Grăuntele de muștar

Cum poate fi păstor de suflete un om care este ipocrit, orb sufletește și cu o minte stricată de gânduri rele? De aceea, Sfântul Antim Ivireanul, știind că așa cum este preotul, așa ajunge să fie și comunitatea, s-a străduit permanent să insufle clericilor dorința sinceră de a avea o viață curată în fața lui Dumnezeu, de a-și respecta îndatoririle și de a-i învăța pe credincioșii lor cum trebuie să-și ducă propria cruce până la sfârșit: cu smerenie, răbdare și, mai presus de toate, iubire de Dumnezeu și de aproapele.

Într-un mod convingător, Sfântul Antim le-a făcut cunoscut preoților cum sunt datori să se comporte față de credincioșii pe care îi păstoresc: „Drept aceia nu eu, ci socoteala cea dreaptă află cum că păstoriului celui bun i se cuvine să aibă trei lucruri: una, credință curată, a dooa, înțelepciune întreagă, și a treia, să aibă toiag în mînă. Cu credința cea curată să caute și să pohtească pururea binele și folosul oilor lui, nu numai celor sănătoase și zdravene, ce și celor bolnave și struncinate. Cu înțelepciunea să păstorească pre oameni, dînd învățătură fieștecăruia după vîrsta și rînduiala lui, că precum sînt boale de multe feliuri și nu să pot vindeca tot cu un feliu de doftorii, așa nici cu un feliu de învățătură,  nu să pot odihni, nici să pot îndrepta toate firile omenești, ci unii cu un feliu, alții cu alt fel […].Și în scurte cuvinte, pre fieștecarele, după vîrsta sa și după rînduiala sa, precum am și mai zis, trebuie să-l odihnească cu învățătura, cu toiagul ce ține în mînă, adecă stăpînirea, și cu darul Duhului Sfînt să pedepsească atîta pre oi cît pre lupii cei de gînd și pre hiarăle cele sălbatece ce vin asupra oilor[1]

Credința curată este bunul cel mai de preț al păstorului de suflete. A avea credință curată înseamnă să ai acel „grăunte de muștar” care mută munții din loc (Matei 17, 20). Dacă un păstor de suflete nu crede așa cum se cuvine, el își încheie viața fie în necredință sau îndoială, fie în superstiții și erezie.

De asemenea, așa cum observă aici Sfântul Antim Ivireanul, credința curată ne îndeamnă să dorim permanent binele celor din jur și să ne îngrijim ca aceștia să se lepede de cele rele și să se apuce de lucrarea celor bune. În al doilea rând, păstorirea credincioșilor cere multă înțelepciune, atât în discuțiile comune sau particulare, cât mai ales în scaunul de spovedanie, unde, prin rugăciune și smerenie, păstorul de suflete trebuie să pătrundă în interiorul inimii celor care își mărturisesc păcatele și să dea sfat potrivit spre vindecarea bolii sufletești a fiecărui om. În al treilea rând, păstorul de suflete are nevoie de „toiag”, așa cum ne mărturisește prorocul David în Psalmi: „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Psalmi 22, 5). Acest „toiag” reprezintă determinarea sa și fermitatea în situațiile în care aceste două calități sunt necesare. Se cuvine ca păstori de suflete nu doar să lucrăm binele, ci și să osândim răul, fără a ne uita la statutul social al celui care se cuvine a fi mustrat, fie măcar și pentru ferirea de ispita de a plăcea oamenilor pe care o osândește Sfântul Apostol Pavel: „Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos” (Galateni 1, 10).

[1] Sf. Antim Ivireanul, „Învățătură la Sfîntul Părintele nostru Nicolae”, în: Opere, pp. 136-137.

Sursa: Sfântul Antim Ivireanul, Despre păstorirea credincioșilor, Editura Cuvântul Vieții, 2016, introducere – pr. Adrian Agachi, pp. 26-27

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *