Mozaic St.Petersburg, Rusia

LA fântâna lui Iacov

Și somnul este o taină.

            De cele mai multe ori, el e mai mult decât un refugiu dorit, așteptat și invocat. Este o formă de evadare, o salvare. Deseori, când ai nevoie de somn, ți se refuză. Chiar dacă ești obosit, nu vrea să-ți ofere odihnă. Iar clipa în care omul este îmbrățișat în aripile sale, nu poate fi prinsă. E ca un joc din care omul iese mereu învins. De fapt, este prilejul întâlnirii omului cu el însuși, măcar pentru câteva minute. Este legat de sperantă, chiar și în cele mai grele momente ale vieții.

      (Eseu realizat de prof. Viorica Provian)

De câțiva ani, clipa întâlnirii cu somnul la ceas târziu de noapte mi-a devenit  bucurie. Cu ochii închiși retrăiesc cele mai scumpe imagini ale vieții mele în clipe atât de luminoase, încât zâmbetul îmi inundă inima și toată ființa pe dinlăuntrul ei.

Înainte de a-L întâlni n-am avut nici un semn, niciun vis prevestitor, doar nopți în care nu puteam să adorm, nopți în care tot revedeam momente ale vieții mele încă din copilărie. Analizam. Reflectam. Îmi întorceam viața pe față și pe dos. Nu puteam să accept ideea pe care o auzisem din gura bunicii: fiecare om are drumul lui sub soare. Eram convinsă că ne alegem drumul, că este suficient să vrem ca să avem, mai ales atunci când aceste dorințe sunt legate numai de pretenția de a fi ocrotită și fericită.

Abia ieșită din copilărie cu alte cinci surori mai mici, cărora le purtasem de grijă, mă simțeam, deseori, lipsită de șansa de a fi  iubită și protejată. Sufletul cerșea mângâiere, un strop de alint ce nu venea niciodată, în ciuda răbdării și tăcerii  aproape  înverșunate.

O poveste de iubire în care crezusem a fost urmată de alta și apoi de alta. Poate că ceream prea mult de la bărbatul de lângă mine, dar știam în adâncul ființei mele că bărbat îți este cel care dăruiește iubire sufletească și ocrotire și siguranță, cel care te face să nu te simți singură, niciodată. Știam că iubirea e deasupra plăcerii și că dulceața unei atingeri este repede trecătoare. Căutasem de fiecare dată bărbatul care să mă vadă cu adevărat, nu să mă privească. Așa au trecut ani din tinerețea mea, ani zbuciumați, în care eu îmi legasem inima, pe rând, de cinci bărbați.

Nici unul, însă, nu-și legase inima de mine. Oamenii din Sihar mă tot vorbeau, fiecare judecându-mă după măsura lui, iar femeile pe care eu le consideram „surori” șușoteau pe toate drumurile Cetății. De aceea luasem hotărârea de a înfrunta arșita de foc a miezului zilei, mergând singură la fântâna părintelui nostru Iacov, în timp ce ele plecau în grupuri vesele și guralive, încă din zori.

Străbăteam drumul fără grabă, îndreptându-mi deseori privirea spre muntele Garizim de care eram fascinată. Cât aș fi fost de zbuciumată, sufletul mi se odihnea dintr-o dată în clipa în care îl vedeam. Știam că acestuia i se spune „muntele tăiat în două”, iar mie îmi plăcea cum suna: Garizim! – scurt ca o lovitură dură ce poate să despice o piatră ca inima mea ce dorea iubirea și era mereu departe de ea, ca diferența dintre dorința unei anumite vieți și realitatea strivitoare pe care ești nevoită s-o duci.

În acea primă zi a săptămânii – Ziua Luminii, căreia oamenii îi mai spun și Duminica, mergând spre fântână, am văzut  o silueta albă care mi se părea, nu știu de ce, și înaltă. O emoție nedeslușită m-a cuprins în adiere tainică. Avea să se întâmple ceva… Eram obișnuită cu pustietatea, cu singurătatea, cu valul fierbinte al aerului amiezii  iar Bărbatul de lângă fântână părea că mă așteaptă. Am grăbit pașii, mi-am tras vălul peste chip. Nu aveam dreptul să-l privesc. Eu eram din Samaria iar El era iudeu.  Vasul greu de lut l-am așezat cu grijă pe nisipul fierbinte. Când mi-a cerut apă, mi-am dat seama că vrea să-mi vorbească tocmai mie  și m-am mirat, crezând că nu mă cunoaște.

Mai târziu am înțeles că El m-a ales, că mă cunoștea înainte de a mă fi văzut. Eram una dintre samaritenii închinători pe muntele Garizim. Era iudeul așteptat și de noi. Era Domnul. Cu o blândețe necuprinsă mi-a arătat că știe totul despre singurătățile și înfrângerile mele, despre umilințele îndurate, despre privirile ironice ori aspre ale celor din propria familie. Mi-a schimbat numele. Mi S-a adresat cu Fotini …

“…Dar nu mă cheamă, Doamne, așa…

“…De astăzi te vor chema toți cu nume de lumină – Fotini!

Am alergat spre Sichem. Vasul a rămas la fântână. Noi  oamenii toți, aveam să nu mai însetăm vreodată, aveam să cunoaștem izvorul cel veșnic Viu.

Atunci, în zilele în care Domnul a rămas în Cetatea noastră, a fost sărbătoare. A vorbit oamenilor și ei L-au cunoscut iar Cuvântul sfânt le-a pătruns inimile. De atunci, de la întâlnirea la fântâna lui Iacob, lumina a rămas în mine, în toata ființa mea.

 

 

 

 

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *