Bebelușii sunt copiii Domnului, nu ai noștri

Ochii lui erau pierduți în veșnicia îngerească a marilor ceruri.

(Eseu realizat de Cristiana Chioncel)

Nu aveau legătură deloc cu făptura umană, cu gândurile noastre, cu lumea noastră murdărită de coclaurile vieții adulte, cu vorbele noastre mai mult sau mai puțin de duh, aruncate doar să existe, cu nimic din ceea ce caracterizează micimea oamenilor mari. Se uita în ochii mei cu indulgența promițătoare a unui înger, cu lumina caldă și clară a trimișilor lui Dumnezeu aici pe pământ. Iar mirosul lui atât de aparte, pufos și plin de iubire, era mirosul sfânt al lumii din cer. Nici el nu era de aici. Absolut toată ființa bebelușului meu nu avea legătură cu spațiul în care a coborât, în lumea noastră. Ca mamă te privești în oglindă și îți spui – de unde atâta puritate lăuntrică să poți da naștere tu, om în toată firea ta păcătoasă, unui prunc imaculat ca laptele  îngerilor, nevinovat ca aripile sfinților și proaspăt ca o atingere dumnezeiască? De la Dumnezeu. Acesta este răspunsul. Pentru că noi oamenii nu contribuim real cu nimic la facerea omului mic, numit bebeluș. Contribuim fizic, trupesc, dar totuși mult prea material ca să conteze. Mirosul, privirea, zâmbetul, gânguritul, răsuflarea, lacrimile și strângerea mâinilor nu are legătură cu trupul. Ci doar cu sufletul. Iar acela nu ne aparține, ci este cesionat de la Dumnezeu, pe termenul acestui tărâm, într-o veșnicie a dragostei de părinte.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *