Suntem prizonierii propriului joc de butoane…

Sfântul Paisie considera că la originea tuturor suferințelor spirituale și fizice ale omului zilelor noastre se află îndepărtarea de Dumnezeu, abandonarea virtuților creștine și aruncarea, cu toate puterile, în brațele poftelor și ale plăcerilor, cele mai multe dintre ele – rele și inferioare și, astfel, declanșatoare de păcate și de patimi.

                            Material realizat de pr. prof. Ioan Teșu

Frământările lumii actuale

În trecut, spunea el, „viața era simplă și pașnică și oamenii aveau răbdare, dar acum, toți sunt scântei. Nu rabdă să le spui nici un cuvânt, din nimic se pornesc pe certuri și rostesc vorbe urâte”[1].

Astăzi, omul are la dispoziție numeroase „înlesniri”, mijloace de confort și lejeritate, dar acestea, în loc să întrețină și să sporească dorința lui de a adăuga, la progresul fizic, și sporul spiritual, l-au făcut să alerge neîncetat după plăceri. Cu o astfel de mentalitate, a ajuns să socotească păcatul a fi o adevărată „modă”, a fi ceva firesc și potrivit, în timp ce respectarea principiilor moralei creștine este socotită a fi o dovadă de înapoiere, de anacronism și aceasta pentru că, spunea Sfântul Paisie, le-am „nivelat” pe toate: bine și rău, păcat și virtute, morală înaltă și indiferență spirituală.

Făcând o adevărată radiografie morală a lumii contemporane, duhovnicescul Părinte observa că „suferințele lumii sunt fără sfârșit. Se vede peste tot o descompunere generală, și familii, și mici și mari. În fiecare zi, inima mea se face tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorțează, alții sunt falimentari, alții bolnavi, alții accidentați, alții cu psiho-medicamente, iar alții cu droguri. Mai mult sau mai puțin, cu toții, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferințe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulțime de necazuri. Și acestea nu țin o zi sau două. Iar din pricina acestei situații, chiar și copiii cei sănătoși ai acestor familii se îmbolnăvesc”[2].

Progresul tehnicii l-a alterat, moral, pe om, care a devenit tot mai insensibil la durerea și suferința celorlalți și chiar nepăsător la propria sa viață duhovnicească și mântuire. Dezvoltarea științifică și tehnologiile de ultimă generație, într-o evoluție permanentă, deși au redus distanțele fizice, le-au lărgit și adâncit pe cele morale și, în ciuda faptului că slujesc perfect comunicării, nu mai reușesc să îi aducă pe oameni în reală comuniune. Vorbim tot mai des și tot mai mult la telefon, dar tot mai puțin și mai superficial față către față. Am devenit tot mai iscusiți în a folosi tehnica și a ține pasul cu evoluția ei „revoluționară”, dintr-o perspectivă fizică, dar nu ne mai pricepem aproape deloc să descifrăm tainele sufletului nostru și al semenilor și, cu atât mai puțin să îl „convertim”, să îl întoarcem și să îl schimbăm, prin pocăință sau metanoia, din registrul inferior al trăirilor sale, prin cultivarea sentimentelor superioare.

Înmulțindu-se utilajele și mașinile, observa Sfântul Paisie, „s-a mărit și împrăștierea minții”[3], omul însuși devenind o astfel de mașină, iar inima sa transformându-se într-una de fier[4]. Și, dacă sufletul sensibil poate fi mișcat prin îndemnuri sincere și sentimente curate, pe un astfel de suflet de fier, insensibil și învârtoșat, nu pot să-l mai miște nici măcar lacrimile.

Îndepărtându-se de viața simplă și morală, omul de astăzi caută luxul și desfătarea, iar acestea îi aduc neliniștea și nefericirea. Dacă vrei să îndepărtezi pe cineva de Dumnezeu, spunea Sfântul Paisie, „dă-i continuu bunuri materiale din belșug și va uita de Dumnezeu și de toate”[5]. Alergând după plăcerile lumești, el nu mai realizează decât târziu că fericirea lumească, atât de greu de dobândit, de scurtă și de fragilă, produce nefericire duhovnicească[6], căci, arăta el, „cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească, și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă”[7].

Cazanul fierbe…

Urmând duhului lumesc, ce promite plăcere și bucurie, în lumea și viața prezentă, omul se îndepărtează de Izvorul vieții sale, ascultând și primind „înrăuriri diavolești”[8], ceea ce îi provoacă o tristețe și o nemulțumire generală față de toți și de toate, iar aceasta echivalează cu iadul.

Altă dată, vorbind despre viața aceasta și cea veșnică, despre grijile lumești și de preocuparea față de cele viitoare, Sfântul Paisie arăta că „dacă omul uită de toate acestea în viața de acum, pierde timpul și se irosește. Dacă nu uită și se pregătește pentru cealaltă viață, viața aceasta are sens. Atunci când omul se gândește la cealaltă viață, toate se schimbă. Iar când se gândește numai cum să se aranjeze mai bine aici, atunci este chinuit, se obosește și se osândește”[9].

Mândru și plin de sine, omul de astăzi nu mai primește sfaturi[10] și, astfel, își strecoară în suflet neliniștea, în locul liniștii; tristețea și frământarea, în locul bucuriei, întunericul și moartea. Oamenii de astăzi sunt „obosiți, amețiți și întunecați de păcat și de egoism. De aceea, este trebuință mai mult decât în orice altă vreme de duhovnici buni și experimentați, care să se apropie de oameni în mod simplu și cu dragoste adevărată și să-i povățuiască cu discernământ, ca să se liniștească. Fără duhovnici buni, bisericile se golesc și se umplu psihiatriile, închisorile și spitalele. Oamenii trebuie să conștientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască și să-și spovedească, cu smerenie, păcatele lor”[11]. Mândria îi împiedică pe oameni să se mai gândească la veșnicie și astfel nu mai prind sensul profund al vieții lor, vocația cerescului și a eternității.

„Cazanul fierbe”, spunea Sfântul Paisie, lumea însăși a devenit un „adevărat spital de nebuni”[12], în care „diavolul seceră, deoarece oamenii i-au dat multe drepturi și primesc înfricoșătoare înrâuriri diavolești[13].

Cu darul său profetic, Sfântul Paisie vedea că, în viitor, vor veni încercări și mai mari, pentru lume și pentru credință, datorită pierderii sensului autentic al vieții și îndepărtării de Dumnezeu. Pentru aceasta, spunea el, „mulți sfinți ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască”[14]. Din cauza tuturor acestora, „Dumnezeu îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari”[15], „vom vedea evenimente înfricoșătoare. Se vor da lupte duhovnicești. Sfinții se vor sfinți mai mult și spurcații se vor spurca și mai rău”[16]. Răul pe care îl va înfrunta credința, este comparabil cu vătămarea făcută Ortodoxiei de comunism[17]. Dintre cei care vor înfrunta și vor răbda toate aceste încercări, „unii vor avea plată curată și alții își vor achita datoriile”[18].

Toate acestea, însă, nu trebuie să ne sperie, ci să ne întărească și mai mult în credință și nevoință, căci, spunea Sfântul Paisie, „există un grup de creștini în care Se odihnește Dumnezeu. Există încă oameni ai lui Dumnezeu, oameni ai rugăciunii, și Bunul Dumnezeu ne rabdă și iarăși va rândui lucrurile”[19]. Prin descoperire dumnezeiască, Bătrânul ascet arăta că Dumnezeu ajută acum lumea mai mult decât în oricare etapă a istoriei acesteia. El nu ne părăsește, indiferent de păcatele existente, ci „păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi, însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește precum mama pe pruncul ei, atunci când începe să pășească. Astăzi, mai mult decât odinioară, ne ajută Hristos, Maica Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelege”[20].

După toate aceste încercări și lupte, biruința va fi a lui Dumnezeu și a credinței, a lui Hristos și a Bisericii. Lumea care va lua naștere după aceste confruntări, va fi una a binelui moral, împreună cu Hristos și în sânul Bisericii, căci, spunea Bătrânul, că „fie de vor oamenii, fie de nu vor, va veni însă vremea în care toți vor crede, pentru că vor ajunge la o înfundătură și va interveni Hristos”[21].

Cunoscând aceste realități din prezent și evenimentele ce vor urma, trebuie să fim mai atașati de credință și de Biserică, preocupați de o viață morală înaltă, ceea ce constituie o adevărată „mucenicie”[22], pe care Dumnezeu o va răsplăti la sfârșitul veacurilor.

Toată această îndepărtare continuă de Dumnezeu îi aduce omului neliniște și neîmplinire, pentru că adevăratele bucurii, curate și înalte, și care nu sunt supuse pericolului efemerității și al pierderii lor, îl constituie bucuriile duhovnicești. Doar lângă Hristos, „omul se odihnește și găsește odihnă trupească și sufletească”[23]. Alături de Hristos, toate încercările și necazurile se transformă în „miere”[24], pentru că „doar Hristos nu-l decepționează pe om”[25] și doar alături de El, se poate afla bucuria adevărată.

Pentru aceasta, este nevoie ca oamenii să se întoarcă la simplitatea și curăția lor sufletească, să își simplifice viața în raport cu toate lucrurile materiale sau față de multele „tihniri”[26] și, astfel unificată, să o încredințeze lui Dumnezeu.

Însă…

Din nefericire, omul ajunge greu sau chiar niciodată la această cunoștință duhovnicească și la această cunoaștere profundă a sensului lumii prezente, de arenă de luptă pentru dobândirea Împărăției Cerurilor. Și tot greu, ajunge să se cunoască pe sine cu adevărat și să-și înțeleagă vocația și sensul înalt al existenței sale, lucrând, în consecință, la mântuirea personală și a lumii.

Dumnezeu ar putea, însă, să-l trezească la această cunoaștere lăuntrică în mod forțat, dar, din respect față de libertatea cu care l-a înzestrat pe om, nu o face. „Dumnezeu, spune Sfântul Paisie, poate să-i facă pe toți oamenii din lume să se pocăiască într-o secundă, dacă întoarce puțin „butonul” și dă un cutremur pe întreg pământul. Imediat toți ar striga: „Am păcătuit! Am păcătuit!” și ar face paraclise și ar aduce ofrande. După o săptămână, însă toți ar alerga din nou să petreacă”[27].

El însă nu face atingere libertății umane, dar îi dă omului semne și indicii asupra vieții sale. Atunci când săvârșește fapte bine, i le răsplătește cu multitudine de daruri sau harisme. Când, însă, acesta stăruie în păcate, caută să îl reîntoarcă la calea mântuirii, prin suferință spre pocăință, pentru că „nu există durere mai mare pentru Dumnezeu, decât a-l vedea pe om în iad”[28]. Astfel, „drumul către Dumnezeu înseamnă crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat la cer prin comoditate”[29].

Indiferent de păcatele sau fărădelegile sale, atunci când omul își cunoaște propriile sale păcate și se hotărăște să se elibereze de ele, Dumnezeu îl ajută și îl întărește în această luptă duhovnicească, iar pe cei care, prin har și nevoință personală, le biruie, îi încununează cu bucuria Sa nesfârșită în Împărăția iubirii Sale neapuse.

[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, traducere: Preot Victor Manolache, Editura Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2009, p. 16.

[2] Idem, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 24.

[3] Ibidem, p. 146.

[4] Ibidem.

[5] Idem, Mica Filocalie…, p. 49.

[6] Idem, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste…, p. 76.

[7] Ibidem, p. 162.

[8] Ibidem, p. 44.

[9] Ibidem, p. 209.

[10] Ibidem, p. 48.

[11] Idem, Cuvinte duhovnicești. III. Nevoință duhovnicească, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 291.

[12] Idem, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste…, p. 164.

[13] Ibidem, p. 47.

[14] Ibidem, p. 35.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 36.

[17] Idem, Cuvinte. II. Trezire duhovnicească, traduc ere din limba elenă de Ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 181.

[18] Ibidem, p. 19.

[19] Ibidem, pp. 16-17.

[20] Idem, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste…, p. 33.

[21] Idem, Cuvinte. II. Trezire duhovnicească…, p. 280.

[22] Idem, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste…, p. 81.

[23] Idem, Mica Filocalie…, p. 15.

[24] Ibidem, p. 31.

[25] Ibidem, p. 173.

[26] Ibidem, p. 19.

[27] Ibidem, p. 23.

[28] Idem, Cuvinte. II. Trezire duhovnicească…, p. 106.

[29] Idem, Mica Filocalie…, p. 86.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.