Sfantul Cuvios Teofil marturisitorul

Acest fericit, parintele nostru Teofil, a fost nascut aproape de Tiberiupol din parinti crestini, si când a fost de trei ani, primind sfântul Botez, îl luara parintii si mersera în muntele Selentiul, unde aflând pe cuviosul parintele nostru Stefan, si luara binecuvântare de la dânsul, se dusera la casa lor. Deci de atunci se nevoia copilul la învatatura cartii. Si daca ajunse la treisprezece ani, se duse iar la Preacuviosul Stefan. Acesta vazându-l, îi zise: „Pentru ce ai venit fiule la mine?” Iar copilul îi raspunse: „M-ai chemat parinte; si eu lasându-mi parintii am venit aici”. Si iarasi zise cuviosul: „Când te-am chemat fiule, si ce ti-am zis?” „Lucrând eu, zice, la tarina, mi-ai zis: << Fiule Teofile, te-ai departat de la Domnul>>, care zice: << Ridica-ti Crucea, si urmeaza Mie! >>. Din aceste cuvinte ranindu-ma la inima ti-am venit pe urma pâna la usa; si aflând-o încuiata, te-ai facut nevazut de la ochii mei, si ramasei singur; si mi se pare, parinte sfinte, precum îti cunosc vorba, sa nu fi fost tu cel ce m-ai chemat; nu te întoarce dar de catre robul tau, care cere mântuire”.

Iar cuviosul parinte multumind lui Dumnezeu, lua copilul la dânsul, crescându-l, si deprinzându-l cu nevointa si cu petrecerea vietii calugaresti. Apoi, peste trei ani, chemând parintele pe egumenul lavrei, a dat copilul pe mâna lui, si luându-l la mânastirea lui, îi taiasera parul. Iar parintii lui nu încetau cautându-l si nevoindu-se sa afle pe cel ascuns; si dupa câtiva ani, aflând cele despre copil, au mers la egumen, cerând cu pofta sa le arate pe fiul lor; iar egumenul întâi mâhnindu-se foarte de acest lucru, nici cum se pleca; dar daca vazu întristarea lor si fara de voie l-a aratat. Vazându-l parintii, în cinul ce se afla, pornindu-se spre plângere, amestecata cu bucurie, îmbratisându-l si sarutându-l, ce nu zicea, si ce nu facea, cât era destul sa porneasca si pe cel fara de suflet spre bucurie.

Atunci bucurându-se câteva zile cu fiul lor, si cu adevarat cunoscând harul ce era asupra lui, adeverira catre egumenul cu juramânt, ca întorcându-se acasa poftea sa-si aiba si copilasul cu dânsii; ca sa faca o mânastire cu cheltuiala lor, precum de mult doreau; si deoarece acum este vremea aceea, trebuia sa se apuce de lucru. Aparându-se egumenul gasira cu cale sa ia de la Dumnezeu raspunsul acestui lucru. Si a facut rugaciune si post trei zile neîncetat, si savârsind rugaciunea: „O, minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!” Si auzi un glas de sus în biserica, poruncind: „Sa sloboada copilul”.

Pe care luându-l parintii împreuna si cu oarecare frati din mânastire, se întoarsera cu bucurie la casa lor. Deci facându-se în scurta vreme mânastirea, se afla Sfântul Teofil petrecând în ea sihastreste de câtiva ani. Iar fiara cea hulitoare Leon împaratul, luptatorul împotriva icoanelor, facu de veni sfântul înaintea lui, si marturisind închinaciunea sfintelor icoane, porunci sa-l bata cu vine de bou; apoi sa-i lege strâns mâinile la spate si sa-l duca pe calea ce mergea la Niceea. Si pe stâlpnicul Longin, sa-l întinda cu fata în sus pe pamânt, si sa-i arda pe cap icoanele ce s-au aflat. Iar sfântul Teofil ajungând la Niceea, statu înaintea judecatii, si nesuferind pagânul îndraznirea si mustrarea sfântului, porunci sa-l întinda pe doi stâlpi crucis, si sa-i rupa carnea cu vine de bou uscate. Si pagânul vazând ca-i curgea sângele ca un izvor, de se rosea pamântul, se scula si el de pe scaun, si a batut însusi pe sfântul peste obraz multe ceasuri. Deci dupa ce înceta a-l bate, porunci sa-l încalte cu încaltaminte de fier arsa, si sa alerge înaintea lui. Atunci consulul umilit fiind de patimile sfântului îi zise: „Oare numai tu Teofil si cu ai tai, va aflati fara minte la închinarea icoanelor?” Iar sfântul zise: „Daca vei vrea, ia sa cercam din Sfintele Scripturi despre întrebarea aceasta ca te stiu ca bine le stii. Si de ma vei ramâne cu socoteala, voi parasi închinarea icoanelor; iar de vei ramâne tu, vei voi sa te închini lor?” Capetenia zise: „Fara îndoiala, asa sa fie!”.

Atunci sfântul facându-si voie buna, începu a se întreba pentru cinstea si rânduiala sfintelor icoane. Si învingând sfântul pe capetenie, acesta zise catre el: „Cinstite batrânule, eu voi pune nevointa sa înduplec pe împaratul, sa urmeze la aceasta cunostinta de voi putea. Iar tu du-te la chilia ta”. Iar sfântul se mâhni ca nu-si savârsi calea muceniciei, însa având ranile îi parea bine. Si întorcându-se la mânastire, a dus mare bucurie fratilor, si prietenilor si rudelor, si tuturor câti erau pe aproape. Deci trecând putina vreme de la întoarcerea lui de la marturisire la mânastire, cunoscând fericitul mutarea sa cea dupa pamânt spre ceruri si bine tocmind lucrurile mânastirii si învatând si binecuvântând pe toti, s-a mutat catre Domnul, de Care dorea: a Caruia este marirea în veci. Amin.