Visul unei călătorii și călătoria de vis
Călătoria înseamnă cunoaștere, iar a urca spre Ierusalim înseamnă a urca spre tine însuți, în ceea ce ai mai bun în tine, în mod tainic.
(Eseu redactat de Prof. Viorica Provian)
Am visat să merg în Țara Sfântă. Am visat să merg pe urmele pașilor Săi, ai Mântuitorului meu și al nostru. Am dorit să văd ce au privit ochii Săi: colinele și munții și marea pe care El le-a binecuvântat cu seninul Inimii Sale, cu mâna ce a zidit Totul.
Și intr-o dimineață de primăvară cu magnolii înflorite festiv în haină de catifea, cu pomi purtând broderii în alb, am ajuns.
La început, am privit cerul și I-am multumit Lui: „Dumnezeul meu și Ziditorul meu”. Apoi, am privit pământul. Voiam să văd culoarea acelui Pământ pe care a pășit Mântuitorul. Dar am văzut florile vesele și colorate, o sărbătoare anunțată din vreme, sub vălul transparent al aerulului primăvăratic.
Tel-Aviv a fost pentru o clipă, așteptarea în fața porții, înainte să se deschidă grădina din vis.
Apoi a urmat drumul spre Ierusalim. Sufletul urca pe un drum de labirint descifrat. Cetatea mi-a răsărit albă și strălucitoare, regală, rafinată, o Cetate a Cetăților. Dealuri blânde, împodobite cu verdele stins al livezilor de măslini, alternau cu văi scăldate într-o lumină ireală, înălțată din pământ spre cer. Zidurile albe, înalte, păreau încremenite, venite din Timpul Acela. Nimic nu se schimbase. Abia dacă trecuse o Zi.
Străzile, pe care se urcă și se coboară, alunecând în șerpuitoare mișcări, duc mereu spre Frumusețe și Taină. M-am atins de Zidul care, pentru noi, nu e al Plângerii. Și m-am bucurat, încredințându-i dorințe.
Curtea interioară a Bisericii Învierii, îmbrăcată în piatră albă, străjuiește Misterul. O rază a Zilei lucește peste Piatra Ungerii. Mirul cel Sfânt este roua clipelor noastre, a tuturor inimilor plecate spre atingere și închinare. Catedrală în Catedrală! Sămânța Vieții într-un înveliș de marmură. Clipe de așteptare. Emoții peste cuvânt. Peste puterea noastră de a cuvânta. Genunchi și inimă, împreună până la pământ. O clipă cât o Eternitate! O clipă pentru bucuria unei vieți întregi !
Drumul spre Bethleem se face cu trăire zâmbitoare, cu Steaua de Argint ridicată deasupra frunților, peste colinele înverzite. Este mereu Sus, vestindu-ne Miracolul. Iată, aici a fost așezat Pruncul, iar aici, în Grota Laptelui, a zâmbit, după ce S-a hrănit de la Mama Sa.
Oh, Tiberiada! Aici Domnul a privit pietrele de pe marginea apei. Acum le privesc eu. Aici l-a privit pe Simon Petru zâmbind. Aici i-a vindecat soacra. Împăratul Luminii a intrat în casa pescarului sărac. Pentru o secundă i-a privit năvodul vechi, rupt, încurcat în ochiurile sale cenușii. Apa e curată și liniștită. Cerul este albastru, într-o liniște încremenită și clară și sfântă.
Altfel e la Marea Moartă. Mirosul de sare se simte de departe, ca într-o salină. O apă cenușie, fără strălucire, și totuși, prietenoasă. Cum ar putea să fie altfel? Doar Mântuitorul a trecut prin Ierihon, a vorbit cu Zaheu, l-a vindecat pe orb cum ne-a vindecat pe toți de Orbire, cum a intrat de atâtea ori și în Casa noastră, în Inima noastră, pe care atât de puțin ne-o cunoaștem.
Îl iubesc pe Zaheu! Stătea acolo, cocoțat și timid tocmai el, mai marele vameșilor. Cât s-a schimbat după Vizita Mântuitorului! S-a vindecat și de lăcomie și de lașitate. Într-o clipă. Din vameș – episcop! Din bogat – risipitor de înțelepciune și martir. El, cel mic de stat, s-a înălțat, depășindu-și statura.
Mă opresc la Porțile Deșertului. Pentru mine, el nu există. Mântuitorul a trasformat Lumea toată în Grădină. Cea mai frumoasă Grădina a lumii văzute!