Mama, tata, copiii și ascultarea

Intuind duhovnicește rezultatele cercetărilor medicale de ultimă oră, Cuviosul Paisie recomanda ca mamele să-și alăpteze cât mai mult cu putință copiii. El amintește faptul că, în satul său natal, femeile alăptau copiii până la vârsta de cinci-șase ani și sfătuiește mamele de astăzi să își alăpteze copiii cât de mult pot, „cel puțin până ce copilul va împlini doi ani”[1]. Laptele matern este un adevărat medicament, care dă sănatate atât mamei, ferind-o de boli și „anomalii”, precum și copiilor care, prin alăptare, spune Părintele, „nu sug numai lapte, ci și dragoste, afecțiune, mângâiere, siguranță, dobândind astfel un caracter puternic”[2]. Lenea mamei în a-și alăpta copilul îi transmite și acestuia lenevirea[3], iar copiii care sunt hrăniți din „cutia cu laptele de vacă”, mai târziu beau din cutia de bere. Ei „caută mângâiere în sticla de la tavernă. Beau ca să-și uite stresul, și astfel devin alcoolici”[4].

(Material realizat de pr. prof. Ioan Teșu)

Ce bine ar fi să fie mama acasă!

Un sfat la fel de important, pe care îl oferea Cuviosul Paisie familiilor creștine, era acela ca mama sau soția să stea acasă, în mijlocul familiei, sacrificându-și realizarea profesională personală, pentru binele general al căminului ei. Astăzi, după o perioadă zgomotoasă de așa-zisă liberalizare și democratizare, de eliberare sexuală, de emancipare și afirmare a femeii, tot mai multe dintre mamele responsabile au ajuns să considere că prețul plătit pentru această „egalitate” cu bărbatul este mult prea mare și prea dureros, pentru că, acum, femeia, răspunzând acestor tentații, și-a părăsit locul ei propriu și specific, în care se simțea cea mai bine: căminul. Lucrările de psihologie au constatat, fără putință de tăgadă, faptul că femeia nu se simte niciodată deplin împlinită în lumea rece a ideilor și a conceptelor abstracte, că nu s-a inventat încă nici un titlu sau  diplomă care să o facă deplin împlinită, decât aceea de „soție” și mai ales de „mamă”. Oricâte venituri și demnități ar putea aduna și pe acestea ea vrea să le împărtășească persoanelor dragi, familiei. Constatând riscurile absenței mamei din familie, de dragul bunăstării materiale, Cuviosul Paisie Aghioritul observă: „Nu o scot la capăt pentru că vor să aibă televizor, video, mașină personală, etc, și de aceea trebuie să lucreze, neglijându-și și chiar pierzându-și în felul acesta copiii.  Dacă va lucra numai tatăl și se vor limita numai la strictul necesar, atunci nu va exista nici o problemă. Când însă vor lucra amândoi, pentru că, chipurile, nu le ajung banii, atunci familia se va risipi și-și va pierde sensul ei adevărat. Și atunci copiii ce să mai facă? Dacă ar trăi mai simplu, ar fi și mamele mai odihnite și s-ar bucura și copiii. (…). De aceea, le spun mamelor să-și simplifice viața lor, pentru a se putea ocupa mai mult de copiii lor, care au atâta nevoie de ele. Altceva este să aibă și o altă preocupare în casă și să se îndeletnicească cu ea atunci când se obosește cu copiii. Atunci când mama este în casă, îi poate supraveghea pe copii, rânduiește cum trebuie lucrurile și astfel se evită multe necazuri”[5].

Creștere spirituală nu doar fizică

Chiar și atunci când stă acasă, mama nu trebuie să fie preocupată mai mult de îngrijirea casei, cât de educația copiilor și de liniștea familiei. Întrucât „mama are răspunderea cea mai mare pentru educația copiilor”[6], decât ca aceasta să se ocupe de menajul casei, de lucrurile neînsuflețite, Cuviosul Părinte consideră că o mamă iubitoare și responsabilă trebuie să se ocupe de educația înaltă a copiilor ei: „Să le vorbească despre Hristos, să le citească Viețile Sfinților și o dată cu aceasta să se ocupe și de curățirea sufletului ei, pentru a străluci duhovnicește. Viața duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot și sufletele copiilor ei. Astfel, și copiii ei vor trăi bucuroși, dar și ea va fi fericită, deoarece Îl are pe Hristos înlăuntrul ei. Dacă mama nu are timp să rostească nici măcar un Sfinte Dumnezeule…, atunci cum se vor sfinți copiii?”[7].

Educarea duhovnicească

Această educație trebuie să debuteze de timpuriu. Cuviosul Părinte compară copiii cu niște „casete goale”[8], în care părinții, familia, educatorii, prietenii, mediul își inscripționează experiențele de viață și obiceiurile lor bune sau rele. Dacă aceștia vor fi educați în duh creștin, chiar dacă vor avea perioade în care credința lor s-ar putea răci, ei se vor întoarce la valorile religioase și morale, sădite de timpuriu în sufletul lor sau, cum spune monahul athonit, „dacă se umplu cu Hristos, vor fi alături de El pentru totdeauna. Dacă nu, este foarte ușor să rătăcească atunci când vor fi mari. Dacă sunt ajutați de mici, chiar dacă mai târziu se vor depărta puțin, pe urmă iarăși vor reveni”[9]. Într-alt loc, el sfătuia: „Pentru ca copiii să apuce pe drumul cel bun, este nevoie de multă atenție. Să nu le arătăm prea mult dragostea noastră, deoarece apoi vor deveni niște copii netrebnici și vor avea multă obrăznicie. Dar nici prea multă asprime, căci vor deveni răzvrătiți. Secretul este să știi cât să strângi funia. Copiii să nu se bage în discuțiile celor mari”[10].

Puterea exemplului versus reguli fără fond

Într-o familie, trebuie să existe disciplină și respect față de aceasta, însă copiii nu trebuie să fie constrânși să respecte niște reguli al căror înțeles și finalitate nu o înțeleg, ci aceștia trebuie să fie ajutați să înțeleagă responsabilitatea așezată pe umerii părinților, încă din clipa nașterii copiilor, și faptul că părinții trăiesc prin și pentru copiii lor, că nu există o bucurie mai mare pentru o inimă de mamă și un suflet de tată, decât bucuria și împlinirea copiilor lor, după cum, în mod contrar, nimic nu lovește și nu rănește mai grav sufletul părinților, decât boala, suferința sau neîmplinirea copiilor lor. „Misiunea părinților – considera Părintele Paisie Aghioritul –  se termină odată cu aranjarea fiilor lor”[11] și, din acest motiv, până la momentul terminării studiilor și al asumării unui drum propriu în viață, copiii trebuie ajutați „să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu și astfel, să fie recunoscători părinților lor pentru aceasta”[12]. Într-o „Fericire”, alcătuită de Cuviosul Părinte, acesta spunea: „Fericiți sunt părinții care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viața lor sfântă, pe care copiii o imită, și, bucuroși, urmează lui Hristos cu noblețe duhovnicească”[13].

Ascultarea

În actul educării copiilor, părinții trebuie să aibă o strategie convergentă, insuflând aceleași valori, principii și reguli, odată ce dovada cea mai mare de responsabilitate a unei mame față de copiii ei este să le respecte tatăl, iar din partea tatălui – prețuirea soției sale, mama copiilor lor. Mama, spune Părintele athonit, îi ajută cel mai mult pe copiii săi „prin purtarea, prin ascultarea și respectul față de soț”[14]. De aceea, chiar și atunci când are o părere diferită de soțul ei, în privința educației copiilor, „niciodată să nu și-o exprime în fața copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean. Niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar și atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptățească”[15]. Sau, așa cum cer principiile pedagogiei moderne, părinții trebuie să evite cu orice preț să își împărtășească idei contrare sau să se certe în fața copiilor, pentru a nu știrbi încrederea acestora în rostul familiei și în posibilitatea atingerii armoniei conjugale. Dar, dacă, din nefericire, s-a întâmplat ca părinții să-și arunce cuvinte mai grele, unul altuia, în fața copiilor, tot în fața lor trebuie să se împace și să-și ceară iertare reciproc, pentru gesturile făcute și cuvintele spuse, ba chiar și numai pentru faptul de a fi tulburat liniștea familiei și pacea lăuntrică a copiilor.

În baza aceleiași bune rânduieli și discipline familiale, soții sunt datori să arate prețuire socrilor, iar copiii părinților, fraților mai mari și rudelor. Atunci când soțul respectă părinții soției, consideră Cuviosul Paisie, „aceasta îi face cinste”[16], iar atunci când nora respectă socrii, ca unii care l-au născut, crescut și educat, „o face să se bucure de el”[17].

Multe dintre necazurile mirenilor se datorează faptului că și-au amărât și supărat părinții, după cum „familiile se chinuiesc deoarece nu îngrijesc pe bătrânii lor”[18]. Atunci când părinții își pierd partenerul de viață, este recomandat ca unul dintre copii să îl primească pe cel rămas în casa sa, îngrijindu-l cu dragoste, căci „cel de îngrijește de părinții săi, primește mare binecuvântare de la Dumnezeu”[19].

Cu toate acestea, grija și dragostea soților trebuie să se îndrepte, în mod predilect asupra familiilor lor, întrucât, „în păstrarea unității familiei ajută foarte mult ca bărbatul să-și iubească femeia mai mult decât pe mama sa și decât pe oricare altă rudă sau persoană iubită. Dragostea lui față de părinții săi să se canalizeze prin intermediul femeii sale. Firește că același lucru trebuie să-l facă și femeia”[20].

[1] Atanasie RAKOVALIS, op. cit., p. 29.

[2] Cuviosul PAISIE AGHIORITUL, Cuvinte duhovnicești. IV. Viața de familie…, p. 89.

[3] Ibidem, p. 90.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 91.

[6] Ibidem, p. 95.

[7] Ibidem, p. 94.

[8] Idem, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste…, p. 272.

[9] Ibidem.

[10] Ieromonahul ISAAC, op. cit., pp. 630-631.

[11] Cuviosul PAISIE AGHIORITUL, Cuvinte duhovnicești. IV. Viața de familie…, p. 144.

[12] Ibidem, p. 138.

[13] Cuviosul PAISIE AGHIORITUL, Epistole, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 226.

[14] Idem, Cuvinte duhovnicești. IV. Viața de familie…, p. 101.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 145.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p. 150.

[19] Ibidem, p. 151.

[20] Ibidem, p. 145.