Pilda conceptelor care ne risipesc

Am încercat să îmi pun întrebarea cu privire la ce se poate reține despre cunoaştere din Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Despre pocăinţă, iubire şi iertare s-a vorbit în mod repetat în diferitele spaţii (teologice, biblice, patristice, chiar și filosofice) ale exegezei atât de largi pe care pilda o permite. Această pildă este o narațiune în care mulți oameni se regăsesc și pot aplica criterii de interpretare extrase din propriile vieți.

(Material realizat de pr. Alexandru Atanase Barna)

Dar despre cunoaştere, despre ceea ce putem şti în legătură cu viaţa şi cu momentul zero al renaşterii noastre duhovniceşti, mi se pare, deşi nu pot exprima o convingere sigură, că nu s-a pus accentul, poate, suficient. Ce anume învață omul, ce cunoaște, ce poate reține și, în cele din urmă, ce poate transmite despre lume și despre iubirea dureroasă a lui Dumnezeu Tatăl, acei fii din pildă şi din zilele noastre, risipiţi în diferitele scheme gnoseologice pe care istoria ni le dă şi ni le propune fără un minim discernământ? Narațiunea binecunoscută a Pildei tatălui iubitor sau a Pildei celor doi fii, așa cum mai poate fi ea numită, ne plasează, mai ales dacă încercăm să apropiem experiența fiului risipitor de experiențele noastre zilnice de risipire și împrăștiere, în zona țării îndepărtate (Luca 15, 13). Această ţară îndepărtată, pot spune, este experienţa noastră constantă a risipirii, a desfrânării şi a falimentului libertăţii, conform căreia, ajungem să ne înrobim la noi şi noi îngrijitori de porci. Eforturile şi aşa-zisele reuşite ale vieţii noastre nu sunt decât scurte bucurii mijlocite de câteva, – doar câteva – roşcove pe care le mai primim mai mult sau mai puţin meritat, dintr-o milă fără subiect, în lumea îngrădită a porcilor şi a mizeriei. Cuvântul roşcovă (κέρατιον) face referire la o hrană nefirească, care nici nu satură omul (în sensul că nu oferă niciun conţinut suficient de hrană), ci şi induce o falsă satisfacţie (gustul aparent bun, urmat imediat de cel amar, dureros și trist). Roşcovele din această pildă sunt formele (mijloacele, instrumentele) de cunoaştere ale lumii îngrădite de mizeria păcatului şi a îndepărtării de Dumnezeu. Putem spune, fără să exagerăm, că roşcovele sunt conceptele pe care omul le foloseşte, cu dor de ceva mai bun, pentru a-şi potoli foamea de cunoaştere, foamea de plinătate de adevăr. Realitatea crudă a lumii în care trăim, confirmată de mizeria existenţială pe care naraţiunea lucană o descrie, este aceea că dorul de hrana cea adevărată nu poate fi satisfăcut cu subterfigii şi resturi de cunoaştere, care mint, care ne induc în eroare, spunându-ne că ceea ce cunoaștem chiar este ceea ce cunoaștem. Conceptele sunt instrumente logice care încearcă să transpună realitatea, marele subiect de cunoscut, în limitele mizere ale lumii căzute şi îndepărtate de Adevăr în care trăim. Un concept este prin sine neputincios în a spune ceva despre Adevăr sau în a descrie Adevărul, prin simpla pretenție a sa că, în limitele sensului pe care dicționarul sau o anumită epocă i-l conferă, în el se găsește acea bază gnoseologică ce îl poate sătura pe om sau întâlnirea cu Adevărul. Tradiția Bisericii a înțeles în permanență diferența dintre hrană și roșcove, dintre Adevăr și concepte, dintre Cuvânt și cuvinte și a învățat că adevărata cunoaștere sau hrană a existenței omului nu stă în concepte, ci în întâlnirea (revenirea) omului cu (la) Dumnezeu. Cunoașterea noastră căzută este sacadată de pretenția că realitatea trebuie să fie sau albă, sau neagră, sau gri, oricum mereu legată de o limitare inferioară, cu pretenția de a o descrie deplin. Această manie a cunoașterii falsificate prin strictețea conceptelor vine și din experiența noastră mult prea îndelungată de a ne hrăni cu hrana care nici nu numește (iubirea e mai mult decât un concept), nici nu descrie (iubirea e mai mult decât orice descriere), dar care ne păcălește spunându-ne că dacă iubim, știm ce facem și dacă spunem iubire, înțelegem și realitatea iubirii. Întreaga tradiția apofatică a Bisericii Ortodoxe pleacă de la această chemare spre adevărata cunoaștere prin abandonul radical al conceptelor roșcoveliene, negându-le conținutul, dar descoperind, prin depășirea ce vine din negarea lor, experiența întâlnirii cu Dumnezeu care se împărtășește în mod real, dincolo de concept, ca bucurie, iertare și iubire, care cad, fără să sugrume, pe grumazul omului înviat prin pocăință.

(După o lectură de Pr. Tudor Ciocan, Calea inimii, Capete despre rugăciunea neîncetată, Sophia, București, p. 86.)