Sfântul cuvios Arsenie cel Mare

Acesta era din marea cetate a Romei, fiind născut, crescut şi păzit din pruncie ca vas curat lui Dumnezeu, şi plin de toată bunătatea şi înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Pentru aceasta a fost hirotonit şi diacon. Şi ocârmuind atunci împărăţia romanilor Teodosie cel Mare şi punând multă nevoinţă, şi căutând om duhovnicesc şi învăţat care să fie în stare să înveţe pe fiii săi carte, mai ales cum trebuie cinstit Dumnezeu, a aflat de acesta, şi a scris la împăratul Graţian, şi la papa Inocenţiu, şi abia a putut dobândi ceea ce dorea. Deci purcezând Arsenie de la Roma şi sosind la Constantinopol, a stat înaintea lui Teodosie, care a văzut că la faţă şi la fire este om cinstit şi căutătura cu bună rânduială, gândul smerit, şi împodobit cu toată bunătatea. Şi umplându-se de multă bucurie şi dulceaţă, de atunci îl cinstea ca pe părintele său, şi i se smerea ca unui dascăl. Şi senatorii văzându-l ca pe un odor mare, se mirau. Iar el urând mărirea şi iubind pe Dumnezeu, socotea mărirea ca o pleavă, şi dorind de viaţă monahicească, în toate zilele se ruga lui Dumnezeu să-i împlinească dorinţa. Şi îndată a auzit un glas dumnezeiesc, care zicea: „Arsenie, fugi de la oameni şi te mântuieşte”. Deci el nezăbovind, ci schimbându-şi portul, s-a dus şi a sosit la Alexandria. Şi călugărindu-se a mers la Schit, supunându-se la toată petrecerea cea grea şi anevoioasă. Şi rugându-se lui Dumnezeu, iarăşi a auzit glas dumnezeiesc către dânsul: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te şi te mântuieşte”.

Pe acest mare Arsenie l-a întrebat oarecând papa Teofil al Alexandriei, suindu-se şi cu alţii către dânsul: „Spune-ne, o părinte, cuvânt de folos”. Şi el zise: „Dacă îl voi spune, îl veţi ţine?” Iar ei ziseră: „Aşa, adevărat.” Şi zise el: „Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi acolo”.

Şi iarăşi se spune despre el că, lucrând în toată vremea vieţii sale, purta un petec de rasă în sân de-şi ştergea lacrimile. Şi era la trup minunat şi cuvios, peste tot cărunt, uscat şi lung, măcar că si era puţin gârbov de bătrâneţe, avea barba până la pântece şi chip îngeresc ca al lui Iacov. Drept aceea nici nu vrea să-şi arate faţa cuiva. Priveghea mult, stând în picioare se ruga neplecându-şi genunchii nicidecum de cu seară până la răsăritul soarelui. În acest fel cu vărsarea lacrimilor a stins focul cel stricător de suflet. Şi când era să se despartă de trup, căci ajunsese la adânci bătrâneţi, fiind aproape de o sută de ani, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: „Oare nu ştiţi să puneţi o funie de picioarele mele şi să mă trageţi în munte?” Şi iarăşi le zise: „Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu având a ieşi din trup?” Şi ei ziseră: „Vedem”. Iar el zise: „De când m-am făcut monah n-a lipsit nicidecum de la mine frica aceasta”. Şi îndată şi-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.

Toate aceste cuvinte ale cuviosului se gasesc in Patericul egiptean.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Mil făcătorul de cântări, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cohortei ostaşilor, care de sabie s-au săvârşit.

S-ar putea să vă placă și...