Când portocalele erau albastre… Predică rostită de pr.Constantin Necula

Predică rostită în Duminica după… Sfântul Nicolae

Nu căutați în calendar, nu o să aflați o astfel de conotare a Duminicii. Și totuși…Câte dintre momentele noastre de viață nu sunt legate de minunatele nopți ale bocancilor primitori de daruri, asemeni celor trei pungi de galbeni care scot din păcat fetele tatălui sărăcit de furtuni! Generația noastră nici prea bătrână să fie tristă nici prea tânără ceea ce o face melancolică, a crescut cu banane puse în hainele din dulap să se coacă, cu portacale – două maximum în bocanci, ca niște monezi de schimb cu cerul. Doamne, câtă vreme am crezut că portocalele sunt albastre!…Ciocolata noastră cu gust de lemn dulce, vanilia din mireasma bunicii, carbidul cu bubuielii ăn casa scării, tristețea părinților că nu ne pot oferi mai mult…Trasul cu ochiul de pe pervazul somnului pe pervazul ferestrei, sa-l surprindem pe Mos cu sania lui și inconștienta noastră bucurie a doua zi la școală, povestind despre daruri! Toate acestea ne-au făcut copii mari, tineri răbdători, fii ai unor părinți tandri, în ciuda sărăciei și disconfortului legat de calorifere reci și tăieri de current. De aceea, în Duminica aceasta după Sfântul Nicolae, fie-ne îngăduit să ne aducem aminte de cei dragi, unii plecați dintre noi tocmai în cetatea milostivului Sfânt Nicolae, în latura de răsărit a Raiului, lângă livada cu fapte bune și nesfârșit luminoase.

Mă uit la copiii noștri. Au mai mult, unde se poate, și mai strălucitor.

E clar ca lumina că pentru ei portocalele sunt portocalii – nici nu se putea altfel – , ciocolata tronează din abundență în galantare de supermarketuri, vitrine șmecherite de ambalaje lucioase. Descarcă filme și colinde cu aceeași distanțare de cultură vie, dătătoare de viață. Poate că brațele noastre nu mai sunt la fel de tandre ca ale părinților și bunicilor noștri, poate prea ades e mai importantă nota de la școală decât bucuria lor de a ști cele cu adevărat importante pentru mântuire. Poate că nu reușim să-i mai surprinde cu nimic. Cred poate că li se cuvine totul – căști și ipod-uri, blugi și tricouri, laptop-uri și Iphone-uri. Doamne, de ar mai crede că portocalele sunt albastre ori ciocolata e din lemn dulce!…De aceea, în Duminica aceasta după Sfântul Nicolae, fie-ne îngăduit să ne gândim la pruncia pruncilor noștri, oricât de mari s-ar crede și oricât de mari sunt.

Preoția noastră creștină poartă spre cer dragostea oamenilor! Fie-i îngăduit preotului ce vă scrie în fiece duminică pe hârtie să vă scrie pe tabla de carne a inimii: Nu vă temeți! Hristos e cu noi, nimeni împotriva noastră! Primiți în colțul de bucurie al inimii surâsul hâtrului Bătrân Nicolae, care ne ține cu dragostea lui! Nu uitați că Duminicile ni le-a dăruit Dumnezeu și ne îmbrățișăm cu drag să nu ne cuprindă frigul singurătății și tristețea fără de sfârșit. Din cer, Dumnezeu și Sfântul Nicolae! Din țărână, cei dragi! De lângă noi, cei iubiți! Nu suntem singuri!

Sursă: pr. Prof. Constantin Necula –  Ce va da omul în schimb pentru sufletul său, Predici la Duminicile de peste an, Editura Agnos, Sibiu, 2016