: după şase zile Iisus ia cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan – trei ucenici mai de taină, i-a dus într-un munte înalt – Taborul, mai jos de Marea Galileii, în drum spre Ierusalim. Şi, numai cu ei, Iisus S-a schimbat la faţă înaintea lor; veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul. Dar, mai mult, şi deodată cu veşmintele Lui, faţa Lui a strălucit. Cum spune şi sfântul apostol Matei. A strălucit faţa Lui ca soarele şi apoi: veşmintele, albe ca lumina. Şi, mai departe, în această strălucire pe care şi sf Evanghelist Luca o descrie, iată, doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moisi şi Ilie. Şi sf Luca ne spune ceva mai mult: cei doi arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim. Adică aşa cum le spusese: Iată, Fiul Omului va fi prins, judecat, osândit, răstignit, omorât, dar va învia, tocmai acestea toate le vorbeau cei doi – Moisi şi Ilie, cu Iisus. Întreaga taină a crucii şi învierii. Aceea era în grai, în cuvânt rostită şi în fapt împlinită. Pentru că faţa Lui strălucea, veştmintele albe ca lumina, văzduhul întreg şi muntele şi tot ce era pe munte strălucea, se transfigura. Şi tâlcuiau în cuvânt şi cei trei – Petru Iacov şi Ioan – auzeau, ca să fie mărturie, tot ceea ce se grăia. Cum auzim noi. Şi aşa ar trebui să ne pătrundem noi. Cuvântul atât de puternic, cel care merge până la despărţitura sufletului de duh, zice sfântul Petru. Din adânc să te simţi, să simţi puţin transfigurarea în tine; măcar în gând şi cuvânt. Să simţi iluminarea scânteind. Acestea rosteau Iisus cu Moisi şi Ilie. Moisi, a cărui faţă strălucea pe Sinai, când a primit cuvântul Legii, de nu puteau israeliţii să-l privească, iar Ilie, când a dus jertfa şi a fost ridicat cu carul de foc la cer, cum spun sf Maxim şi Sf Andrei Criteanul: caii de foc ai virtuţilor: credinţa, nădejdea, dragostea – lumina divină. Şi atunci, ascultând acestea, Petru şi cei ce erau cu el, îngreuiaţi de somn, au văzut slava LUI şi pe cei doi bărbaţi stând cu El în lumină. Mai mult, cuvintele i-au trezit pe ei. Pentru că ei, îngreuiaţi… E o anumită stare atunci, în lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, taine adânci se descoperă multora în somn. Ce fel de somn, însă? De care vorbeşte Înţeleptul: dorm, dar inima mea veghează. Inima care nu doarme. De aceea ei, în cuvintele acestea dintre Iisus, Moisi şi Ilie, ei, parcă din deşteptare în deşteptare, în slava LUI, slava Duhului Sfânt, norul Duhului care conducea pe Israel în pustie, şi acum, pe muntele Tabor, în acea lumină, care şi rugul de la Horeb îl făcea să ardă, fără să-l mistuie, lăsându-l mereu verde …… una lui Ilie, neştiind ce grăia. Trei colibe, vrând să înveşnicească acea clipă acolo, pe munte. Un comentator mai din zilele noastre, tâlcuind, în gândul lui Petru: Doamne, facem trei colibe aici, una Ţie, una lui Moisi şi una lui Ilie – înveşnicim clipa aici, ce să mai mergem în Ierusalim. Căci spusese Mântuitorul: iată, ne suim în Ierusalim… ştim ce ne aşteaptă în Ierusalim: prinderea, judecata,osândirea… Mai bine să rămânem aici, unde e mai bine, în acea strălucire a schimbării la faţă. Dar aceasta nu-i ecât ajunul, arvuna crucii şi învierii. Spune Evanghelia: neştiind ce grăia Petru. Atunci. Dar, auzim atunci că din nor s-a auzit glasul Părintelui Ceresc: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi. Şi acolo, cu adevărat, cerul pe pământ – Treimea: Tatăl, care rosteşte, Fiul, care străluceşte, faţă în faţă cu Tatăl şi lumina,norul Duhului Sfânt, al Duhului în care odihneşte Fiul, din veci în veci. Şi Sfânta Treime şi Dumnezeu cu oamenii, cu Moisi şi Ilie – Vechiul Testament, cu Petru, Iacov şi Ioan – Noul Testament, cu Biserica întreagă. Şi se împlinea, cu adevărat, ce spusese Iisus cu câteva zile mai înainte (şase), că sunt unii din cei ce stau aici (adică în lumea aceasta şi în acest timp) care nu vor gusta moartea. Înainte de a muri, de sorocul acesta pe care după păcat îl trăim toţi. Nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Şi au văzut-o atunci Petru, Iacov şi Ioan. De aceea au şi zis, prin Petru: Bine… Cuvântul bine îl descoperă pe Dumnezeu. Când un învăţător de Lege a întrebat: ce bine să fac să moştenesc viaţa de veci? Ce-Mi zici bun? Bun este numai Unul Dumnezeu. Şi Petru a spus: Bine este aici – e Dumnezeu aici. Şi au simţit. Şi Petru va păstra în el acest moment cu un sârg deosebit. Va păstra, de bună seamă, şi crucea, şi învierea, şi cincizecimea, dar în chip deosebit, şi vom vedea de ce, acest moment al schimbării la faţă. Îl păstrează Petru cum? Citim în Epistola a doua a Sfântului Petru, unde ne mărturiseşte el, martorul ocular, de pe muntele Taborului, el, Petru. Zice, scriind către credincioşii de atunci şi cei de azi, către noi: V-am adus la cunoştinţă, fraţilor, puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. De care slavă e vorba? Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă, atunci când din înălţimea slavei un glas ca acesta a venit către El: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Fiu iubit, Fiu unic. Şi pentru că e unic, El e icoana şi pe fiecare dintre noi ne face fii unici în El. De aceea fiecare dintre noi avem o unicitate a noastră. E atât de revelator! Trebuie să ne cutremurăm în faţa acestor descoperiri, pentru că se adeveresc în fiecare. Fiecare este un unic pentru că Tatăl are un Fiu unic şi o singură icoană, model care ne uneşte pe toţi. Altfel ar fi haos în lume. Aşa a auzit Petru: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Şi, auziţi: acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. În muntele Tabor. Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte ca la o făclie. O spune pentru noi toţi: ca o făclie să iei parte la cuvânt. … ce străluceşte în loc întunecos până când va străluci ziua şi luceafărul va răsări în inimile voastre. Când a strălucit în ucenici, în Petru, Iacov şi Ioan? Când au auzit cuvântul Tatălui ceresc şi auzeau pe Iisus cu Mosi şi Ilie vorbind. Ce înseamnă cuvântul, cum trebuie să te pătrundă, să nu dormi, să te trezeşti la cuvânt. Şi aceasta ştiind mai dinainte, nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia, căci proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi de Duhul Sfânt. Orice cuvânt e în Duhul Sfânt, aşa a fost rostit atunci şi aşa l-a rostit Petru.

Acum revenim o clipă. Iată mărturia Sfântului Petru. A vorbit Mântuitorul despre taina tainelor tuturor, a Crucii şi a Învierii şi a pogorârii Duhului Sfânt, dar de ce în chip deosebit scrie despre acest moment al Schimbării la Faţă? Şi, în puţinătatea minţi noastre, de ce n-a vorbit Petru despre Cruce şi Înviere? Păi, iubiţilor, a luat Petru parte cu Iisus la Cruce? A fost Petru în acel moment în care a înviat Mântuitorul de faţă? N-a luat parte. E unic acel moment al Crucii şi Învierii, dar la Tabor Petru a luat parte. S-a schimbat şi Petru la faţă împreună cu Iisus? S-a schimbat. Petru descoperă viu… e atâta claritate, atâta sinceritate, atâta adeveritate! În Scriptură se spune numai ceea ce, cu adevărat, s-a descoperit prin cuvânt, iar în cazul lui Petru, Iacov şi Ioan, şi în fapt. El a participat. Într-un fel vorbeşte despre înviere – cum o va tâlcui în ziua Cincizecimii – şi altfel vorbeşte despre Schimbarea la faţă. Pentru că el a trăit schimbarea la faţă. Şi aceasta, o dată mai mult, ne spune nouă că şi nouă ne este dată. Deci să luăm aminte: schimbarea la faţă şi nouă ne este dată, să o trăim. Şi cum? Ascultând cuvântul. Când auzim cuvântul, cum l-au auzit ei, pe Taobr, al Părintelui Ceresc: Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit – e toată bunăvonţa. Căci voinţa Lui e voinţă dumnezeiască. Ascultarea Lui. Pe Acesta să-L ascultaţi, că El M-a ascultat cu adevărat. Ascultând cuvântul Lui, evanghelia Lui, rugându-te, rostind numele Lui să simţi că-n numele Lui, ca-n Tatăl nostru, să simţi că se sfinţeşte numele şi al Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi trupul şi sângele Lui când te împărtăşeşti, şi în toate iei şi tu parte puţin măcar, ca o scânteiere, măcar gândind, crezând şi ascultând cuvântul prinde rădăcină în tine. Şi iei puţin parte, ucigând în tine tot ce e stricăcios şi puturos în lume. Pentru că strălucirea Schimbării la faţă e numai lumină, numai iubire divină şi numai bună mireasmă. De aceea în Liturghie ne împărtăşim de bună mireasmă duhovnicească a Duhului Sfânt, a Taborului, a Schimbării la Faţă. Care ţi-e dat ţie de aici, din viaţa de aici, de acum. Şi aceasta te scoate din frica morţii. Pentru că, vedeţi, când ei se temeau de ce le vestea Iisus cu privire la ce avea să i se întâmple în Ierusalim…. Aşa cum în ajunul unei sărbători trăieşti ceva din sărbătoare, acest ajun e ajunul Transfigurării, al Schimbării la faţă. Şi orice suflet.. avem mărturii: sufletele credincioase, în pragul mutării de aici, al morţii, sunt pe prag, între cele două lumi, au împărtăşiri de la rudeniile lor plecate şi dau mărturie şi primesc împărtăşania, leacul, doctoria nemuririi, pharmakon atanasian, cum a spus Sf. Ignatie. Şi ai ieşit de sub imperiul morţii.
Închei, iubiţilor, cu o mărturie a unui om duhovnicesc care a simţit schimbarea la faţă; din neamul nostru. E vorba de părintele Petroniu care e din părţile noastre şi a plecat de câţiva ani în Sfântul Munte, la mănăstirea Înaintemergătorului Ioan: Prodromul (Înaintemergătorul). Şi ce mărturie dă părintele? Sf munte e numit şi Grădina Maicii Domnului, dar şi muntele pocăinţei şi muntele Schimbării la faţă. Şi cum a simţit părintele Petroniu acest munte, Aton (sau Atos), al Schimbării la faţă: Eram la slujba care s-a săvârşit atunci pe Muntele Sfânt, către seară. Soarele se afla ca de os uliţă deasupra orizontului, proiectând până departe, pe mare umbra muntelui, care părea un stâlp uriaş înfipt în mare. În curând, apoi, s-a afundat şi soarele în mare, tivind o jumătate de orizont ca o linie strălucitoare de lumină neînserată. În partea opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară. Şi-şi vestea sosirea, compleând cealaltă jumătate de orizont cu brâul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul întregului orizont. Sfântul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna, din spatele orizontului, ţineau coroana de lumină de deasupra muntelui Schimbării la faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjurat de revărsarea de lumină din lumina cea neînserată, din lumina de la schimbarea Domnului la faţă. Athosul se preschimbase în Tabor. A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică. În faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea de toată noaptea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini, care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi câţva dintre cântăreţii buni ai Atosului. Cântau: Veniţi să ne unim în Muntele Domnului şi să vedem schimbarea Lui la faţă. Şi din lumină să luăm lumină. Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea nespusă şi neapusă a schimbării la faţă a Domnului. M-am aşezat jos şi, obosit de cale, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat, tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită. Ce se întâmplase? La strană cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, înăşi biserica şi toate cele dintr-ânsa cântau. Eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de sine. Mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele apostolului de pe Tabor: Doamne, bine este să fim aici. Şi aş fi brut ca melodia să nu se mai oprească niciodată. Între timp, cântăreţii de la strană au încetat; dar cântarea aceea minunată continuam să o aud nu pe din afară, ci lăuntric, şi o simţeam ca îndepărtându-se mereu, ca pe o lumină de seară care se stinge încetul cu încetul privegherea nu ştiu când a trecut, dar afară începuse să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarle cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele lor cununa de lumină de deasupra Atosului. Ceţuri fugare se strecurau de prin văi spre vârful muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi de razele soarelui ce răsărea, ca norul de lumină de pe Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am coborât spre Panaghia plini de bucuria tainică a prăznuirii, dar acordurile dumnezeieştii cântări tot se mai auzeau, ca nişte ecouri din lumea de taină a altui veac. De atunci muntele s-a schimbat. De câte ori îi văd vârful luminos, aducerea aminte cu dor de privegherea de la Schimbaea la faţă a Domnului rămâne o lumină de nestins, iar părinţi psalţi de atunci, când îi întâlnesc, îmi apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate.
Facă Domnul să simţiţi această lumină neînserată a lui Iisus Hristos cu Tatăl, cu Duhul Sfânt, cu Maica Domnului, cu toţi sfinţii. Amin.

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *