Sfântul marturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului

Părintele nostru între sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe şi Maria, amândoi din neam credincios şi viţă slăvită în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman şi a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, şi împăratul Manuel căuta să încheie o înţelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxă, şi prin aceasta să dobândească oştiri din partea monarhiilor din Apus. După neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împărat Ioan VIII Paleologul leagă iar înţelegeri cu noul papă, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciţii lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimişii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împăratul cât şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimişilor ortodocşi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârşirea mitropolitului Ioasaf. Pe 27 noiembrie 1437, şapte sute de episcopi, arhimandriţi, monahi, preoţi şi laici au întins pânzele spre Italia. Din această legaţie ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif şi douăzeci şi doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ţinut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. După cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini băneşti şi politice) în cetatea Florenţei. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie şi se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oară când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici şi preoţii ortodocşi din Roma şi Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voinţa împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oştiri din partea papalităţii. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înţelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii şi norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanţului, cât şi alte împărăţii ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împăratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei Ortodoxe”.

La Ferrara-Florenţa cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuinţarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimişii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască şi „lucrările” sfinţitoare, însă împăratul, voind să înlăture ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privinţă.

Apărarea Ortodoxiei de către Sfântul Marcu

Pe măsură ce întrunirile se prelungeau, grija pentru înţelegerea teologică au lăsat loc vicleşugurilor lumeşti şi de partea papei (pentru a-şi supune bisericile ortodoxe puterii sale) şi a împăratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grăbi cuvântările şi de a uşura unirea, împăratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici apărători ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului şi Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor şi punând străjeri la uşă pentru a-i împiedica să iasă.

În scurt timp s-a ticluit o hotărâre de unire în care ortodocşii au primit învăţăturile de credinţă catolice în schimbul trimiterii de oşti împotriva agarenilor. Până şi patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca să semneze hotărârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodată, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea! În materie de credinţă, nu e loc pentru îngăduinţă nici pogorăminte”.

La opt zile după ce i-a silit pe ceilalţi trimişi ortodocşi să semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împărat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni să nu ne stăpânească în Credinţa noastră Ortodoxă: nici un împărat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât şi prin ucenicii Săi ne-a fost dată nouă”.

Dar papa şi împăratul au prins a înfricoşa pe trimişii ortodocşi spre a semna unirea. Papa a ameninţat cu retragerea oştirii dacă ortodocşii nu semnează. S-au făgăduit daruri în schimbul semnăturilor ortodocşilor. Între episcopii ruşi chemaţi la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemniţat timp de o săptămână până ce în cele din urmă a încuviinţat rătăcirea. Aproape toţi episcopii şi cărturarii Răsăritului temându-se pentru vieţile lor, au părăsit oraşul.

Până în sfârşit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox rămas în cetatea Florenţei care nu a primit să semneze hotărârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de preţ pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fără de sfârşit comoară, Biserica adevărată a celor ce sunt mântuiţi. Imperiul bizantin e al pământului: s-a născut, a înflorit şi va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie şi trebuie păstrată ca o lumină pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalţi trimişi „ortodocşi”, chiar dacă în inimile lor mulţi nu au voit să semneze, n-au pregetat a se lepăda de Ortodoxie îngroziţi fiind de moarte, ori din iubire de arginţi, slava deşartă, sau pentru a-i fi pe plac împăratului.

Trebuie amintit că nu toţi latinii au încuviinţat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a stăruit cerând cu multă ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântări, însă împăratul nu a îngăduit.

În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenţa a fost pecetluită. În urma semnării acestei hotărâri de către episcopii Răsăritului, timp în care papa Eugenie pecetluia înţelegerea, a întrebat dacă a semnat şi Marcu al Efesului. Spunându-i-se că Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” După toate acestea, în ziua următoare unirea a fost prăznuită de o împreună slujire, săvârşită de apostaţi laolaltă cu ereticii catolici, răsăritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.

Cu mijlocirea neguţătorilor ce s-au aflat în cetăţile Ferrarei şi Florenţei, vrednicia isprăvilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizanţului. Astfel aflând despre dârzenia sa mucenicească, norodul aştepta cu nerăbdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arată astfel acele timpuri: Poporul îl slăvea precum cândva israelitenii de demult pe Moise şi pe Aaron, lăudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar şi cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat şi nici aur de la papă”.

Însufleţiţi, credincioşii s-au ferit de episcopii care semnaseră, ba chiar i-au ocărât. Preoţii şi ierarhii rămaşi în Constantinopol se arătau potrivnici liturghisirii împreună cu unioniştii. În acest răstimp, patriarhii Bisericii au înştiinţat norodul că nu sunt cu nimic legaţi de cele semnate de trimişii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuită cu a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii şi cărturarii Bisericii dimpreună cu întreg norodul, slăveau pe sfânt ca fiind purtător al harului de mucenic şi mărturisitor.”

Despre cele petrecute la acel tâlhăresc sinod, sfântul grăia: „Îi rugam, şi ce nu le spuneam care să poată să înmoaie chiar şi inimile de piatră: să se întoarcă la cea de obşte mărturisire pe care o aveam mai înainte şi între noi şi cu Părinţii noştri cei Sfinţi, când toţi spuneam aceleaşi şi nu se afla în mijlocul nostru schisma… căci altfel părem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semăna pe pământ pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinţă a le săvârşi. Căci ei au dat pricina schismei, în mod vădit purtând adăugirea.

Sfântul Marcu, acum pătimind trupeşte de boala ce se cheamă cancer, îşi petrece ultimii patru ani ai vieţii predicând şi scriind împotriva falsei uniaţii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronării noului patriarh de cele latineşti cugetător Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu şi Antonie al Eracleei au lăsat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflată acum sub stăpânire turcească, poartă de grijă norodului şi întregii Biserici aflată sub a sa oblăduire. Din pricina bolii şi a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îşi îndreptează paşii spre Muntele Athos, căutând însingurarea pustnicească.

Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemniţat din porunca împăratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Către toţi creştinii ortodocşi de pe întreg pământul şi din ostroave”, a întărit credinţa Ortodoxă împotriva înnoirilor catoliceşti, îndeosebi filioque, ipostasul şi lucrările dumnezeieşti, purgatoriul, azimile şi papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarăşi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fraţii cei ortodocşi şi aducându-i la pocăinţă pe cei târâţi departe de dreapta credinţă de către latino-cugetători.

Slăbit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnăvit greu, iar după paisprezece zile şi-a dat viteazul şi sfântul său suflet Puitorului de nevoinţe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa părintească din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lăsând această vale a plângerii, pentru a se strămuta la veşnicele locaşuri şi a primi plată pentru ostenelile sale, „alegând mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu jurământ pe cei ce erau de faţă să păzească buna mărturisire a Ortodoxiei chiar cu preţul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbrăcase şi schima monahală.

Nouă ani mai târziu, Constantinopolul apostat a căzut în mâinile agarenilor, iar cea mai mărită biserică a creştinătăţii a fost prefăcută-n moschee. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepădat uniaţia catolică. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotărând ziua de 19 ianuarie ca dată a prăznuirii sale.

S-ar putea să vă placă și...