Spovedania, împărtășania și lumina în ultima clipă

De ce sunt necesare Spovedania şi Împărtăşirea în pragul morţii?

Pentru că Spovedania sau mărturisirea păcatelor, mai mult decât oricând în cursul vieţii, aduce celui ce moare iertarea acestor păcate, liniştirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii pe care îi va fi nedreptăţit, urât, păgubit, sau supărat.

Iar Sfânta Împărtăşanie, fiind arvuna vieţii veşnice şi chezăşia învierii (cf. Ioan 6, 54), constituie merindea cea mai scumpă şi mai de pe urmă, de care nici un creştin nu trebuie lipsit şi pe care cel trecut la Domnul o ia cu sine ca pregătire pentru înviere.

Aşa ne povăţu­iesc Sfinţii Părinţi adunaţi la primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), în cel de al 13-lea canon: „Iar pentru cei ce pleacă [din viaţă], să se păzească şi acum rânduiala veche şi canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă şi cea mai trebuincioasă… [1]”.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos dăru­ieşte celui trecut la Domnul iertare de păcate şi luminare pentru răspuns bun la întâlnirea cu Dreptul Judecător.

Astfel, creştinul spovedit şi împărtăşit îşi poate aştepta şi întâmpina moartea cu mai mult curaj şi cu seninătate[2].

De aceea, cea din urmă împărtăşire – aceea care se dă pe patul morţii – se numeşte în unele zone ale României grijanie, adică grija cea mai de căpetenie şi mai de pe urmă pe care se cuvine să o avem aici pe pământ pentru mântuirea sufletului nostru.

Ca urmare, trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie şi fără împărtășire este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca fiind o mare pagubă pen­tru sufletul celui mort, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă faptul acesta s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă. De aceea, când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor e însoţit de menţiunea „mort nespovedit şi neînpărtăşit”, iar uneori se zice şi „fără lumânare”.

De ce se pune lumânare aprinsă în mâinile celui ce trage să moară?

Pentru că lumina este, pe de o parte, călăuza sufletului pe calea trecerii la cele veşnice, risipind întunericul morţii, iar pe de altă parte, ea închipuie pe Hristos şi Evanghelia Sa, după cum El Însuşi a spus: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vie­ţii” (Ioan 8, 12; 2 Corinteni 4, 4, 6).

Având deci lumânarea în mâinile sale, omul care trece la cele veşnice în iubirea lui Hristos are cu el harul sau „lumina vieţii” celei veşnice, pe care a primit-o ca arvună încă de la Botez. Viaţa pământească a creştinului începută cu şi în iubirea lui Hristos se sfârşeşte astfel tot în Hristos Domnul, pentru a se prelungi în ceruri lângă El, în slavă. Lumânarea aceasta ne aminteşte, de ase­menea, și de pilda celor zece fecioare, şi anume de candelele aprinse ale celor cinci fecioare înţelepte care au întâmpinat pe Mirele lor la miezul nopţii (cf. Matei 25, 1-13).

Aceeaşi semnificaţie o au şi celelalte lumini şi sfeşnice care luminează împrejurul sicriului, precum şi lumânările aprinse care se dăruiesc celor ce iau parte la slujba înmor­mântării sau la parastas.

Sursa: Preafericitul Daniel, Iubirea mai tare decât moartea, Editura Cuvântul Vieții, 2012 p. 37-39

[1] Vezi, de asemenea, Sfântul Grigorie de Nissa, can. 5. Pentru conținutul acestor canoane se va consulta acum ediția a treia a lucrării arhid. Ioan N. Floca: Canoanele Bisericii Ortodoxe Române. Note și comentarii, Sibiu, 2005.

[2] Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Despre sfârşitul nostru”, în: Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmășii Săi, traducere îndreptată de Toma Teodorescu, București, Tipografia Toma Teodorescu, 1865, cap. 360, pp. 242-243