„Trebuie să ai un pic de jertfă, altfel nu se poate…” – Interviu cu Părintele Vasile Gavrilă

– Părinte Vasile Gavrilă, cum aţi identificat aici, în cadrul comunităţii pe care o îndrumați spiritual – Biserica Sfântul Nicolae – Ghica, Paraclis universitar, că tinerii au nevoie de o atenţie specială?

– Biserica aceasta este cea pe care tinerii au primit-o din partea Patriarhiei la solicitarea lor. Ei înşişi şi-au exprimat nevoia aceasta spirituală. Ei au cerut să li se acorde atenţie şi să li se răspundă la nişte nevoi spi­rituale, solicitând chiar o biserică specială pentru ei.

– Erau tineri absolvenţi de Teologie?

– Nu vorbim despre studenţi de la Teologie, ci vor­bim despre studenţii de la celelalte facultăţi din Bu­cureşti. În 1990, a avut loc întâlnirea dintre studenţii de la Teologie. Pe vremea aceea eram student. Am organizat Asociaţia Studenţilor Teologi Ortodocşi Români, între noi şi Sibiu, pentru că erau doar două facultăţi atunci, dar fără să se instituţionalizeze, şi am început un dialog cu tinerii studenţi din celelalte fa­cultăţi. Au realizat că sunt şi studenţi la Teologie în Bucureşti, iar noi am fost foarte bucuroşi să vedem că cineva este interesat de noi. În 1991, studenţii de la celelalte facultăţi au făcut un demers la Patriarhie să li se dea o biserică. În ianuarie 1992, oficial, s-a dat această biserică şi am fost numit preot.

Nevoile lor sunt speciale, am putea spune, specifice vârstei, căutărilor şi frământărilor lor de tineri stu­denţi care cercetează în diferite domenii, care se for­mează, care urmează să-şi formeze o familie şi care, după ce îşi conturează personalitatea, urmează să se avânte în societate, în viaţă. Nevoile lor specifice le-am descoperit din dialogul cu ei. Până am ajuns la definitivarea unui program al bisericii a durat luni de zile, cred că aproape un an, și l-am făcut împreună cu ei, am experimentat. Pregăteam un anumit pro­gram pentru o săptămână, vedeam dacă funcţionea­ză sau nu, aveau timp să vină la programul acela sau nu aveau timp, veneau şi ridicau anumite probleme. Atunci îl modificam pentru săptămâna următoare. Şi tot aşa, l-am schimbat, l-am adaptat, l-am pregătit, până când am ajuns la un mod de vieţuire, nu într-o parohie, pentru că nu este o parohie geografică, ci în­tr-o comunitate universitară. În jurul ei, au rămas stu­denţii din 1992, care au terminat între timp facultatea şi, după aceea, s-au adăugat şi oameni cu preocupări asemănătoare cu ale studenţilor. Cei mai mulţi sunt oameni cu o pregătire universitară foarte serioasă, cu o abordare spirituală, la fel şi, să zicem, cu un duh de căutare autentic, cât este posibil la nivelul lor.

– Aţi atins nişte teme pe marginea cărora vreau să continuăm discuţia. Care este timpul tânărului? Aţi spus că aţi cercetat programul şi aţi descoperit că tânărul are timp într-o anumită parte a zilei sau a săptămânii şi dumneavoastră aţi identificat această perioadă.

– În primul rând, timpul tânărului este după ce se ter­mină programul lui, adică mai ales seara, începând cu orele 18. Noi am început programul mai devreme aici, pentru că sunt şi studenţi care au o anumită fle­xibilitate în programul lor. Aşa că programul la noi la biserică începe, de regulă, la orele 15 și se încheie la orele 23, 24 sau chiar 1, 2 dimineaţa, mai ales în peri­oadele de vârf, când mulţi vin la spovedit. Ei nu vin doar în post, pentru că o altă definire a timpului pen­tru studenţi este tot timpul anului. Noi spovedim tot timpul anului, avem discuţii cu ei tot timpul anului. În fiecare marţi seara, după orele 19, este o întâlnire cu ei; miercuri, după orele 15, Spovedanie şi discuţii; joi, după orele 19; vineri şi sâmbătă, după orele 15, şi mai continuăm şi duminica după Liturghie. Asta se întâmplă tot timpul anului. În perioadele de post mai suplimentăm cu câteva zile şi ore. În cadrul săp­tămânii, weekendul este cel mai folosit pentru aceste întâlniri: Liturghie, discuţii, Spovedanie, activităţi. Ce înseamnă activităţi? Ne întâlnim la o dezbatere sau mergem în pelerinaje de câte o zi-două la o mă­năstire, sau într-un loc unde puteam să ne întâlnim şi să stăm de vorbă, luăm o masă frugală, căci, până la urmă, asta este viaţa studentului, el umblă cu covri­gul în geantă, cu batonul în buzunar şi cu câţiva bă­nuţi. Studentul este sărac prin excelenţă. I-am mân­gâiat şi le-am confirmat când am venit preot aici că aşa trebuie să fie, că nu trebuie să caute bani, trebuie să se mulţumească. Însă, alături de codrul de pâine, este o carte, un instrument de lucru, digital acum, pentru că majoritatea folosesc tehnicile acestea mo­derne şi, oriunde se duce, studentul îşi poate scoate biblioteca instant.

– Deci, am înţeles că timpul tânărului este spre seară şi, în special, la sfârşitul săptămânii. Cum gestionea­ză preotul disponibilitatea aceasta pentru că, la rân­dul său, are timp de dedicat familiei, altor probleme din parohie?

– Ei bine, aici este o problemă delicată, vă voi răs­punde deschis: trebuie să ai un pic de spirit de jertfă. Altfel nu se poate.

– Nu doar preotul, ci şi familia lui.

– Exact, preotul cu toată familia lui. Întâi de toate, noi nu avem parohie, nu avem un teritoriu de care ne ocupăm. Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a vrut să dea bisericii nişte blocuri din jurul parohiei. L-am rugat să nu-mi dea, pentru că eu trebuie să fiu liber, să nu fiu legat de problemele familiilor dintr-un sector. Să fiu liber pentru cei ce vin aici. Dacă sunt liber, devin „iobag pe moşie”, în sensul că sunt strâns legat de comunitatea aceasta. Şi îmi aranjez progra­mul în funcţie de programul lor, în funcţie de perioa­dele universitare.

– Deci, concret, dimineaţa este a familiei, seara este a bisericii…

– Nu este nici dimineaţa a familiei, pentru că atunci plec şi rezolv toate problemele administrative şi pas­torale, trebuie să merg pentru câte o problemă a unei familii legată de comunitatea noastră, sau a unui grup, sau a unei persoane şi aşa mai departe. De ase­menea, sunt problemele administrative de organiza­re şi de ţinere la nivel de funcţionare a comunităţii, a Paraclisului universitar. Apoi sunt celelalte activi­tăţi, pregătesc o conferinţă, o întâlnire, un material de publicat, un curs.

– Să înţeleg că nu poţi face o comunitate de tineri cu slujbe miercuri seara o jumătate de oră, vineri încă o jumătate de oră, duminica două ore?

– Nu, sub nicio formă şi nu poţi să întreţii o viaţă liturgică, spirituală doar cu paraclise, acatiste, vecer­nii, utrenii, fără să fie autentic ancorate în Liturghie. Liturghia este cea mai înaltă creaţie divino-umană şi mă gândesc la Iacob, ruda Domnului, care a făcut prima Liturghie scrisă. Ce inspiraţie a trebuit să aibă acest sfânt ca, în jurul miezului, să pună această îm­brăcăminte!

– Liturghia este inima comunităţii?

– Da, şi a întregii vieţi spirituale. Am avut o peri­oadă bună, să spunem, când făceam patru Liturghii pe săptămână: miercuri, vineri, sâmbătă şi duminică. Acum nu mai putem pentru că suntem foarte încăr­caţi cu programul şi nu am mai putut cu posibilităţile noastre fizice. Avem Liturghie permanent sâmbăta şi duminica, de sărbători, chiar şi la sărbători mici, la sfinţi cu cruce neagră din timpul săptămânii. Se întâmplă, uneori, să avem trei, patru, chiar cinci Li­turghii pe săptămână.

Am spus asta nu pentru că paraclisele sau acatistele ar fi ceva rău, ele sunt suficiente ca rugăciune. Dar rugăciunea trebuie neapărat pregătită, susţinută, după care trebuie să crească. Nu poţi să creşti fără o meditaţie, fără un cuvânt, un îndemn, fără o pro­vocare, o dezbatere, fără un dialog. De exemplu, noi avem un dialog marţi seara, după Acatistul Acope­rământului Maicii Domnului. Se numeşte „Biserica în dialog cu tinerii”. Joi seara, de asemenea; sâmbătă seara, după Vecernie, avem o cateheză al cărei su­biect se conturează pe marginea frământărilor pe care aceşti oameni le pun într-un caiet. Avem un caiet la biserică în care ei pun întrebări în cursul săp­tămânii sau sugerează teme. Vineri sau sâmbătă le citim şi le răspundem sâmbătă seara.

– Cum ar fi?

– Cum ar fi teme legate de probleme actuale din so­cietate. De exemplu, dacă putem susţine dialoguri duhovniceşti pe Internet, sau cum să avem un dis­cernământ în a alege ceea ce este bun şi ceea ce nu este bun pe Internet. Alte teme sunt legate de viaţa de familie, deci sunt probleme legate de viaţa lor şi ancorate în vremurile în care trăiesc.

– Cum treceţi peste formalismul unor discuţii, este un dialog mai liber?

– Absolut liber. Marţi şi joi, după slujbă, ne aşezăm în biserică pe nişte scaune sau jos, pentru că une­ori biserica este plină şi avem o temă stabilită sau o temă pe care o aduce atunci cineva din rândul tine­rilor. Gândiţi-vă că, de cele mai multe ori, nici nu ştiu despre ce o să vorbim. Şi pot fi probleme la care nu sunt suficient de bine pregătit. Sunt mulţi de la Politehnică, mulţi de la Medicină, Matematici, Fizi­că, Biologie. Vă daţi seama că sunt probleme care se intersectează cu ştiinţele. Dar nu numai eu vorbesc, ci toţi. Eu sunt doar dirijorul discuţiei, mediatorul. Cineva vine cu o problemă, cineva vine cu un răs­puns şi aşa mai departe. Deci, discuţiile sunt foarte libere. Sâmbăta, eu am o expunere, după care rămâ­nem şi discutăm, pentru că unii nu pot să stea foarte mult, iar unii nu suportă o discuţie lungă la cateheză. Ei consideră că părintele le-a spus un cuvânt care, pentru ei şi familiile lor, le este suficient și atunci se retrag, după care noi rămânem la discuţii.

– Spaima preotului atunci când vrea să iniţieze un dialog cu tinerii în biserică este lipsa de pregătire, lipsa spontaneităţii, dar, uneori, am auzit şi preot care spune: pot să mă întrebe orice, că eu mă pricep la toate. Care este măsura? Cum să pornească un preot în a prinde în dialog pe tineri?

– Nu pot să nu evoc un răspuns al părintelui Stăni­loae dat lui Sorin Dumitrescu şi publicat, de altfel, în Şapte dimineţi cu părintele Stăniloae. La o problemă ridicată de Sorin Dumitrescu, marele teolog – după părerea mea cel mai mare teolog al secolului XX – răspunde în felul următor: „Nu am cercetat proble­ma aceasta şi nu o cunosc”. Şi ştia că va fi publicată această carte şi că o posteritate întreagă va citi lucrul acesta, dar nu s-a jenat să o spună. Deci, trebuie să ne fie clar că nu avem răspunsuri pentru toate pro­blemele. Răspunsuri pentru toate problemele ome­nirii le are Hristos şi le dă prin Biserică. Dar, când Biserica nu are urechea deschisă şi curăţată, precum la Ioan Evanghelistul, în a cărui ureche Dumnezeu a picurat, pentru că era cu capul plecat pe pieptul Învăţătorului şi cu urechea lipită de inima lui, atuncimai bine să tacă. Pentru că s-ar putea să nu prindă picurul insuflării dumnezeieşti. Deci, plecăm de la ideea că suntem oameni, că şi noi ne frământăm, că avem neputinţele noastre. Mi-a plăcut atât de mult cuvântul Fericitului Augustin când a fost hirotonit episcop: „Sunt episcop pentru voi şi împreună peni­tent cu voi”. Adică noi suntem preoţi, episcopi pen­tru voi, creştinii, şi suntem împreună creştini cu voi, neştiutori, pierzători, câştigători când câştigă întrea­ga Biserică. Ei bine, în felul acesta trebuie plecat la dialog, pentru că, altfel, mai ales tinerii, te simt, simt când eşti pe lângă. Şi s-ar putea să fie unul foarte bine pregătit care să îţi spună că eşti pe lângă. Dacă suntem realişti, se îndepărtează şi spaima, şi temerea, dar şi aroganţa. O ponderează şi o reduce un oareca­re discernământ.

– Preotul care lucrează cu tinerii are o harismă speci­ală? Orice preot poate să intre într-un dialog cu tine­rii sau îţi trebuie ceva anume?

– La un anumit nivel, la nivel de parohie, orice preot poate să intre în dialog cu tinerii. Nu contează pre­gătirea, nu contează abilităţile lui speciale, retorice. Contează autenticitatea lui duhovnicească, spiritua­lă, pentru că de asta toţi avem nevoie. Fără o auten­ticitate duhovnicească, ne păcălim şi pe noi înşine, nici noi nu batem la porţile Împărăţiei, batem greşit. Însă, la un alt nivel, lucrurile stau un pic altfel. De exemplu, eu consider că pentru spitale nu poate fi hirotonit orice preot. Trebuie un preot cu spirit de jertfă. Nu toţi avem acelaşi nivel de spirit de jertfă.

– Şi trebuie un preot cu toate minţile întregi, pentru că acolo tensiunea este mare.

– Maximă! Mi-a povestit un preot tânăr, care slujea la Spitalul 9 din Bucureşti, că se simte influenţat. Am avut o lucrare de susţinut la Bruxelles şi am vi­zitat Leuven cu nişte studenţi români de acolo. Am văzut o biserică romano-catolică închinată unui pă­rinte care a fost misionar într-o leprozerie şi care s-a îmbolnăvit şi a murit de lepră.

– Preţul este mare…

– Mare de tot! După patru ani de misionarism acolo, a spus că este convins că şi el va muri de lepră. Dar nu oricine are spiritul ăsta. Preotul care merge într-un spital de psihiatrie trebuie să aibă psihicul foarte tare. Cel care merge într-un spital, la fel. Cunosc un preot căruia i-a murit soţia şi a trecut prin această suferinţă grea. Slujeşte într-un spital, dar are o altă tărie de caracter. La fel într-un penitenciar, la fel şi într-un paraclis universitar. Consider că trebuie să aibă un anumit nivel. Vă mărturisesc că pe mine m-au format studenţii foarte mult.

– Aşteptările lor, cerinţele lor…

– Provocările lor m-au ţinut într-o tensiune foarte mare şi continuă. Din 1992, cred că o singură dată am făcut o cerere de concediu. Am plecat într-un pelerinaj cu tinerii de la noi de la biserică. Ştiţi că, atunci când te duci în pelerinaj, faci o lucrare, o mi­siune, nu-i odihnă. Aici mi-am tras şi familia. Pro­babil că nici pentru ei nu a fost comod şi nu este în continuare. Dar am citit recent un material despre doctorul Alexandru Pesamosca, care a murit în 2011. L-am cunoscut personal, pentru că el a operat pe unul dintre copiii mei. Omul acesta, profesor univer­sitar de talie mondială, pentru că a avut o locuinţă de serviciu în Budimex, s-a trezit la pensie că nu are casă. I-a murit soţia, i-au murit cei doi copii şi el a murit acolo, în spital. Este o icoană, o lecţie de viaţă extraordinară pentru noi toţi. Am cunoscut un coleg de-al lui de la Constanţa, care era tot profesor uni­versitar şi tot în spital a murit. Ce vreau să spun este că nu trebuie să facem pe eroii, dar noi, preoţii, cam aici trebuie să ne vedem. Îmi este teamă însă că nu suntem suficient de pregătiţi în şcolile teologice, dar, mai ales, de faptul că este greu să găsească un preot care face o astfel de lucrare, o soţie care să răspundă la o asemenea provocare. Dumnezeu însă rânduieşte şi nădăjduiesc că El îi va ajuta pe preoţi şi pe familiile acestora să înţeleagă faptul că trebuie să slujească.

– Tinerii sunt mari consumatori ai energiei preotului?

– Foarte mari, până la epuizare. Odată, invitat la o conferinţă, a venit la mine acasă părintele Rafail şi, când a văzut că încep să îmi sune telefoanele pe care eu imediat le închideam, mi-a zis: „Părinte, telefonul preotului ar trebui să funcţioneze doar vreo 2-3 ore pe zi. Atât”. Şi mi-a dat un sfat pe care îl am tare la suflet: „Trebuie să te întorci, din când în când, cu spatele la ei şi cu faţa la Dumnezeu, ca să iei de la Dumnezeu şi să ai ce să le dai lor”. Aceasta este reali­tatea, uneori telefonul preotului care este în lucrarea aceasta sună şi după 1-2 noaptea. Unii acuză că i-am crescut prea dependenţi de noi. Nu! Gândiţi-vă, când colegul lui de cameră a sărit de la fereastra eta­jului unu sau doi, sau când este drogat şi într-o situ­aţie gravă, el pe cine să sune? La poliţie îi este frică să sune, la părinţi la fel şi atunci îl sună pe preot. Şi trebuie să răspunzi. Am avut un caz în care copilul de-abia se născuse, era în incubator, părintele m-a sunat şi m-a întrebat ce este de făcut. Şi i-am zis că trebuie botezat. Şi a întrebat când. Am răspuns că acum, m-am suit în maşină, mi-am luat copilul să fie naş, pentru că nu aveam pe cine, am botezat şi în noaptea aceea co­pilul a murit. Dar a murit botezat. O familie tânără este deci în efervescenţă, comunitatea studenţească la fel. Şi atunci preotul ce să facă, să doarmă? Nu se poate! Îmi amintesc că l-am invitat odată la un dialog pe pă­rintele Ioan Caraza, a fost o întâlnire absolut excep­ţională, blând, calm, frumos. La urmă, i-am mărturi­sit: „Părinte, nu cred că eu sunt cel mai potrivit aici”. Iar el a răspuns excepţional: „Părinte, este o vorbă din popor – decât un leu mort, mai bine un câine viu”. M-a mângâiat tare mult lucrul acesta şi mi-am zis: „Doamne, împreună cu ei învăţ şi împreună cu ei mă ridic”.

– Cam câţi tineri credeţi că au trecut pe aici în ultimii ani şi care au fost constanţi?

– Mi-ar fi foarte greu să spun. Erau sute de tineri care veneau regulat la biserică. Acum aş spune că există un nucleu cam de 150-200 de tineri care vin cu re­gularitate şi în jurul acestui nucleu şi alţii. Eu mi-am dorit foarte mult, de când eram copil, să fac semi­narul şi să devin preot. Şi aveam un profesor în sat care era împotriva Bisericii şi care mi-a spus: „Măi, Gavrilă, tu, când o să fii preot, o să ai trei babe în biserică”. Şi un student de la noi, când le-am povestit întâmplarea, a zis: „Părinte, a fost profet, pentru că aici doar trei sunt babe, restul sunt tineri”. Şi au avut curiozitatea să afle câţi vin duminica la biserică – în jur de 400 de oameni. Mulţi au familie, fireşte, iar procentual sunt cam 75% tineri, apoi cei trecuţi de 40 de ani şi puţini mai în vârstă.

– 400 de oameni care să solicite minim un sfert de ceas de dialog cu preotul înseamnă foarte mult timp petrecut în scaunul Spovedaniei.

– Am avut şi eu curiozitatea să văd cam câţi oameni spovedesc într-un post şi am ajuns cam la 800 de oa­meni. Sunt, într-adevăr, mulţi, dar nu cu toţi 400 mă intersectez în fiecare zi. După aceea, sunt şi ceilalţi părinţi, părintele Iulian şi părintele Sarmis, a fost şi părintele John din Statele Unite. Erau, la un moment dat, tineri care s-au stabilit aici din diferite ţări. Mi se adresau mie pentru a întreţine cu ei un dialog în lim­ba engleză, dar, când auzeau că au un părinte chiar de la ei de acasă, erau imediat impresionați şi părin­tele John m-a ajutat foarte mult cu aceşti tineri care veneau din alte ţări. Au fost, de exemplu, foarte mul­ţi asiatici care au venit. Am peste 15 ani de când am botezat un japonez, acum este căsătorit, are o familie aici, copiii vin la noi la biserică, este foarte frumos. Ne ajutăm, aşadar, împreună şi cred că este vorba de sute de studenţi care ne trec anual pragul. Toamna, când vin noi studenţi, am observat că sunt în jur de 60-70 de tineri noi care se alătură celor vechi. Sunt oameni care împrospătează. Comunitatea aceasta nu va fi niciodată o comunitate statică. Este un nucleu în jurul căruia gravitează noi studenţi.

– Acum, să spunem, va citi un preot interviul cu Sfin­ţia voastră şi o să spună: „eu nu o să mă ocup de tineri în parohia mea, să se ocupe părintele Gavrilă, pentru că el stă acolo în centrul universitar, la Piaţa Universităţii, inevitabil are de-a face cu tinerii. Eu nu am, deci scot din perspectiva şi din atenţia mea acest capitol”. Ce aţi spune unui preot care pune ast­fel problema? Văd preoţi care se delimitează de une­le aspecte, spunând că pe ei nu îi priveşte, că la ei în parohie nu există.

– Din punctul meu de vedere, este o abordare greşită. Mulţumesc preoţilor care au trimis la mine cupluri de tineri studenţi sau familii tinere. M-au creditat, dar nu este corect să îi trimită spre biserica aceasta, sau alte paraclise universitare. Însă, dacă vor să îi în­drume să se grupeze în jurul unor tineri, să participe la întâlnirile pe care le organizăm noi aici, este foarte bine şi le mulţumesc. Iar după ce vin aici, să dezvolte la ei în parohie nuclee de tineri care să preia din toată nevoia aceasta.

Am fost chiar invitat în diferite parohii din Bucu­reşti, unde m-am întâlnit cu tinerii şi cu părinţii lor. Au fost lucruri extraordinare, cateheze, conferinţe, dezbateri. Dar mă duc o dată pe an, o dată la doi ani, avem aceste discuţii şi, după aceea, ei îşi continuă activitatea. Aşa este frumos. Mai există apoi cele­lalte probleme care nu ţin de spaţiul academic, cum sunt tristeţea, bucuria, frământările familiale care se pot dezvolta şi ancora foarte bine în orice parohie. Luând exemplul studenţilor, care sunt organizaţi în comunitatea aceasta universitară, ei înşişi, acolo în parohia lor, devin nuclee misionare. Şi atunci se îm­plineşte ca la Creaţie: „umpleţi pământul şi-l stăpâ­niţi” (Facerea 9, 1). Adică mergeţi cu aceste nuclee şi împărtăşiţi învăţătura lui Hristos. Atunci oamenii vor determina o emulaţie, un entuziasm şi se va înfăptui o lucrare spirituală deosebită.

– Eu sper ca preotul să înţeleagă că tot acest efort de a sta în faţa tinerilor şi, în general, a oricărei categorii umane necesită o implicare mai mare, adică nu doar un program de câteva ore pe care noi îl avem, ci o foarte mare dăruire faţă de biserică.

– Fără lucrul acesta nu se poate, dar eu am o experi­enţă ca preot de parohie într-un sat timp de doi ani de zile. Era parohie misionară, cu casă de adunare adventistă. De atunci am ajuns la concluzia că, de fapt, uşa, poarta casei preotului trebuie să fie deschi­să non-stop, ca să nu zic veşnic. Iar aici, într-un oraşcum este Bucureştiul, este imposibil să te închizi şi să-ţi petreci timpul tău. Uitaţi-vă la medici, la pro­fesori universitari, adică există şi alte bresle în care omul este plecat de dimineaţă şi se întoarce seara la 8, la 9, așadar, noi ce putem să spunem? Avem un alt timp? Dimpotrivă. Este adevărat că timpul nos­tru, în jurul unei comunităţi universitare, este alocat mai ales după-amiezii, orelor de seară şi, câteodată, nopții. Poate că pentru familie este un sacrificiu, dar este şi o bucurie.

Vă mărturisesc că eu am luat comunitatea aceasta drept cel mai mare dar pe care Dumnezeu mi l-a fă­cut pe pământ, după darul Botezului, al preoţiei şi al pocăinţei, dacă îl am. Aş spune chiar înaintea da­rului familiei. Pentru că şi familia mea este formată, este ştanţată pe matricea acestei comunităţi. După mai multe frământări, după mai multe convulsii, so­ţia mea a ajuns singură la o concluzie: „Atunci când ştiu că eşti la biserică, sunt liniştită şi împăcată, ştiu că Dumnezeu este cu noi”. Eu îi spusesem dinain­te: „Cu cât sunt eu cu oamenii mai mult la biserică, cu atât mai mult este Dumnezeu cu voi acasă”. Şi am această convingere. Ce este mai frumos decât să mergem în pelerinaje cu enoriaşii, să avem discuţii? Am fost recent într-un pelerinaj cu 60 de oameni în Grecia, care a fost documentar istoric, dar a avut şi o componentă a relaxării, a bucuriei. Ei, nu este un dar? Este un dar şi pentru familia mea. Copiii mei aici au crescut, alături de studenţi la Medicină, la Fi­zică, la Chimie, la Limbi Străine. Aşa s-au format, ei ştiu ce este arhitectura, pictura, artele, muzica, ma­tematica. Iar copiii de aici la fel au învăţat de la aceşti tineri. Sunt 60-70, uneori 100 de copii la fiecare Li­turghie care au crescut împreună cu studenţii şi sunt candidaţi la studenţie deja de acum.

– Mulţumim mult.

Dialoguri Pastorale despre misiunea Bisericii în rândul tinerilor, Editura Cuvântul Vieții, 2016, pp. 133-145

 

 

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *