Biserica în căutarea tinerilor
Avem impresia că indiferenţa secularismului este chiar mai nocivă decât ateismul epocii comuniste sau al tendinţelor filosofice nihiliste.
(Material realizat de pr. conf. David Pestroiu și pr. asist. Alexandru Atanase Barna)
De fapt, vedem cum ateismul beneficiază, prin secularizare, de masca disimulatorie a falsei declarări a apartenenței religioase. Expresia „believing without belonging (a crede fără a aparţine)”[1] începe să prindă contur dincolo de nivelul teoretic al unor cercetători. Pentru un tânăr, pare mult mai comodă afilierea declarativă față de un sistem religios, precum și criticarea lui din interior pentru că ar fi incapabil să se reformeze, decât practicarea asumată a unor reguli considerate iniţial retrograde și restrictive. Un tânăr, prin natura lui cea mai curată şi puternică, este un revoluţionar, un om în formare dedicat unui proiect de schimbare a lumii în care trăieşte. Pentru el, este foarte uşor să nege orice formă de religie instituționalizată. Dacă nu are experienţa apartenenţei la o comunitate iubitoare, pentru el, credința tradițională în Dumnezeu va rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative, o simplă raportare – mai mult sau mai puţin intrigantă – la o sumă de cunoştinţe, iar nu la o credinţă. De aici şi până la a înţelege marile sărbători creştine – de pildă, Nașterea și Învierea Domnului – ca evenimente mondene nu este cale lungă. Acestea devin zile „celebrate” prin turism exotic sau petrecute „tinerește” în cluburi și discoteci. În faţa acestor căderi contemporane, preotul trebuie să înţeleagă şi cauzele, şi soluţiile din vieţile tinerilor.
Dincolo de limitele epocii în care trăim şi de dimensiunile căutărilor, rătăcirilor şi căderilor contemporane, Adevărul în care credem şi pe care Îl mărturisim ne dă posibilitatea de a fi mai senini, mai optimişti, mai deschişi şi pozitivi în gândire şi atitudine, să exprimăm prin acte și în contexte concrete dragostea activă, lucrătoare, condamnând păcatul și oferind, fără zgârcenie, după pilda Tatălui milostiv (Luca 15, 20), îmbrățișări ce nu condamnă persoana, ci transformă întoarcerea fiecărui tânăr în viața de comuniune a Bisericii.
Cei mai mulți tineri au ajuns astăzi dependenți de elementele care marchează viața rapidă în postmodernitate, vezi gadget-urile care oferă conexiuni la internet, utilizate aproape în mod exclusiv pentru accesarea rețelelor de socializare. Aici devin specialiști ai unui limbaj aparte, cu o grafie specială, presărată cu emoticoane, iar scrierea devine cifrată, cu prescurtări și formule specifice. În acest spațiu, misiunea ortodoxă este acum aproape inexistentă, iar mesajele manipulatorii abundă, fiind diverse ca formă și conținut. Dar un loc de iubire autentică şi de vindecare a patimilor sau neînţelegerilor, indiferent de cât de upgradat îi este gadget-ul, nu va găsi decât într-o comunitate în care lucrează harul necreat al lui Dumnezeu.
Când societatea devine fermentul unei neîncrederi generalizate în reperele fundamentale care reprezentau, în trecut, pilonii dezvoltării ei, când, rând pe rând, credințele, sistemele legislative, politica, istoria însăși își relativizează mesajele în mentalul generației Facebook – ai căror principali și activi actori sunt tinerii –, când trecutul nu mai prezintă interes, în sensul armonizării prezentului și planificării viitorului, fiind privit doar ca o curiozitate, sub aceeași lupă a neîncrederii, fără vreun impact minimal în plan atitudinal, tânărul – ca exponentul cel mai puternic al capacităților omului postmodern – se va defini pe sine ca trăind exclusiv în prezent.
Din perspectiva creştină, care nu amână schimbarea şi nici nu se raportează la trecut ca şi când nu ar exista principii şi valori, faptul că tânărul actual trăieşte (numai) în prezent poate fi un avantaj. În prezentul său, în cotidianul celor mai rapide emoţii, poate fi găzduită experienţa autentică a lui Dumnezeu. Nu ca o promisiune pentru mai încolo, ci ca un dat acum, ca o posibilitate concretă. Important este ca noi, ca parte activă şi misionară a Bisericii, să oferim locul acestei experienţe şi să adresăm o invitaţie concretă în timp şi spaţiu.
Globalizarea pe care o invocăm mereu atunci când descriem societatea actuală a adus cu sine mai multe provocări, dar şi beneficii. Odată cu deschiderea granițelor şi a apetitului pentru călătorii, adevăratele comori de spiritualitate ale Ortodoxiei au început a fi puse în lumină prin organizarea de excursii și pelerinaje la mănăstiri și locuri sfinte, tabere de copii și tineret, în cuprinsul cărora participanții nu sunt chemați să admire doar exponate muzeistice, ci să-și exerseze credinţa în cultul sfintelor moaște, prin închinarea la sfintele icoane făcătoare de minuni, legându-se de locuri ale prezenței harului dumnezeiesc şi rămânând în legătură cu cei pe care îi consideră oamenii lui Dumnezeu, prin dialog real şi autentic. Dialogurile cu duhovnicii îmbunătățiți, al căror cuvânt este din ce în ce mai disponibil în spațiul virtual, îmbogățesc programele catehetice și misionare, dând șansa tinerilor de orice profil să-și dezvolte dragostea față de rugăciune și trăirea în duhul liturgic al Bisericii Ortodoxe.
Față de individualismul și indiferentismul lumii postmoderne, Biserica noastră cheamă la ajutorarea semenilor aflați în suferință prin dezvoltarea unor programe filantropice speciale: cantine pentru săraci, aziluri de bătrâni, orfelinate, programe de tip after-school și grădiniță etc. În parohii, sunt depistate și sprijinite permanent acele cazuri în care se vădește chipul lui Hristos sub fețele celor prea mici (Matei 25, 40) aflați în necazuri și lipsă. A da tinerilor posibilitatea de a participa activ la lucrarea socială a Bisericii reprezintă o șansă pentru misiune și un dar nespus de valoros pentru viața tinerilor.
Dincolo de faptul că suntem reticenți la cât de mult se comunică fără valoare în postmodernitate, resursele noilor tehnologii, mai ales în privința comunicării, se dovedesc a fi, de fapt, șanse excelente pentru misiunea Bisericii și a parohiei în contemporaneitate. Internetul conține suficiente informații și repere privind viața Bisericilor Ortodoxe, conținuturi doctrinare, norme morale sau exemplificări cultice. Faptul că Biserica deține o adevărată rețea de instituții mass-media bisericești îmbogățește și mai mult spectrul informațiilor disponibile.
Dar, ca orice instrument, el devine cu adevărat valoros atunci când este folosit. Proiectele sociale şi culturale ale Bisericii îşi potenţează la maxim valoarea atunci când sunt utilizate, la nivel concret, instituţiile mediatice centrale bisericeşti şi internetul. Având în vedere că, prin tineri, comunităţile parohiale utilizează instrumentele misionare oferite de Biserică, ele vor simţi că participă la misiunea şi lucrarea Bisericii.
Chiar dacă sunt în formare, chiar dacă pot cădea în mrejele unor dezinformări ideologice, tinerii, în general, au o sensibilitate faţă de adevăr şi nu pot fi mințiți. „Un tânăr refuză quasi profund ipocrizia, pentru că pentru el s-a născut o nouă ierarhie de valori. În trecut, un tânăr căuta să reproducă un model ideal, astăzi îl vede în sine”[2]. În postmodernitate, sinele este obiectivul unei noi idolatrii. Sub influența „seducției pluralității sacrului”[3] s-a ivit o multitudine de alți idoli ai momentului: cariera și ascensiunea profesională, banii și agonisirea materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din producții media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal” –, de pildă, iar despre stadioane ca „temple ale fotbalului”. Cauza majoră a acestor stări de lucruri rezidă în conceperea lumii ca fiind autonomă și, implicit, idolatrizarea ei și impunerea unui abis între transcendența lui Dumnezeu și imanența lumii[4]
Sfântul Grigorie Palama ne învață că Dumnezeu coboară în lume, pentru a o sfinți cu energiile sale necreate[5], ridicându-o la Sine ca trup mistic al Său. Între cele două perspective, avem şansa de a arăta lumii, la modul cel mai concret, că viziunea patristică ortodoxă asupra acesteia conferă misiunii noastre pentru tineri, prin superioritatea Adevărului dovedit în mod direct, prin viaţa şi învăţăturile Sfinţilor Bisericii, un avantaj decisiv în fața oricăror ideologii contemporane. Și tinerii, dacă vor cunoaşte în mod direct acest adevăr prin experiență, vor confirma și ei această stare de lucruri: că, dincolo de evoluția negativă a societății, Biserica are o credință mântuitoare și soluții superioare față de experiențele postmoderniste.
În acest sens, Biserica a intensificat activitatea de catehizare individuală, precum și pastorația tinerilor prin Taina Spovedaniei. Viaţa mănăstirească, deşi se bazează pe principii complet diferite de viaţa postmodernă, continuă să fascineze minţile şi vieţile tinerilor atenţi la un sens adevărat în viaţă. O tabără la o mănăstire, sau numai câteva zile de experienţă liturgică autentică, întâlnirea cu harul lui Dumnezeu în locurile sfinte ale Ortodoxiei româneşti sunt adevărate şanse în parcursul creştin al unui tânăr.
La întrebarea îngerului: „De ce-L căutați pe Cel Viu printre cei morți?” (Luca 24, 5), Biserica are șansa de a oferi răspunsul plin de speranță al veșniciei hrănite de sensul vieţii, al meta-istoriei, al Împărăției lui Dumnezeu, bazată nu pe reuşite ideologice, ci pe profunda realitate existenţială a Învierii Mântuitorului şi a învierii noastre. Dar acest răspuns poate fi perceput fie ca o teorie, fie poate fi perceput ca o şansă a participării la tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu prin Învierea Sa. Diferenţa dintre teorie şi participare este experienţa. Niciun tânăr apropiat de Biserică nu va fi venit la Biserică pentru verificarea unei teorii sau a unor învăţături descrise exterior cu siguranţa unor teoreme imbatabile. Fiecare tânăr vine pentru nevoia lui de experienţă autentică şi profundă. Vine în Biserică din dorinţa – poate uneori neverbalizată – de a se întâlni cu cineva. De a întâlni iubirea, de a începe un dialog, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Fără să judece viteza cu care tinerii îl judecă, preotul trebuie – chiar dacă arătându-se grăbit, ca orice om postmodern, nu are nici el timp – să fie totuşi disponibil. Să facă primul pas al unei experienţe de întâlnire şi dialog. Să fie – aşa cum îi este şi titulatura – părinte. Să aibă o atitudine paternală. Să îmbrăţişeze. Să vorbească cu tinerii necunoscuţi cum o face cu proprii săi copii, care mai greşesc din când în când, dar pe care îi iubeşte şi îi corectează fără izolare sau dispreţ. Şi, din această perspectivă, suntem datori atât cu iubirea, cât şi cu educaţia celor pe care îi iubim. Îndemnul adresat de Sfântul Ioan Gură de Aur părinţilor trupeşti ai copiilor este valabil şi pentru părinţii duhovniceşti ai acestora: „Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi și de a cere ca, înainte de toate celelalte, să dați copiilor voștri o bună educație. Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația ce i-o dai”[6]
[1]Grace Davie, Religion in Britain Since 1945: Believing Without Belonging, Institute of Contemporary British History, Blackwell Publishing, Oxford, 1995.
[2] Pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi, Violența. O analiză misionară și teologică, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2010, p. 145.
[3] Carmelo Dotolo, Un cristianesimo possibile. Tra postmodernità e ricerca religiosa, Brescia, Queriniana, 2007, p. 135.
[4] Pr. lect. univ. dr. David Pestroiu, „Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate”, în: Theologia Pontica, II (2009), 1, p. 133.
[5] Sf. Grigorie Palama, Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, în: Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigrie Palama, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2006, p. 323
[6] Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor”, 19, în: Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 400.