Tatăl meu, Dumitru Stăniloae

Nu cu multă vreme în urmă, mergând la mormântul părinţilor mei de la Cernica, am găsit acolo o bătrânică. Cu o farfurioară în care fumega tămâie pe câţiva tăciuni aprinşi, dădea ocol mormântului, murmurând o rugăciune. După ce l-a înconjurat de trei ori, a pus farfurioara pe mormânt, s-a închinat adânc şi mi-a spus: „Ştiu cine sunteţi. Aş vrea să vă spun că nu l-am cunoscut pe părintele Stăniloae cât a trăit. L-am văzut prima oară în ziua înmormântării lui. A fost un înger!”

(Portret scris de Lidia Stăniloae)

S-au scurs de la moartea sa douăzeci de ani. Dar chipul lui nu e uitat de cei care l-au cunoscut şi de mulţi care nu l-au cunoscut decât din scris. Un chip de creştin adevărat, pe care bunătatea, integritatea morală şi fermitatea credinţei l-au transfigurat, făcându-l să devină personalitatea de neuitat şi exemplul de urmat, pe care, aşa cum se întâmplă în cazul celor aleşi, depărtarea temporară nu-l estompează, ci îi conferă dimensiuni spirituale din ce în ce mai copleşitoare. Nouă, celor care i-am fost apropiaţi, ne-a lăsat certitudinea că Dumnezeu este totdeauna aproape de noi şi că, dacă-i cerem sprijinul, ni-l dă cu promptitudine. A fost sfatul cel mai eficient pe care l-am primit vreodată, mai folositor decât oricare altul. Şi am mai învăţat de la el că ceea ce facem pentru noi moare odată cu noi, iar ceea ce facem pentru ceilalţi rămâne pentru totdeauna.

Am fost întrebată într-un interviu despre atmo­sfera din familia noastră. E un fapt care nu se poa­te rezuma la câteva propoziţii tip, pentru că ţine seama de persoanele care alcătuiesc acea familie, de gradul lor de cultură, de caracterul, de circum­stanţele în care trăiesc, de evenimentele care le-au marcat existenţa. Şi, mai cu seamă, de concepţia lor de viaţă, de credinţa pe care o au sau n-o au și care îi face să adopte un anumit mod de existen­ţă, făcându-le clară responsabilitatea pe care o au în faţa lui Dumnezeu pentru ei şi pentru ceilalţi.

Există persoane obişnuite, la care convieţuirea înseamnă rutină, banalitate, în care gesturile se repetă, comunicarea dintre membrii familiei devine un automatism amorf. Nu spun o noutate. Şi există personalităţi de excepţie, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu inteligenţă neobişnuită, cu un caracter integru, care nu face concesii, cu capacitatea de a înţelege lumea în reala ei valoare, unde aria de semnificaţii a fiecărui gest reflectă consecvenţa cu care ei se manifestă în fiecare clipă a vieţii.

Părinţii mei au fost asemenea personalităţi de excepție. Pentru ei, fermitatea concepţiilor de viaţă, consecvenţa cu care aplicau aceste concepţii erau însăşi natura lor, care nu se putea separa de integritatea personală. Să spun că atmosfera din familia mea era una de pace, de calm, de respect reciproc, de interes sincer al fiecăruia pentru ceilalți, de totală lipsă de egoism? Este o banalitate pe care o spune orice urmaş, din pietate pentru cei răposaţi! Dar această atmosferă era în însăşi firea lucrurilor. Părinţii mei ERAU astfel. Nu se comportau astfel, ci erau. Ei trăiau unul pentru ceilalţi. Bunătatea, interesul, amabilitatea erau reale, nu cum sunt jucate de unii ca un rol dintr-o piesă de teatru, unde cuvioşia este un rol învățat şi repetat acasă în faţa oglinzii pentru a impresiona. Părinţii mei credeau pur şi simplu, pentru că relaţia lor cu Dumnezeu le fusese sădită în ființă încă de la naştere, pentru că ea nu li s-ar fi putut scoate din suflet şi minte, aşa cum nu poţi să separi sufletul de trup. Nu era nimic ostentativ în atitudinea lor. Nu încercau să impresioneze pe alţii. Nu încercau să pară buni pentru ca apoi să se poată spună: „Vai, ce buni, cum ajută pe alţii, ce cuvioşi”. Nu doreau să pară modele, nu doreau să fie ridicaţi în slăvi…

Fiecare ştiam că, orice s-ar fi întâmplat, primeam sfat şi ajutor, că fiecare dintre noi iubea şi era iubit cu totală dăruire şi devotament. Că acasă era locul unde nu eram singuri pe lume, că puteam totdeauna învăţa ceva de folos, că unul îl completa pe celălalt cu dragoste, cu modestie şi discreţie. Nu aveau nevoie de priviri admirative. Modul lor firesc de viaţă era unul filocalic, pe care l-au trăit cu sinceritate, intens şi găsind confirmarea în însăşi relaţia lor neîntreruptă, definitivă, cu Dumnezeu. Un mod de viaţă în care smerenia, decenţa în manifestarea sentimentelor, convingerea unei responsabilităţi pentru ceilalţi, pentru toţi cei cu care veneau în contact, sau le cereau ajutor şi sprijin, erau coordonatele fundamentale. Cei care au avut şansa să-i cunoască pot să depună mărturie despre integritatea caracterului lor, despre modestia, consecvenţa şi linearitatea modului lor de existenţă, despre doi oameni care ar trebui să constituie un exemplu pentru mulţi. Au fost două cazuri rare de personalităţi de excepţie care au unit sfinţenia şi bunătatea cu modestia, devotamentul şi dragostea pentru ceilalţi, fiindu-și credincioși atât lor înșiși, după cum spune Shakespeare, cât și lui Dumnezeu, pe care L-au iubit şi care, sunt convinsă, i-a iubit, pentru că i-a înzestrat cu daruri pe care nu le întâlnim foarte des. Doi oameni dăruiţi de Dumnezeu, pătrunși de credinţa şi conştiinţa că suntem fiii Domnului şi, ca atare, ne datorăm unul altuia devotament şi dragoste, uitându-ne pe noi, completându-ne, alcătuind un singur tot. Tata a mărturisit în repetate rânduri că fără sprijinul şi încurajările mamei nu ar fi putut realiza opera sa uriaşă. Chiar în momentele foarte grele ale vieţii, de care n-au fost scutiţi, chiar şi atunci când tata nu mai avea voie să publice, pentru că se ştie care a fost poziţia autorităţilor faţă de el, mama nu a încetat o clipă să-i spună: „Scrie, Dumitre, scrie, odată şi odată, tot o să se publice”. Iar mama a trăit cu modestie, înţelegând care este rolul unei soţii de preot, ilustrând prin atitudinea ei ceea ce soţul predică din faţa altarului. Și, atunci când tata a fost arestat, n-a încetat o clipă să accepte crucea grea de proscris, convinsă că Dumnezeu îl va aduce înapoi. De altfel, marea durere a tatei în timpul detenţiei sale a fost grija pentru noi şi pentru felul în care am avut noi de suferit. Toate vicisitudinile, maltratările, traiul inuman la care a fost supus în puşcărie i s-ar fi părut uşor de suportat, dacă nu s-ar fi temut pentru noi şi pentru ceea ce noi aveam de suferit. De altfel, am relatat destul de amănunţit aceste lucruri în cartea de amintiri Lumina faptei din lumina cuvântului[1]. La moartea mamei, toţi cei apropiaţi am înţeles că, pentru tata, timpul de viaţă care-i mai rămăsese se scurtase foarte mult. De altfel, a și murit la câteva luni după aceea şi era evident că nu se putea altfel. Ei nu puteau vieţui unul fără celălalt.

Din păcate, aşa cum se întâmplă deseori, şi în această privinţă, în goana după senzațional, se fabulează şi se inventează fel de fel de istorii de o calitate îndoielnică, născute din dorinţa autorilor lor de a deveni interesanţi. De aceea, ar fi de dorit ca, atunci când se vorbeşte despre viaţa sa, să se consulte doar sursele serioase şi bine informate şi nu o serie de articolaşe semidocte.

Am trăit împrejurări foarte dure ale vieţii, au existat nenumărate suferinţe în familia noastră. Sora mea a suferit de o boală foarte gravă, mortală, au pierdut doi copii; după schimbarea timpurilor, tata era ameninţat în permanenţă, batjocorit, combătut, supus adversităţilor. Dar niciodată asemenea momente grele n-au micșorat încrederea în Dumnezeu și cea dintre noi, solidaritatea şi convingerea că nimic nu ne poate face să renunţăm la acestea. Credinţa adevărată conferă o consecvenţă pe care nici o greutate n-o face să dispară. Sentimentele reale, convingerile profunde nu pot fi anihilate atât de uşor. Ele sunt permanente şi dăinuie atâta timp cât dăinuie viaţa. Cei care i-au cunoscut pe părinţii mei ştiu asta.

Ei m-au iubit aşa cum nu cred că mulţi alţi părinţi şi-au iubit copiii. Şi acest lucru decurge, cum am spus, din însăşi structura lor sufletească şi din darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Am fost într-adevăr un copil norocos. Ei știau ceea ce mulţi părinţi uită: nimeni nu are spirit critic mai accentuat decât propriul copil. Zadarnic încerci să-l educi povestindu-i că trebuie să fie cuminte sau aplicându-i diferite corecţii, dacă tu însuţi nu eşti un exemplu clar, dacă se vede dezacordul evident între ceea ce spui și faci. Copilul devine neîncrezător și începe să considere că părintele nu merită nici dragostea, nici respectul lui. Am avut totdeauna în părinţii mei un exemplu de urmat. N-a fost nevoie să-mi spună că nu trebuie să mint, pentru că ei nu minţeau. N-a fost nevoie să-mi spună că trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi, pentru că ei îi ajutau, în mod spontan şi firesc, pe ceilalţi, că trebuie să-mi respect cuvântul dat, pentru că ei şi-l respectau în mod natural şi fără a face din asta un spectacol. De la ei am învăţat că trebuie să fiu punctuală, pentru că ei erau de o punctualitate exemplară. La zece ani, aveam o profesoară de pian care era de o punctualitate de-a dreptul cumplită. Dacă ajungeam la trei fără cinci, se uita urât la mine: „De ce-ai venit atât de vreme?”. Dacă ajungeam la trei şi cinci, mă certa: „De ce-ai venit atât de târziu?”. Şi atunci, stăteam în faţa uşii ei şi, când ceasul cel mare din turnul de la biserica saşilor bătea de trei ori, apăsam degetul pe sonerie. M-am plâns tatii. Şi el mi-a răspuns: „Foarte bine, lasă că te învaţă să fii punctuală!”. Şi când văd astăzi cât de aproximativ sunt respectate orele fixate, mă gândesc că n-ar fi stricat să fie şi alţii crescuţi de tata.

„Te vede Dumnezeu”, îmi spunea mama atunci când făceam vreo boroboaţă. Mă uitam la icoana pe sticlă din dormitorul părinţilor şi mi se părea că Sfântul Haralambie se uită urât la mine. Da, eram convinsă că mă privește mustrător…

Au fost cei mai buni prieteni ai mei. Tata ne citea seara din Iliada şi Odiseea. Nimeni nu citea atât de frumos ca el. Avea grijă de lectura mea. Venea de la librărie cu geanta burduşită de cărţi, tot ce găsea mai bun de citit pentru copii. Mergeam împreună la biblioteca Astra, al cărei vicepreşedinte era, şi împrumuta cărți: „Uite, asta şi asta ar trebui să citeşti”. Sau: „Ţi-am găsit Sonatele lui Mozart, sau Imprompturile lui Schubert, sau Sonatele de Beethoven”. Era război, notele muzicale se găseau greu şi răscolea anticariatele ca să le descopere. La şase ani, m-a dus pentru prima dată să ascultăm împreună Oratoriul de Crăciun al lui Bach în biserica evanghelică a oraşului. Seara, când avea timp, îmi cerea să-i cânt la pian Mozart sau Debussy. Sau să-i citesc ce am mai scris. Ascultau amândoi şi se bucurau când le plăcea ceea ce scrisesem. Tata m-a pedepsit o singură dată. Eram de vreo şase ani şi citeam cu frenezie. Nu mă lăsau să citesc tot timpul, ca să nu-mi stric ochii, şi mă ascundeam sub masă. O dată tata m-a descoperit sub masă şi mi-a cerut să ies cu cartea de acolo. Am răspuns: „Imediat”. „Nu imediat, acum”, a spus tata. Am ieşit furioasă şi am aruncat cartea cât colo. A fost singura dată când tata mi-a tras o palmă. „Cărţile nu se aruncă”, mi-a spus. „Cărţile se păstrează cu grijă”.

Nu era nevoie nici de vorbe mari, nici de manifestări bătătoare la ochi, nici de vorbe lacrimogene. O dragoste adevărată, profundă şi sinceră nu are nevoie de vorbe. Ea este discretă, reţinută, dar reală, definitivă. Şi nu pot decât să doresc tuturor copiilor din lumea aceasta să fie iubiţi de părinţii lor aşa cum eu am fost iubită, aşa cum am fost susţinută şi încurajată eu şi să simtă şi ei pentru părinţii lor aceeaşi încredere absolută, aceeaşi certitudine totală că ei reprezintă obiectul definitiv şi absolut al încrederii și iubirii profunde.

Tata scria cărți, nu se putea altfel. Chipul Sfântului Grigore Palama din manuscrisul de pe biroul lui făcea parte din familia noastră. Nu m-aș fi mirat să-l văd pe Sfânt prin casă, pe un fotoliu, sau așezat la birou ca tata. De altfel, tot ce se întâmpla în copilăria mea mi se părea firesc. Aşa trebuia să fie şi aşa era. Credeam că lucrurile se petrec la fel în toate casele. Mult mai târziu, la maturitate, atunci când nu l-am mai avut pe tata alături, am înţeles că nu era tocmai aşa… Că viaţa mea fusese o excepţie de care nu îmi dădeam seama. Şi că tocmai această atmosferă de firesc a unei existenţe binecuvântate de Dumnezeu era marele dar pe care tata, părinţii mi-l făcuseră mie. Că faptele mărunte pe care te străduieşti să le laşi să treacă neobservate sunt semne ale unui caracter fără cusur, de o profundă ancorare în spiritualitate, de aspiraţia către idealul de desăvârşire pe care Biserica ne-a pus-o în faţa ochilor ca un model de urmat. Repet: am învăţat de la părinţii mei că drumul spre reală spiritualitate trece prin modestele atitudini de zi cu zi. Prin dragostea, prin solicitudinea pentru ceilalţi, prin modestia de a considera o moralitate autentic creştină ca fapt obişnuit al fiecărei zile. Şi, pe măsură ce trece timpul, îmi amintesc din ce în ce mai clar momentele acelei vieţi simple, smerite, fără morgă. Am mai spus-o: Binele nu este excepționalul în viață, ci obișnuitul, normalitatea însăşi. A-i ajuta pe ceilalţi este, ar trebui să fie, normalitatea însăşi. Ea e o seninătate a bucuriei pentru tot ce ne-a lăsat Dumnezeu în infinita Lui generozitate. Tata trăia cu convingerea că toată creaţia stă sub semnul acestei generozităţi cu care ne-a înzestrat El. În toate relaţiile cu oamenii dovedea o sensibilitate ieşită din comun. O sensibilitate potenţată de rugăciune, iluminată de har. Pentru el, dezvoltarea plenară în Hristos cuprinde toate dimensiunile umane. Ea purifică, eliberează de egoism, duce umanul la dezbărarea de patimi, la efortul conştient de a se comporta conform comandamentelor creştine, la receptarea harului care este iubire pentru Creator, pentru ceilalţi, o responsabilitate care nu le îngrădește libertatea, nu le forţează voinţa.

Dincolo de capacitatea intelectuală, de puterea de sintetizare, de originalitatea gândirii, personalitatea lui s-a caracterizat, în primul rând, printr-o acută luciditate îndreptată asupra lui însuşi. Prin severitatea cu care s-a privit pe sine şi cu care a aşteptat de la sine însuşi să valorifice darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu, să îndeplinească misiunea de om de cultură, de dascăl, de preot. Nu s-a cruţat, nu s-a privit pe sine cu indulgenţă. A munci cu asiduitate, a propovădui, a împărtăşi şi celorlalţi convingerile sale au fost raţiunea însăşi a existenţei. Chiar în toiul tragediilor trăite, disciplina lui de muncă nu a cunoscut nici un rabat. Și și-a păstrat un mod de viaţă asumat cu smerenie, cu modestie, cu asprime îndreptată împotriva sa, asprime devenită o mare indulgenţă și înţelegere pentru ceilalţi. Cei care l-au cunoscut îşi amintesc de gentileţea lui fără margini, de generozitatea, de respectul pe care îl arăta tuturor.Nu a abdicat niciodată de la principiile sale. Coordonatele existenţei lui n-au fost teorii bune de expus în cărţi, ci le-a manifestat atât predicându-le, cât şi prin întreaga sa atitudine. Nu a acceptat nici la alţii abateri de la aceste coordonate fundamentale. L-am văzut de câteva ori mustrând cu asprime şi amărăciune. Nu a tolerat excesele, dezechilibrul, abdicarea de la moralitatea fără compromisuri, ca şi bigotismul îngust şi cabotin. A căuta spectaculosul şi senzaţiile ieftine, a părăsi autentica smerenie, discreţie şi decenţă l-au contrariat şi l-au dezamăgit profund. Citea deseori cuvintele incandescente cu care Rilke se adresează, în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, unui poet tânăr, în primejdie de a fi lăudat de ceilalţi: „Încredinţează numele tău Domnului”, spune Rilke, „pentru ca numai El să te poată chema şi tăinuieşte-l de toţi ceilalţi”. L-am auzit de nenumărate ori pe tata spunând: „Eu sunt preot, nu pot face asta”. Sau: „Noi suntem o familie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie de preot”. Prin exemplul lui, am învăţat ca la temelia întregii umanităţi, care se înţelege ca atare şi nu ca o specie cu funcţii exclusiv biologice, stau poruncile Domnului: „Să nu înşeli, să fii cinstit…”, să te porţi astfel încât să te poţi privi pe tine însuţi cu seninătate şi cu sufletul împăcat, premisele aspiraţiei către îmbunătăţirea spirituală.Pe mormântul lui Marc Chagall, suspendat undeva între albastrul cerului şi al mării, în ci­mitirul din fermecătorul sat al artiştilor de la Saint Paul de Vence, sunt sculptate zeci de aripi de îngeri. Dintr-odată, piatra rece capătă trans­parenţă. Ca şi cum materialitatea ei s-ar topi, s-ar transfigura. Ca o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre ţinta care îl apropie de Dumnezeu. Văzând-o, mi-am adus aminte de cuvintele ta­tei atunci când a fost solicitat să vorbească des­pre sfinţenie. Citându-l pe Sfântul Simeon Noul Teolog, a spus: „lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent”. E o copleşire a materiei de către spirit care transformă omenescul într-o categorie aparte. Miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă. El a vorbit despre sfin­ţenie ca un punct culminant, un vârf al bună­tăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de „vălul smereniei”. Omenescul se întâlneşte cu puritatea îngerească şi duhul copleşeşte materia, aşa cum va sta la picioarele Tronului dumnezeiesc.

Acestea au fost coordonatele întregii sale vieţi: credinţa fermă, fără concesii, consecvenţa unei atitudini de viaţă conformă convingerilor sale, modestia izvorâtă din înţelegerea miracolului creaţiei şi dorinţa de a exprima şi a face înţeles tuturor, atât cât ne este îngăduit nouă, oamenilor, destinul pe care Părintele nostru ni l-a rânduit. Destin în care superficialitatea cu care ne măgulim unii pe alţii n-are ce căuta. De aceea, opera sa rămâne actuală, îşi intensifică adâncimea pe măsură ce trece timpul.

Şi pe măsură ce timpul trece, iubindu-l aşa cum l-am iubit totdeauna, îi înţeleg modestia, smerenia cu care L-a slujit consecvent pe Dumnezeu, sporindu-mi convingerea că trebuie să ne descoperim fiecare dintre noi un nume pe care El să ne poată chema noaptea, după cum a nădăjduit Rilke, și aşa cum cred că l-a chemat pe tatăl meu …

Cine îi citește opera, va înţelege, desigur, de ce spun acest lucru.

 

Sursa: Părintele Dumitru Stăniloae – Mărturii și evocări, Editura Cuvântul Vieții, 2013, Volum îngrijit de Arhimandrit Timotei Aioanei și pr. Nicolae-Cristian Câdă

[1] Lumina faptei din lumina cuvântului: împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, București, Editura Humanitas, 2000 (ediție revizuită: București, Editura Humanitas, 2000)

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *