Chemarea celor dintâi ucenici la apostolat – Predica părintelui Constantin Galeriu

Predică rostită în Duminica Sfinților Români. Duminica a II-a după Rusalii

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

Ne împărtăşim din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei:

În vremea aceea Iisus Hristos, “pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 4, 18-23).

În acest puţin în cuvinte text al dumnezeieştii Evanghelii e întreaga plinătate şi adâncime: Hristos şi omul pe care îl cheamă să meargă după El. Esenţa aceasta este: Iisus, pe malul mării – al mării acestei lumi, marea vieţii, cum ne rugăm şi spunem: “Valurile înălţându-se de viforul furtunilor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive!”. Şi parcă te simţi pe malul mării, cu Petru, cu Andrei, cu Iacov, cu Ioan, şi ivindu-se uneori, din furtuna şi umbrele semiîntunericului gândurilor tale, Iisus, şi chemând: Veniţi! Cel dintâi gând: să simţi chemarea; să simţi că eşti chemat, şi din adânc să simţi că întreaga existenţă este o chemare. Chemare de la nefiinţă la fiinţă. Şi, rând pe rând, sunt chemări neîncetate, succesive. Să te vezi şi pe tine un chemat. Veniţi!… Unde şi cum? Căci fiinţa este existenţă şi viaţă;  şi viaţa din iubire se naşte, iar iubirea este ieşire din sine-ţi ca un extaz. Dar unde? Către cine? Şi taina, dezvăluirea ei, aceasta este: alegerea, în taina libertăţii, în darul libertăţii. Iar Evanghelia spune că Iisus este Cel care cheamă: Veniţi! Veniţi după Mine! Şi azi, n-am putea spune mai mult decât oricând, chemarea – şi ascultarea ei – e capitală. Dar e mai mult decât oricând astăzi pentru că este a noastră, în timpul nostru. Această chemare a fost tot atât de neliniştitoare, am zice, din clipa căderii mai ales, căci înainte de cădere era în liniştea, în pacea dumnezeiască. La provocările de astăzi – tot din libertatea şi căutările omului ivite – nu numai să nu ne grăbim a acuza, mai mult, să nu acuzăm niciodată; dar să ştim să alegem. Mai ales de atunci de când Dumnezeu i-a prevenit pe Părinţii Adam şi Eva: “Din toţi pomii Grădinii gustaţi (din toată lumea), dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului nu gustaţi!”. La care ispititorul a spus: “A zis oare Dumnezeu să nu gustaţi din pomul binelui şi răului că veţi muri? Nu veţi muri, ci veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul”. Or, astăzi, când o dată mai mult omul se simte cunoscând binele şi răul, se simte stăpânind peste bine şi rău, şi trebuie să aleagă, şi este liber să aleagă între bine şi rău… Şi alegi… În Vechiul Testament lui Moise îi spusese: “Iată, am pus în faţa ta binele şi răul, viaţa şi moartea. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi toţi urmaşii tăi!”. Şi au ales, şi în Vechiul Testament, şi alegerea între bine şi rău a mers din generaţie în generaţie; dar, din nefericire, din rău în mai rău. Pentru ca la o plinire a vremii, acea plinire a vremii, să vină din Sânul părintesc al Binelui, al Tatălui, Fiul şi plinătatea bunătăţii părinteşti, chipul bunătăţii părinteşti, şi să Se întrupeze din sânul Fecioarei, de la Duhul Sfânt. Nu din aluatul căzut al lumii noastre. Şi Binele atunci, cum citim în Evanghelie, şi de atunci neîncetat, e pe malul Mării Galileei. Şi pe ţărmul vieţii noastre, aici. Şi spune: Veniţi după Mine! Şi întrebarea şi răspunsul: Eu, cel de astăzi, împreună cu Petru, cu Andrei, cu Iacov, cu Ioan, cu toţi ceilalţi ucenici, mă simt chemat: Veniţi după Mine! Cum în vârtejul, în norul atât de furtunos al întrebărilor, soluţiilor, căutărilor, răspunsurilor, ştiu să văd în El, în Iisus Hristos, să ascult, să cred, să trăiesc, să mărturisesc, şi să simt în El viaţa. Cum spusese profetul, cel care profeţise şi pe Iisus, Moise: Alege viaţa.

Iubiţilor, o clipă nu mă îndoiesc că toţi cei de faţă aţi ales şi simţiţi viaţa; în puţinătatea cuvântului şi în puterile mele nu fac decât să consolidez, să întăresc mai mult alegerea, în lumină, a vieţii. S-o simţim şi cu toată fiinţa noastră înţelegând-o, trăind-o, să o mărturisim din iubire şi pentru alţi semeni ai noştri. Căci, să nu uităm o clipă, vă rog: vorbeam de provocările lumii de astăzi. Iisus: Veniţi după Mine! Deci Se descoperă pe Sine: după Mine. N-a zis El: Pildă am dat vouă? El e Pilda, e Icoana, e Omul în adevărul lui ultim, ca operă a lui Dumnezeu, a Creatorului, pentru că în El e Însuşi Creatorul; El e Dumnezeu-Omul. Nici o clipă să nu uităm: când vrem să vorbim despre noi înşine ceva, să ne cunoaştem pe noi, să nu uităm o clipă că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, deci în noi e acest binom, o unitate, unirea adâncă, de negrăit, din rădăcină, între Dumnezeu şi om. Aceasta e taina noastră, să nu o uităm! Poate uneori se ascunde niţel mai în adânc şi ies la suprafaţă slăbiciunile lumii, superficialităţile, grijile vieţii. Asta-i definiţia mea: de a fi chip după chipul lui Dumnezeu. Eu sunt după; şi în Hristos a venit Chipul, Modelul, Plinătatea, care e Dumnezeu şi Om. Şi, când zicem Dumnezeu şi Om să ştim că omul, în el însuşi, nu e simplu om. Când zic om eu nu mă înţeleg pe mine numai ca om, ci după chipul lui Dumnezeu. Şi pentru că în mine, cu libertatea mea, şi cu ispita celui rău, întâi, m-am despărţit de dumnezeiescul din mine, a venit în Hristos Dumnezeu-Omul, în care despărţirea între Dumnezeu şi om nu mai poate fi, nu mai e posibilă. De aceea în Hristos e adevărul suprem. Pentru că în ceea ce s-a săvârşit în mine, ruptura, eu îmi aduc aminte de Dumnezeu. Şi, ca dovadă, setea mea e după cele dumnezeieşti, nu după cele  trecătoare, stricăcioase, moarte. Cine vrea moartea, în definitiv? Toţi vrem viaţa; dar viaţa e Dumnezeu. Cine, în locul morţii, nu vrea nemurirea? Dar nemuritor e numai Dumnezeu. Dar, dacă eu doresc viaţa, nemurire, dacă doresc bine, fericire, înseamnă că Îl doresc pe Dumnezeu. Deci în mine, în toţi, este Dumnezeu, dar uitat, ignorat, omis, chiar lepădat, batjocorit, înjurat adeseori. Şi, totuşi El e în mine. Şi atunci, întrucât în noi toţi a rămas chipul… Zic Părinţii dumnezeieşti: chipul lui Dumnezeu în om e de neşters, de nedistrus; asemănarea cu Dumnezeu am pierdut-o. Asemănarea, care înseamnă osteneala mea, cum spune dumnezeiescul Vasile cel Mare: Chipul ţi s-a dat; asemănarea ţi s-a oferit ca şi tu să lucrezi, şi să fii asemenea cu Dumnezeu, prin lumina care ţi s-a împărtăşit: lumina cunoştinţei, lumina adevărului. Şi, prin iubire, prin bunătate şi înţelepciune, toate virtuţile, care sunt dumnezeieşti… Toate virtuţile acestea – lumina (lumina necreată a adevărului), iubirea, bunătatea, înţelepciunea, pacea, îndelunga răbdare –, am ascultat cu evlavie ce învaţă, atât de adânc, dumnezeieştii Părinţi… Sfântul Maxim Mărturisitorul, acest părinte mare, care a mers până acolo, mărturisind, iubind adevărul, şi, pentru că îl mărturisea cu tărie şi n-a putut să tacă şi să asculte de glasul acestei lumi, ca să tacă, ştiţi, şi ca să nu mai scrie, i-au smuls limba şi i-au tăiat mâna dreaptă, cu care scria. Şi aşa a murit. Deci până acolo… Şi chiar dacă ar fi consimţit să tacă, rămânea o vreme cu limba şi cu mâna, dar nu rămânea mărturisind adevărul. De aceea e mărturisitor. Or, el a spus că virtuţile sunt dumnezeieşti, e Dumnezeu în ele. Că în iubire e Dumnezeu, în lumina divină, care descoperă în noi puterea iubirii, înţelepciunea, pacea, bunătatea, în toate acestea e Dumnezeu, pentru că ele sunt mai bătrâne decât noi. În ele ne naştem, cu ele ne hrănim. Şi atunci, în aceste virtuţi, în aceste daruri, e Dumnezeu. Şi, dorindu-le, noi Îl dorim pe Dumnezeu, Îl vrem. Îl numim sau nu, în tot egoismul nostru, dar nu putem trăi fără El. Şi, întrucât noi ne-am despărţit şi am pierdut asemănarea, a venit Fiul lui Dumnezeu, Care e chip şi asemănare şi care e Fiul lui Dumnezeu Însuşi făcut Om. Cum spun dumnezeieştii Părinţi cu un cuvânt greu, al dogmei noastre: e unirea după ipostas (după persoană). Adică în noi e unirea cu Dumnezeu după har, adică după credinţă, nădejde, dragoste, bunătate, pace; acesta este harul. Iar în Hristos e unirea ipostatică. E un cuvânt mai greu, dogmatic, teologic. După persoană, adică Însuşi Fiul lui Dumnezeu, unicul Fiul al Părintelui ceresc Se uneşte cu noi, cu oamenii. Şi El ia chipul smereniei noastre, chipul nostru căzut, ca să-l înalţe la  asemănarea chipului slavei Sale. El, Iisus, Dumnezeu şi Om, în care e şi chip şi asemănare; în care e şi Dumnezeire şi omenitate. E întregimea adevărului dumnezeiesc şi omenesc; Dumnezeu adevărat şi om adevărat, născut nu făcut. Adică nu a apărut vreodată în timp şi, mai mult, nu e făcut de noi. Când spunem în Crez vorba aceasta, şi la asta să gândim. O, sărmana!…

Îngăduiţi aici, o clipă, a evoca… Eu cred că marele merit al lui Mircea Eliade este şi acesta: până la el, şi colegi din timpul lui credeau că religia e legată de istorie. Unii socoteau, mai înainte, că religia s-a născut din natură. Infinitul naturii i-ar fi dat omului sentimentul infinitului. Dar trebuia să fie om, să aibă conştiinţă, ca să aibă ideea de infinit. Iar religia s-ar fi născut din uimirea omului în faţa infinitului naturii (ziceau un Max Müller, ş.a.). Apoi au zis: nu, istoria (Fraiser, Tylor), adică omul, căci istoria o face omul. Iertaţi că pomenesc în predică, dar, cum în Evanghelie a fost şi un Irod, de ce să nu-l pomenim? Se zicea că Marx a iubit foarte mult istoria; iar istoria nu l-a iubit pe el. Deci e o mare tragedie: să iubeşti istoria (dar cum o iubeşti?), iar istoria să te măture din ea. Ei bine, Eliade a arătat că nu istoria a descoperit legătura cu Dumnezeu, religia. Altfel spus, Fiul lui Dumnezeu e născut, nu făcut de noi. Şi religia ne-a creat pe noi. Iar religia nu e simplu legătura omului cu Dumnezeu, ci, cum i s-a descoperit lui Avraam, Dumnezeu instituie legământul între El şi Avraam, şi noi. El instituie religia şi în religie se naşte omul.

Şi Dumnezeu, cel care l-a zidit pe om şi, sărmanul om, ispitit, s-a lepădat, acum Dumnezeu-Omul e pe malul Mării Galileei. E acolo şi spune: Venţi după Mine, Eu care “de la Tatăl am venit în lume”; în lume şi pentru lume, şi sunt Dumnezeu şi Om. Dumnezeu-Omul, să nu uităm. Prin aceasta Îl căutăm noi; şi fără aceasta nu ne putem împlini chemarea noastră. Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Le cere celor patru… o chemare, o învestitură. Pescari de oameni… de bună seamă că veţi zice: Ce înseamnă aceasta? Cu aceasta se ocupau ei, cu meşteşugul pentru pâinea de toate zilele. Dar Mântuitorul îi cheamă la o apostolie a Lui, El Care a venit pentru om. Şi nimeni, spune El, nu are iubire mai mare decât cel care îşi pune viaţa pentru semenii lui; şi pentru a sluji omului. Şi, pe aceşti patru, şi pe ceilalţi, până la doisprezece, îi cheamă să-i facă pescari de oameni; pentru om; pentru taina omului, pentru misiunea lor de acum, de aici înainte, de a sluji mai departe, în numele Lui, al Dumnezeu-Omului, de a-l sluji pe om. Şi timp de trei ani şi jumătate aşa îi pregăteşte, în ucenicie, pe ei, cărora le spune: “Pildă am dat vouă”. Ce am făcut Eu să faceţi şi voi. Adică tot ceea ce S-a descoperit El şi ei să fie. Dumnezeiescul Pavel spune că întrucât în El locuieşte trupeşte plinătatea Dumnezeirii, atunci, de aici, dumnezeiescul Maxim va spune: Şi nouă ni s-a dat să fie plinătatea Dumnezeirii, să locuiască în noi, după har; plinătatea însuşirilor dumnezeieşti, a existenţei, a spiritualităţii (Duh este Dumnezeu), a înţelepciunii, a bunătăţii, a ştiinţei, a dreptăţii, a iubirii dumnezeieşti. Toate aceste însuşiri ne sunt dat şi nouă şi prin ele noi ne îndumnezeim. Să locuiască atunci, cu adevărat, trupeşte, plinătatea Dumnezeirii. Aceasta ne spune Iisus: să deveniţi pescari de oameni, dar după chipul Meu. Voi înşivă plini, până la acest cuvânt pe care îl va spne Sfântul apostol Pavel: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, să devin pescar de oameni;  numai prin cuvânt. Spun Sfinţii Părinţi şi vorba aceasta: Speculaţia, gândirea aceasta înaltă… nu-i uşor, e foarte greu să ajungi la adevăr. Un filosof se chinuie mult, îşi stoarce creierii. Dar nu-i aceasta deplina măsură a adevărului. Nu trebuie nici lepădată, nici dispreţuită, nici ignorată… ci a fi în adevăr; a fi în lumină, a fi în iubire, a trăi şi, cu toată fiinţa ta, a mărturisi, a fi templu fiinţa ta al luminii şi al adevărului. Să simţi că tu eşti iubire, că eşti cunoştinţă, că eşti adevăr, dreptate, că eşti bunătate cu toată fiinţa ta. Dar dacă aceasta înseamnă a fi apostol (întâi ucenic, pentru că întâi înveţi, iar apoi eşti trimis să împărtăşeşti, să devii pescar de oameni). Şi ucenicii au fost învăţaţi după chipul Celui ce este Dumnezeu şi Om, deci plinătatea adevărului. Să ţinem minte aceasta: că nu eşti numai om, ci Dumnezeu în noi, prin harul lui, după Hristos. Şi aşa i-a învăţat Mântuitorul pe apostoli. Odată cu neamul ales în sânul căruia predicau ei, unde erau şi oameni simpli, dar şi farisei, cărturari, scribi de tot felul, şi preoţi, şi leviţi, şi arhierei… Dar le-a deschis ochii şi către alţii: către un sutaş, care era roman, omul stăpânirii; către o femeie sărmană, o feniciană, din nord, care avea o fetiţă bolnavă, stăpânită de demon, de alt neam. Dar şi în sutaş, şi în această femeie ei descoperă credinţă adâncă. “Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”, va spune despre sutaş, iar hanaaneencei: “Femeie, mare este credinţa ta. Fie ţie după cum voieşti”. Sau în ziua Floriilor, când vin nişte elini (nişte greci) şi-L caută, mergând la Filip şi la Andrei, spunându-le: “Domnilor, vrem să-L vedem pe Iisus”, şi când ia cunoştinţă Iisus spune: “Părinte, a sosit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine”. Deci El vine pentru toată lumea. Şi în ucenici mereu seamănă sămânţă că apostolia lor este pentru toată lumea. Pescari de oameni – a tot omul, şi care ne spune că omul de pretutindeni, şi creştin şi necreştin, poartă chipul lui Dumnezeu în el. Dar tu ai privilegiul, darul că eşti botezat în Hristos, în Fiiul lui Dumnezeu care S-a făcut Om. Un dar al tău, prin care eşti îmbrăcat în Hristos; faţă de necreştini, care nu s-au botezat. Dar tu porţi în tine pe Dumnezeu care S-a făcut Om. Aici e drama celor care încă nu s-au botezat. Au chipul lui Dumnezeu, dar au mult de călătorit, în lumina harului ca să ajungă la pământul real al făgăduinţei, în care Dumnezeu S-a făcut Om.

Şi, iubiţilor, în această mărturie, provocările de astăzi… Mă gândesc la două provocări. Auzţi, o mare descoperire, pe care noi, cu cinstire sacră o primim şi cugetăm asupra ei: aţi auzit decercetările adânci până la adâncul existenţei şi vieţii. Descoperirea în proporţii aproape depline (97%) a genomului, adică a rădăcinii vieţii. Şi să ai, am zice, harta ei, să o contempli. Descoperire care pune probleme. Am primit un telefon de peste hotare: Ce ne facem? Şi Biserica de acolo e în oarecare expectativă. Iar noi ne rugăm şi spunem aşa: De atâtea ori am zis – nu de la mine, de la înţelepţi: numai cel care nu a ajuns până la capăt se întoarce înapoi. Nimeni din cei care au ajuns nu s-a mai întors. E de cugetat astăzi că sufletul omului, conştiinţa umană merge şi acolo că a ajuns la capăt, la acel moment pe care noi aşa îl trăim: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu, şi toate printr-Însul s-au făcut”. A zis: “Să fie!”. Şi acest Să fie, cum zicem şi noi Amin, adică Să fie. De la Dumnezeu avem acest Amin, căci aşa începe Scriptura: “Şi a zis Dumnezeu: Să fie (Amin)”. Iar omul, în rugăciunea lui, răspunde: Amin. Mântuitorul spune: “Amin zic vouă” (Să fie). Pentru că de la început, El a zis “Să fie”: “Să fie lumină”, “Să fie luminători”, “Să fie viaţă”… S-a ajuns, deci, la acel moment. Şi o mare descoperire pentru ştiinţă e şi aceasta: de la Fizica clasică, newtoniană, s-a trecut la cea cuantică, prin introducerea elementului timp. Când s-a constatat că toate se petrec în timp, atunci mergem înapoi, la momentul în care a început timpul. Deci la început… şi eu cred şi mărturisesc că începe în lume, pentru conştiinţa adevărată, un moment nou în istorie, binefăcător. Oamenii, ştiind să privească cu o conştiinţă curată acel început al lui Amin, al lui Să fie, pe care l-au trăit cei patru apostoli la Marea Galileii: Veniţi după Mine! Era tot un Să fie. Şi în acest adânc Să fie al existenţei noastre, acel adânc a însemnat Să fie. Chemarea, da, la existenţă şi viaţă, a făpturii. Şi aceasta este, pentru noi, lumina cunoştinţei. De unde începe? De la Dumnezeu. Pentru că, propriu-zis… şi iată, după Scripturi, Duhul lui Dumnezeu lucrează în lume: duhul înţelepciunii, al înţelegerii, duhul sfatului lui Dumnezeu, duhul puterii de a birui răul, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu – cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Între acestea duhul cunoştinţei, care a luminat pe om şi a mai descoperit, tot în zilele acestea. Informaţia… Pe un tânăr de la liceul Cantemir, care a luat un premiu la Informatică, l-am întrebat: Informaţia matale care e? Cu ce te informezi, care e informaţia capitală a făpturii tale? M-a privit aşa… “Nu mă aştepta la asemenea întrebare”. “Ai auzit de Evanghelie, de taina lui Dumnezeu Creatorul? Aceasta e informaţia”.

Atunci, clipa aceea uimitoare, când s-a descoperit genomul, informaţia… pentru că aici e taină a tainelor. De aceea le răspundeam la telefon: De ce vă temeţi? Marea distincţie în existenţă aceasta este (distincţie care implică dialog, nu te lasă în singurătate): Creator şi făptură, necreat şi creat. Aceasta este marea distincţie teologică. Observaţi? Un amănunt, pentru cei care umblaţi mai mult cu teologia, cu filosofia: distincţia care s-a făcut mai mult până acum în teologie era între apofatic şi catafatic, între ascuns şi descoperit; între mister sau taină şi descoperire, revelaţie. E o realitate şi aceasta, dar nu e cea mai adâncă, întrucât nu s-a pus accentul pe necreat şi creat. Atunci, unii fraţi din lumea ştiinţei au ajuns să spună – în felul lor îndreptăţiţi, pentru că nu se mergea adânc la adevăr: Religia are ceva mai ascuns. Noi cu ştiinţa o să pătrundem pretutindeni, o să descoperim tot, o să facem inventarul general, absolut, şi nu mai rămâne pentru religie nimic. Asta era teza pe care o studiam şi eu când eram teolog: ştiinţa va descoperi totul, va epuiza întreg inventarul şi, iată, astăzi am ajuns la acel hotar. Dar, vedeţi, nu această distincţie trebuie făcută: între ascuns şi descoperit. Pentru că, vezi Doamne, eu descopăr totul şi gata. Pozitivismul, în ştiinţă. Aici e taina tainelor: distincţia între necreat şi creat, între Creator şi făptură, între veşnic şi vremelnic. Pentru că necreatul e veşnic. Şi atunci se înţelege că veşnicia lui Dumnezeu, iar eu, vremelnicia, creat de Dumnezeu, aici se subsumează, atunci, o eternă, dacă vreţi, descoperire şi căutare a mea. Pentru că niciodată nu mă voi identifica cu veşnicia; căci sunt făptură. Cum îi spunea Dumnezeu lui Iov: “Iov, unde ai fost tu când Eu am aşezat cerurile?”. Sau, cum citim în Scriptură: “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Ce înseamnă aceasta? – Sfatul lui Dumnezeu, înainte de a mă crea. Şi întrebarea: sunt eu martor al sfatului lui Dumnezeu? – Nu. Eu am fost adus de la a nu fi la a fi. Nu sunt martor. Este Cineva martor: El, care la Marea Galileii S-a arătat: Veniţi după Mine. Pe care Sfântul Ioan Îl numeşte în Apocalipsa “Martorul credincios”, Martorul zidirilor lui Dumnezeu. Şi în El eu pot să aflu începutul. Dar, vedeţi, distincţia este între necreat şi creat.

Atunci, în acel moment sfânt, iubiţilor, când s-a ajuns la acest adânc se va vedea informaţia curată, care a fost pusă dintru început, şi care nu-i de la noi, ci de la Dumnezeu. Şi de la această informaţie curată noi credem că va începe un dialog sfânt şi o curăţire în lume. O curăţire faţă de toate ereziile şi rătăcirile noastre. Una din rătăciri a fost atât de dezbătută zilele acestea – articolul 200 din Codul Penal, privin homosexualitatea. Sărmanii oameni! Atunci când se descoperă astăzi la rădăcină taina Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – se descoperă bărbat şi femeie, care străbate întreaga creaţie, până la rădăcinile ei (până la această comuniune între protoni şi electroni, dacă vreţi; cum dansează electronii în jurul protonilor). Atunci, sărmanii, cum de nu înţeleg? O tragedie a timpului nostru, pe care o înţeleg oamenii care gândesc adânc. Începeam cu acea ispită a demonului: “Veţi cunoaşte binele şi răul; veţi fi ca nişte dumnezei”. Să decizi tu ce e binele şi răul. Să decizi tu asupra binelui, asupra vieţii, asupra morţii, a deosebirii, pe de o parte dreptul fiecăruia, dreptul individului, dreptul de a alege, bunăoară, între cele două daruri: distincţia bărbat-femeie; distincţia sexualitate şi creaţie. Omul nu mai vrea creaţia, vrea numai sexualitatea. Mai are sens, atunci? Să aleagă el, chiar şi moartea, şi felul de a muri (euthanasia – o moarte îndulcită); sau, fiecare, bărbat sau femeie, nu mai cunoaşte comuniunea… Atunci, întrebarea capitală: mai e viaţă? Când distingi între sexualitate şi naştere alegi numai plăcerea singură, fără creaţie. Nu alegi moartea? Când alegi separarea bărbat cu bărbat, femeie cu femeie – ruşine, cum spunea Sfântul Pavel şi împotriva firii, adică a vieţii. Mai e viaţă? Părintele Bartolmeu Anania, traducând Biblia, spune că, în chip firesc, Sodoma şi Gomora urmau să piară, pentru că nu mai era naştere. Erau menit pieirii, prin păcatul omului. Atunci, alegem între toate aceste “ofrande” ale libertăţii noastre; alegem moartea. Nu e limpede? E atât de clar, Doamne! Ar trebui cu dragoste, cu compătimire… dacă Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte, pe cei păcătoşi îi miluieşte, cu compătimire să le spunem acestor fraţi: O, iubiţilor, nu vă gândiţi: în libertatea de a alege, ce alegi? Unde e sensul, unde-i iubirea? A iubi înseamnă extazul dincolo de tine, în adevăr. Lumea alege moartea. E limpede, e o logică de neclintit. Hristos, o, Doamne! Tu, care eşti Calea, Adevărul şi Viaţa, Te-ai arătat ucenicilor la Marea Galileii. Şi au mers după Tine. Şi noi mergem după Tine, Doamne.

Azi îl pomenim, după cum ştiţi, pe Ştefan cel Mare şi Sfânt. Episcopul Romei, Sixt al VI-lea, atletul Bisericii, atletul Ortodoxiei, ca un părinte al neamului nostru. Şi a fost dat de la Dumnezeu aşa, luptând pentru viaţă, să-şi săvârşească viaţa în lumina adevărului şi a dreptei credinţe, lăsându-ne moştenire nu un Kosovo, ci ţară liberă. Şi e mare dar, iubiţilor. Un Mircea cel Bătrân şi un Ştefan cel Mare, care aşa s-au înţeles cu Imperiul Otoman, cu un concept nu de suveranitate, ci de suzeranitate, un fel de pact cum este astăzi NATO, de genul acesta. O înţelegere cu o putere mai mare, ca să-ţi aperi ţara, dar în aşa fel încât nici moschei, nici musulmani… Sunt în Dobrogea şi se trăieşte într-o fraternitate cu ei. Nici pământ n-au luat, nici moschei, nici nu au trecut români. Aşa aceşti părinţi ai neamului nostru. Aşa l-a numit poporul: Ştefan cel Mare şi Sfânt; dar şi Mircea cel Bătrân, şi Neagoe Basarab, şi Brâncovenii, ca sfinţi, ne-au lăsat o ţară în lumina celei mai curate şi drepte credinţe – Ortodoxia, şi liberă. Aşa şi azi, ne unim cu puterile acestei lumi, în taina istoriei şi a voii lui Dumnezeu, dar în această conştiinţă pe care ne-au lăsat-o moşii şi strămoşii noştri, care au fost şi ei pe ţărmul mării noastre, al Mării Negre, ţărmul neamului românesc, ca apostoli, aceşti sfinţi ai noştri.

O, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, ne simţim acum la acest ţărm al vieţii şi existenţei noastre. Tu, Doamne, Tu care Fiu al lui Dumnezeu Te-ai întrupat din sânul Fecioarei Maria… Şi îngăduiţi să mai pomenesc aici cu evlavie… Şi un frate al meu mi-a atras atenţia şi-i mulţumesc, că-i de faţă… Un scriitor al nostru din veacul trecut, Ioan Heliade-Rădulescu, în drumurile lui prin Apus şi prin Grecia evoca: Logosul, Raţiunea dumnezeiască S-a întrupat, poate ar fi zis nu ca Atena din Zeus, ci din sânul Fecioarei. Raţiunea, iarăşi, nu simplu din creier, ci din inima curată. Fecioria inimii noastre păstrează-ne-o, Doamne! Şi mintea, raţiunea pe care o avem de la Tine, Logosule, Fiule al lui Dumnezeu, şi inima noastră curată. Tu, Care Te-ai întrupat din Fecioară, din curăţia inimii. Ajută-ne, Doamne, aşa să ne păstrăm, curaţi, şi aşa să fim şi noi, smeriţi ucenici ai Tăi, aici pe malul mării neamului românesc, cu toate furtunile şi lipsurile lui, dar în curăţia inimii şi a dreptei noastre credinţe şi a vieţii noastre. Uniţi cu toate popoarele lumii, dar descoperindu-le curăţia inimii, a conştiinţei, a Ortodoxiei, a sfinţeniei, a credinţei noastre. Să fim cu adevărat ucenici ai Tăi, Iisuse Hristoase, Domnul nostru, cu rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor şi ale lui Ştefan cel Mare, care să ne ocrotească, acum şi în vecii vecilor. Amin.