Valoarea sufletului – predică rostită de arhim. Sofian Boghiu

Predică rostită la 21 septembrie 1969

Sufletul rămâne o mare Taină -Chipul lui Dumnezeu în om- ”Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic”. Suntem atenți cu adevărat la dorurile sufletului? ”Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Vorbim așadar despre valoarea inestimabilă a sufletului nostru.

Frați creștini,

În aceste cuvinte puține și simple, dar pline de înțeles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de prețul și valoarea fără seamăn a sufletului nostru. Ce este oare sufletul omenesc și de ce este el asa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el? Ce este acest suflet al nostru, dacă însuși Cerul se bucură când un suflet rătăcit se întoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) și dacă Însuși Dumnezeu a luat trup omenesc și S-a jertfit pentru mântuirea și fericirea lui?

Sufletul rămâne o mare Taină

Ca să ne putem da seama ce este sufletul și ce valoare are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând cu trupul unui om viu. Și cadavrul are oase, mușchi, nervi și sânge; dar nu se mișcă, nu simte, nu vorbește și nu gândește ca omul viu.  Ce-i lipsește oare?
Îi lipsește puterea aceasta tainică și nevăzută insuflată de Însuși Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în mișcare trupul și pe care o numim suflet.
Sufletul este și va rămâne pentru viața de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare preț. Dacă privim prin el făpturile și lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusețe care întrece toate frumusețile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid și morții se văd ca și viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor înțelegătoare, toate se luminează și vedem plinătatea Împărăției vieții. Toți oamenii ar dori să descopere această mare taină și să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea și nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în mușchi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie. Căci, deși el există și în corp și în afară de corp – asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea și nici pipăi.
El este duh așezat de Dumnezeu în om și este partea prin care ființa noastră se înrudește cu Însuși Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este și Dumnezeu (Ioan 4, 24).

Chipul lui Dumnezeu în om

Când a fost plăsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: ”Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26), iar mai apoi citim că ”a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facere 1, 27). Tot la începutul Scripturii aflăm că ”luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fata lui suflare de viată și s-a făcut omul cu suflet viu” (Facere 2, 7). Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu în noi după fire, după har și după slavă.
După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce privește mintea, care este izvorul cunoștinței; este asemenea Fiului în ceea ce privește Cuvântul lăuntric așezat în noi de la Botez și Care este începutul înțelepciunii; și este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce privește libertatea voinței, care este rădăcina tuturor bunătăților.
După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primește darul înfierii, devenind și el fiul lui Dumnezeu după har.
După slavă, sufletul este asemenea cu Însuși Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiești revărsată asupra sa, asa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: ”Iubiților, acum suntem fii ai lui Dumnezeu și ce vom fi nu s-a arătat până acum. Știm că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (I Ioan 3, 2). Deci cel care vrea să afle ce este sufletul, să știe că este marea operă a Sfatului lui Dumnezeu. Este întipărirea vie a Sfintei Treimi în ființa omenească.
În Împărăția lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump și mai plăcut decât vederea Fetei lui Dumnezeu, ”spre care și îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12). Ei nu se mai satură uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârșit de frumusețe și de lumină. Cineva spunea: dacă Chipul sau Fata lui Dumnezeu s-ar arăta o singură clipă în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacă o singură clipă Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arăta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Să nu uităm că sufletul omenesc este după chipul acestei fete dumnezeiești. De aceea sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu.
În suflet stă toată puterea, toată valoarea ființei omenești, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu și în vederea unei nesfârșite asemănări cu El.

”Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta
încă n-am pierdut nimic”

În suflet stă toată superioritatea ființei umane fată de restul viețuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau rațiunea sau mintea, priceperea și judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii și o cucerește spre folosul său. Prin darul vorbirii oamenii se înțeleg și se apropie unii de alții, iar prin darul creării valorilor de artă și prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.

Obârșia sufletului este Dumnezeu, iar locașul lui este omul. Măreția, valoarea și noblețea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască. Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însuși Fiul Său în lume. Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota și Și-a vărsat scump Sângele Său pe cruce.Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ. Pentru el au fost făcute toate frumusețile lumii acesteia. Pentru el există Împărăția Cerurilor și toate bunătățile vieții veșnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ”și la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9).
Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balantă, de o parte, lumea întreagă cu toate bogățiile, frumusețile și plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanta va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însuși ne spune foarte clar: ”Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”
Putem agonisi toate bogățiile pământului, putem dobândi toată slava și admirația lumii întregi, putem să ne însușim înțelepciunea și știința tuturor neamurilor și a tuturor înțelepților, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat și să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu dobândim mântuirea.
Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet.
Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte? Nu, pentru că sufletul este nemuritor și trăiește veșnic chiar după moartea trupească. Ceea ce omoară sufletul este păcatul, iar primejdia care-l amenință pe lumea cealaltă este iadul.

Suntem atenți cu adevărat la dorurile sufletului?

Frați creștini,

Dacă sufletul este lucrul cel mai de preț al ființei noastre, cea dintâi și cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija fată de suflet și fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor și străduințelor noastre.
Bine și firesc este să ne îngrijim și de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost și de celelalte.
Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana și de mântuirea lui: ”Au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? (…) Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”, ne învață Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga ființă a omului. Căci omul are și un suflet, iar sufletul acesta are și el nevoie de hrana și de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjește și slăbește, ca și trupul lipsit de pâine și apă.
Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericește pe ”cei ce flămânzesc și înșețoșează de dreptate”; deci există și o altă foame decât cea de după pâine și o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzește și însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine și frumos, ca planta după lumina și căldura soarelui. El nu poate creste și nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii și ale bunei înțelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăinței și rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune și al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.
Pentru curățirea lui sufletul are apa Botezului și a pocăinței; pentru hrană și întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtășanii; pentru sfințire și desăvârșire are în această viată Biserica și pe slujitorii ei sfințiți, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.
Dar, frați creștini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a așezat Dumnezeu înlăuntrul ființei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor și a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenți cu adevărat la întrebările, la neliniștile, la nevoile și la dorurile lui către lumină, către curăție, către frumusețe și adevăr?
Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care – să știe bine! – va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredințat! De obicei nu ne obosește niciodată necontenita trudă și alergare după cele de trebuință pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim și timp, și bani, și energie, și bună dispoziție.
Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică și nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru și nu avem nici energie, nici voință pentru a ne împotrivi ispitelor și patimilor care ne asaltează.
Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului și alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul și la suferința sufletului slăbănogit de nehrană și lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutății și al desfrânării, al beției și al celorlalte patimi.
Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom disprețui mai tare sufletul și nevoile lui, cu atât viata noastră va fi mai zbuciumată și mai nefericită.
Ca să nu ajungem asa, să ne rezervăm măcar o parte din energia și puterea de muncă, din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul ființei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă și apăsătoare a trupului, a grijilor pătimașe.
Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci și centru al ființei, al vieții și al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca și când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu. Să-l curățim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăinței și ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunoștințelor folositoare, cu simțămintele curate de milă, de dreptate și iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu voința dârză de a face numai binele, care oțelește caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtășanii, ce ne unește pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.
Să ne apropiem, așadar, cât mai mult de noi înșine, de sufletul nostru și să-l îndemnăm la trezvie și la săvârșirea tuturor faptelor bune, șoptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare:
”Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?
Sfârșitul se apropie și te vei tulbura, ci te deșteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este și toate le plinește”. Amin.

Arhim. Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Fundația Tradiția Românească, 2002, p. 8-15

 

 

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *