Familia, iubita noastră fortăreață

În suflet ne picură zi după zi cerneala greșelilor noastre. Se întinde încet încet ca o pată colorată asupra propriilor noastre năzuințe spre bine. Și din când în când, în funcție de curaj, mai și punem sub lupa spovedaniei și privim atent la lumină: ce trebuie să facem ca să putem îndrepta, cu voia și ajutorul Domnului, Babelul minților noastre? Totul este să încercăm să privim în ochi greșeala, patima, păcatul și să le socotim pe acestea ca fiind dușmanul nr 1 al omului ce știm că este minunata creație a lui Dumnezeu.
(Material realizat de Cristiana Chioncel)

Unul dintre zidurile create de noi mirenii este familia. Ne adăpostim în fortăreața familiei noastre și o socotim după suflet baricada trăirii întru Hristos. Ce poate fi mai frumos decât să-ți ridici temelie și să torni apoi zidire peste prag ce dăinuie în veșnicia credinței din tată în fiu, din bunic în nepot, din străbunică în pruncă abia născută? În familie aperi voia Domnului și îți fortifici viața curată pe care o dorești: cu posturile lăsate de la Dumnezeu, cu sărbătorile de peste an ținute între cei dragi cu praznice și bucurie, cu milosteniile arătate de Doamne – Doamne, cu mărturisirea credinței zi după zi și cu rugăciunile rostite în pacea și tihna căminului. Dar ce ne facem când Familia se transformă în sac de box? În cobaiul unor experimente stranii și mult prea avangardiste pentru conservatorismul după care tânjim atunci când e vorba de familie? Mă refer în primul și în primul rând la ceea ce se petrece începând de anul trecut în lumea întreagă și care iată stă acum periculos de aproape și de porțile României: legalizarea căsătoriilor homosexuale. Un astfel de demers, interesant pe de-o parte ca și strategie unilaterală de manipulare, cu siguranță vizează poate printre altele „călcâiul lui Ahile” al nostru: cetățuia fortificată despre care vorbeam, în care emoțiile, gândurile noastre curate, reculegerea prin rugăciune și nevoință, sunt prioritare și – foarte important – sunt adăpostite în DRAGOSTE. Slăbind lanțurile noastre de siguranță, acest proiect de lege despre care se tot discută aprins de ceva vreme, ar induce în familii mai întâi neliniști, apoi prin contaminarea socială de anturaj, ar putea pătrunde curiozități, imitări și apoi DE CE NU-uri.

Păcatul nu bate la ușă că știe că omul corect i-ar spune „Pleacă de unde ai venit și nu te mai întoarce.”. E mai subtil decât credem. Trăim într-un secol al deratizărilor mondiale, în care paraziții sociali sunt îndepărtați prin metode dinamice și protective, prin comunicare, mass-media și management emoțional. Acum ne aflăm în primejdia în care Binele este urcat la rang de task comunitar, drepturile omului sunt prevăzute ca fiind identitare în raport cu orice decizie în promulgarea variilor hotărâri.

Ni se spune că e spre Binele nostru să optăm pentru introducerea orelor de educație pentru sănătate în școli, ca fetele să nu mai fie puse în situația de a face avorturi când ajung la adolescență sau tinerii noștri să fie infestați cu boli grave. Și familiei Bodnariu i s-a spus că e spre binele copiilor să fie îndepărtați de familie și Dumnezeu știe ce chin și ce jale a adus în sufletul lor decizia judecătorească. Însă harul și Duhul Sfânt au făcut o minune și după aproape un an de zile i-a readus împreună, cu speranța și ruga că timpul va șterge urmele urâte ale acelui surghiun… Ei au fost binecuvântați dar cu siguranță sunt alte zeci, sute sau mai multe mii de familii care rămân orfane de copii sub pretextul binelui impus. Tot spre binele societății ni se sugerează ca fiind normal să existe un parteneriat moral și social, legiferat între doi oameni cu aceeași orientare sexuală. Și atunci ne întrebăm – Valorile pe care ne străduim să le insuflăm copiilor noștri unde mai au loc? Departe de orice discriminare, fiecare este liber să-și construiască propriul drum, autentic și independent, conform propriilor percepții și dorințe de viață. Noi însă clamăm aici necesitatea păstrării cu orice preț a adevărului moștenit: familia reprezintă chezășia emoțiilor și integrităților noastre mentale și sufletești. Copilul dintr-o familie oarecare va merge la aceeași școală primară cu un copil adoptat de o familie nouă, experimentală, fără mamă și tată, ci doar cu părinte 1 și 2, de același gen. Acesta din urmă, fără vina lui, își construiește un set de valori propriu, paralel cu cel al vieții curate, pe care noi l-am primit la Sfântul Botez, în dar prin râvna cu care părinții noștri ne-au educat apoi spre dragostea lui Hristos. Cum vor conviețui cei doi copii? Și mulți alții din jurul lor? Prin puterea exemplului vom fi în primejdia ca peste câțiva ani tot ceea ce îi sfătuim acum să fie socotit anacronic. Căsătoria nu va mai o necesitate, ci un artificiu partenerial. Dragostea adevărată va fi subiect de roman melancolic, în practica de mîine fiind înlocuită de sex experimental sau/și de contract.

Un alt pas separat de rânduiala familiei. O altă alunecare periculoasă ni se pare acum renunțarea unora dintre părinți la dreptul natural de a-și boteza copiii după naștere, sub pretextul ca la 18 ani vor decide ei, întocmai ca la înscrierea pentru permisul de conducere, dacă vor să fie botezați sau nu vor să fie botezați. Am decide noi dacă copiii noștri să aibă cetățenie? Nu. Se nasc, prin reperul genetic, cetățeni români.

Dragii noștri frați întru Hristos este esențial să înțelegem că a nu ne boteza copiii ar fi ca și cum i-am lăsa goi, dezbrăcați, fără haine în miez de iarnă. Botezul, îmbrăcarea în Hristos și în Duhul Sfânt, constituie un drept binecuvântat al micuților noștri, apărându-i pe ei de relele pământului și de vitregia unei condiții umane, singulare, a vieții fără Dumnezeu… Să înțelegem mai bine rolul botezului. Expresii precum „pocăiește-te și botează-te”, sau „crede și botează-te” induc unora dintre adulții ideea că doar adulții se pot boteza. Greșeala constă nu în faptul că un adult trebuie să creadă / pocăiască înainte de a se boteza, ci în aplicarea în cazul pruncilor a unei porunci adresată adulților. Biblia nu a fost scrisă pentru prunci, ei fiind în grija părinților, care pot auzi, înțelege și crede. Și mai mult – copiii spre deosebire de adulți nu au păcate. Ei dintr-un început vin curați la botez. Vin pregătiți pentru taina botezului întrucât sufletul lor nu este întinat de păcat, așa cum este sufletul unui adult.

Liberul arbitru la care se raportează divers și părinți ce aleg să nu-și boteze copilul este contrar gândirii creștine și în mod special ortodoxe. Credința nu trebuie considerată un act al minții și al voinței. Este o stare a sufletului, cuprinde în sine o relație de dragoste și încredere, o relație independentă de rațiune. Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri si tuturor celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru (Fapte 2:39). Sfântul Pavel în Epistola către Galateni reamintea făgăduința aceeași făcută de către Dumnezeului Avraam: „Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință” (Gal. 3, 29). Nimeni nu poate alege să devină moștenitor, așa se naște, fie că dorește sau nu.

Nu putem decât să ne rugăm Bunului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca și de această dată să nu ne îngăduie căderea în păcatul îndepărtării de la rânduială și familie. Să nu ne permită să fim convivi la un astfel de banchet al condamnării principiilor vechi de viață unită, cu mamă, tată și bunici, dezbrăcați de taina Sfântului Duh.