Despre Coaching și supraviețuire urbană – interviu cu părintele Visarion Alexa

De vorbă cu Părintele  Visarion Alexa, paroh al Bisericii Pogorârea Sfântului Duh și Sfântul Nicolae – Militari, o biserică micuţă, dar plină de credincioși , mai ales tineri.

 – Din câte știm organizați marți seara cateheze. De ce marți?

– Am ales o zi din săptămână, nu sâm­băta sau duminica, când toată lumea pleacă acasă, la plimbare, în excursii sau pelerinaje. Am ales să fie marţi seara, la ora 20, când toată lumea vine de la serviciu. A fost o decizie providenţială, pentru că ti­nerii s-au obişnuit să petrecem această seară împreu­nă, discutând teme legate de viaţa Bisericii.

– Cine participă la ele, există o limită de vârstă?

– Catehezele au început în 2004 şi sunt săptămânale. Am observat că, dacă nu le facem săptămânal, tinerii nu mai vin. La început au fost doi-trei tineri studenţi. De-a lungul timpului, pentru că am fost consecvent cu aceste întâlniri, uneori cu sacrificii destul de im­portante – pentru că anulezi programul personal ca să poţi sta de la orele 2000 la 2400 noaptea la biserică –, am ajuns treptat la 50-60 de persoane care se adu­nă şi vorbim despre problemele lor. Grupul de tineri din biserică a ajuns şi el la un număr impresionant, în jur de 300-350. Aproape toţi se adună la Liturghie duminica, dar la cateheză nu vin toţi, pentru că ma­joritatea dintre ei lucrează, sunt oameni care au sluj­be de management, în informatică, sunt între două avioane, pentru că pleacă în delegaţii, sunt persoane cosmopolite într-un fel. Care, iată, între două escale de avion, vin la biserică şi participă la întâlnirea de marţi seara şi la Liturghia de duminică.

– Cum îşi împart timpul aceşti tineri care au serviciu, familie şi prieteni, astfel încât să poată să ajungă şi la aceste cateheze care durează destul de mult, înţeleg, câteodată, până spre ore târzii ale nopţii?

– Cei care au copii, vin cu copiii. Copiii dorm în bi­serică în perioada aceasta. Mă bucură tare mult să văd aliniate într-un colţ din biserică cărucioarele cu copiii care dorm, dar părinţii vin şi discută, pentru că sunt chestiuni foarte importante pentru ei. Ori­cine este binevenit, nu avem limită de vârstă, dar, în principal, sunt tineri între 20 şi 35 de ani. Ei sunt marii căutători şi întrebători ai vremurilor noastre, ei vin cu problemele. Aceste discuţii s-au numit la început „Dialoguri de seară”, apoi ne-am dat seama că ele sunt nişte cursuri în care noi învăţăm, prac­tic, să supravieţuim sufleteşte, duhovniceşte, într-un oraşcare îţi cam răpeşte liniştea, pacea. Tinerii sunt foarte stresaţi, trişti, depresivi şi atunci au nevoie de un ghid de supravieţuire. Marţi seara se întâmplă, astfel, să facem aceste „Cursuri de supravieţuire ur­bană”, cum le-am numit la un moment dat, ca omul să se ferească de depresie, de tristeţe şi să-şi poată duce viaţa cu sens. Altădată, întâlnirile s-au numit „Seara porţilor deschise”, pentru că au venit şi vin în continuare tineri care nu sunt neapărat ortodocşi şi care practică tot felul de spiritualităţi şi practici ori­entale, vin musulmani, vin hinduşi. Eu am o mare bu­curie, pentru că ei vin cu mult curaj şi nu sunt opriţi să intre în biserică marţi seara, iar, în felul acesta, ei văd ce înseamnă Ortodoxia şi de ce este important să fii ortodox.

 – Poate există tineri cu familii în care unul dintre soţi nu este de acord ca celălalt să petreacă atâtea ore în biserică, la cateheză. Ce le spuneţi celor care sunt în această situaţie, cum îi susţineţi?

– Catehezele sunt înregistrate şi apoi puse într-un circuit al nostru, închis, la biserică şi ei pot beneficia de aceste înregistrări, sau mai fac cu rândul. Vine unul şi stă celălalt cu copiii, astfel încât să nu se pri­veze de acest curs de supravieţuire urbană. Dacă vrei să nu fii candidat la tristeţe şi să nu devii depen­dent de medicamente, atunci este foarte important să vii. Mai este o chestiune foarte importantă. Lân­gă noi avem un complex mare de sticlă unde foarte multe instituţii multinaţionale îşi au sediile. Într-una dintre seri, acum câţiva ani, a venit la noi la biserică un manager al uneia dintre companiile de acolo şi a aprins o lumânare. Numai că, din întâmplare, s-a nimerit să fie chiar în timpul catehezelor de marţi seara. A stat la cateheză şi, după aceea, m-a abordat şi mi-a spus: „Părinte, cât costă participarea la dum­neavoastră aici?”. Şi zic: „Nu costă, este gratuit”. Şi el a continuat: „Bine, dar la noi asta se numeşte coa­ching şi costă foarte mult, iar uneori coachingul nu prea îţi dă un sens aşa adânc, este doar motivaţio­nal. Dar aici este mai mult decât motivaţie, este un sens şi m-aşbucura tare mult să mai vin”. Vreau să vă spun că, începând cu acea persoană, biserica s-a umplut cu manageri de la multinaţionale celebre de telefonie, lactate, care îşi au sediul în blocul de sticlă şi care participă la întâlnirile de marţi. Mai mult de­cât atât, aceşti oameni s-au integrat în comunitatea bisericii, au dezvoltat ceea ce au învăţat acolo în in­stituţiile pe care le conduc. După cateheză, activită­ţile tinerilor s-au diversificat. Pentru că foarte mulţi dintre ei s-au căsătorit şi au copii, s-a pus problema unde ne creştem copiii. Şi atunci ne-am gândit să construim o grădiniţă, proiect în care tinerii s-au im­plicat foarte mult, o grădiniţă cu 120 de locuri care este acum aproape de finalizare. Este o grădiniţă cu un model de pedagogie specială, cu rezultate foarte bune în toată Europa, se numeşte Montessori, iar directorul educaţional este adus de comunitatea de tineri din Olanda, unde predă deja într-o grădiniţă Montessori şi va veni anul acesta la noi în biserică să conducă acest proiect, pentru că aici L-a descoperit pe Dumnezeu.

– Este foarte interesant cum aceşti tineri manageri foarte ocupaţi şi-au găsit un loc în biserică.

– Am pornit de la Liturghie. Liturghia rămâne cen­trul existenţei noastre parohiale. Oamenii se împăr­tăşesc, îi chem la Împărtăşanie, la Spovedanie, pe­trec foarte mult timp cu ei, există un program foarte intens de Spovedanie. Lucrul aceasta îi face să înţe­leagă că această cale spirituală a Ortodoxiei este una foarte serioasă şi asumată.

– Acest program riguros de Spovedanie atrage după sine şi o rânduială de împărtăşanie mai deasă?

– Sigur, se împărtăşesc mai des, se spovedesc des. Parohia există şi geografic, cu delimitările ei. Dar, cel mai important, parohia se strânge în Potir. Cine nu tânjeşte după împărtăşire şi după lucrarea aceasta a Liturghiei, cine nu face parte din Potir, practic nu este din parohie. Participarea lui la viaţa parohiei este una formală, nu una autentică. Aceşti oameni tineri de­pun un efort ca să participe la întâlnirea de „coaching duhovnicesc”, cum îl numesc ei. Pe mine mă amuză, dar îi las să îşi definească termenii, dicţionarul, până când intră într-o viaţă bisericească şi înţeleg că nu este coaching, este duhovnicie, este altceva.

Sursa – Dialoguri Pastorale despre misiunea Bisericii în rândul tinerilor, Editura Cuvântul Vieții, 2016, pp. 26-41