Social media, pelerinajele și tinerii Icoanei – interviu cu Părintele Ioan Popescu

– Părinte proiereu, desfăşuraţi la parohia Grădina Icoanei, activităţi dedicate tinerilor. Una dintre cele mai importante este pelerinajul. Credeţi că peleri­najul poate motiva un tânăr să-şi descopere valorile credinţei lui?

– Pelerinajul este o acţiune care mobilizează, iar ti­nerii de astăzi au nevoie de mobilizare. Aceştia se simt bine atunci când fac parte din viaţa parohiei. Avem în parohia noastră o organizaţie de tineret numită „Tinerii Icoanei”, din care fac parte mem­brii activi ai parohiei. Aceştia au diferite sarcini şi, în felul acesta, se simt implicaţi în cadrul parohiei. Ştim că orice activitate trebuie organizată pentru că, altfel, poate aluneca spre haos. Orice lucru foarte bine organizat are rezultate bune. Am încercat să ne

organizăm, să structurăm activitatea tinerilor, în pri­mul rând înfiinţând această organizaţie, în care fieca­re are un rol. Activităţile sunt diverse, de la activităţi liturgice, culturale, până la sport şi, aşa cum spuneam la început, pelerinaje. Tinerilor le place foarte mult să călătorească, iar în pelerinaje este o foarte bună ocazie pentru catehizare, adică de a învăţa dogmele creştine. Am observat că tinerii au nevoie să cunoas­că. Nu-şi cunosc credinţa şi, în situaţia aceasta, pot să alunece spre superstiţii.

– Tinerii ajung mai greu, poate, la biserică. Cum i-aţi făcut să fie atenţi la chemarea aceasta, cum a ajuns la aceştia mesajul propovăduit?

– O cale este Spovedania. Eu aloc o parte dintr-o zi, săptămânal, Spovedaniei, iar printre cei care vin la Spovedanie sunt şi tineri. Sunt foarte mulţi tineri în situaţii de criză, foarte mulţi tineri evlavioşi, care vin, în mod firesc, la Spovedanie. Tot astfel, cei care au un necaz sau o criză aleargă la Spovedanie. Primul loc de chemare a fost, deci, Spovedania. Apoi, cei care au venit, au şi ei, la rândul lor, prieteni cărora le-au vorbit despre activităţile care se desfăşoară la noi. Le-au povestit cu entuziasm despre ceea ce fac şi despre lucrările în care sunt implicaţi. O altă metodă, aşadar, este acest mod de comunicare prin social media –  Internet, Facebook. S-a creat un grup care se numeşte „Tine­rii Icoanei” şi ei îşi discută acolo problemele. Este un serviciu de grup. Atunci când afişează cineva, toată lumea ia cunoştinţă de ceea ce propune acea persoa­nă. Un alt mijloc este acela al catehezei săptămâna­le, acea instruire religioasă prin întrebări şi răspun­suri, prin discuţii în grup. Acestea au loc o dată pe săptămână, miercuri seara, tocmai pentru a le explica învăţătura de credinţă. Sunt mai mult cateheze cu ca­racter colocvial, le place să pună întrebări, să-şi spună părerile sau trăirile. În felul acesta, numărul celor care vin la cateheze este din ce în ce mai mare. Am făcut, de asemenea, activităţi sportive. Au fost zile – duminica după-amiază, de exemplu – când am transformat o parte din curtea bisericii în teren de volei. Acest moment al tinerilor a fost foarte plăcut şi foarte gustat. N-am exclus niciun fel de activita­te specifică tinerilor, nu am mers strict pe activităţi cu caracter bisericesc. I-am lăsat să practice tot ceea ce ţine de tinereţe frumoasă, curată, specifică. Dacă unul dintre tineri a avut un necaz, un deces în fami­lie, a trecut mult mai uşor prin acest moment, pentru că toţi ceilalţi au fost lângă el. Ei simt plăcerea şi bu­curia de a se ajuta reciproc.

– Modul acesta foarte sobru, foarte serios, al preo­tului credeţi că îl îndepărtează pe tânăr de biserică? Îi trebuie preotului un anumit curaj şi o putere de deschidere pentru a se apropia de tineri?

– Nu ştiu dacă trebuie curaj. Sunt lucruri fireşti care fac parte din viaţa lor şi trebuie să simţi la ce anume se gândesc ei, să vezi lucrurile decente. Dacă mer­gem doar pe subiecte religioase sau foarte sobre, unii s-ar putea să rămână, alţii s-ar putea să nu poată re­zista şi atunci am abordat tot ceea ce este specific tinereţii frumoase. Și, mai ales, m-am gândit la faptul că aceşti tineri, care au primit o educaţie aleasă, nu pot să se întâlnească în alte medii. Ei nu pot mer­ge la cluburi şi nu se pot simți bine acolo pentru că educaţia lor nu le permite. Atunci aceşti tineri tind să devină izolaţi sau să îşi petreacă timpul numai cu familia. M-am gândit că trebuie să le creăm şi lor o atmosferă în care să se poată întâlni, să se relaxeze, dar la un alt nivel, să se cunoască între ei, să se lege o prietenie între un băiat şi o fată şi, eventual, să se poată căsători. Dacă el nu merge la cluburi – şi în zilele noastre majoritatea locurilor de distracţie sunt aceste cluburi pe care unii nu le agreează – atunci ce facem? Şi ei au nevoie de o petrecere agreabilă a timpului şi, în acelaşi timp, şi noi – care am ajuns la o vârstă a maturităţii sau a bătrâneţii – învăţăm foarte multe de la ei, de la curăţenia sufletească, de la gin­găşia lor, de la prietenia lor. Ei, dacă s-au supărat, se împacă imediat. Nu ţin supărare, nu se răzbună, este o altă atmosferă.

– Ce se întâmplă pe parcursul unei săptămâni, cum vă împărţiţi timpul cu tinerii?

– În primul rând, duminica, după Sfânta Liturghie, tinerii pregătesc un ceai. Este o tradiţie în parohia noastră. Tinerii sunt împărţiţi pe grupe şi, în fiecare duminică, o grupă pregăteşte ceai şi fursecuri, iar toţi credincioşii care participă la Sfânta Liturghie, la ieşi­rea din biserică, după ce au luat anafură, mai rămân în curtea bisericii să consume un pahar de ceai, câteva fursecuri, vorbesc, socializează. În felul acesta, s-au creat relaţii de familie între toţi membrii parohiei. Cei care vin dimineaţa să prepare ceaiul, să aranje­ze masa, să îmbrace halatele sunt tinerii împărţiţi pe echipe. Sunt foarte bucuroşi şi mulțumiți.

– Este un fel de agapă creştină din primele veacuri.

– Da, o agapă sau un pretext de a-i activa pe tineri şi un pretext de a crea o relaţie de familie între toţi credincioşii. Acest program, care nu este costisitor, a avut un efect extraordinar. Credincioşi care nu se cunoşteau decât din vedere veneau, poate, dumini­că de duminică şi sărbătoare de sărbătoare de ani de zile, dar nu schimbaseră două vorbe. Acum s-au îm­prietenit, se vizitează şi contează foarte mult această relaţie. Apoi, în cursul săptămânii, avem în fiecare zi de miercuri, la orele 1800, Acatistul Sfântului Efrem cel Nou și, după slujbă, toţi cei care participă, dar în special tinerii, rămân la cateheza aceasta cu caracter colocvial. Fiecare îşi spune problemele, le discutăm, încercăm să le lămurim, dar simplul fapt că ei pot merge la „tribună” şi pot vorbi despre ei le dă satis­facţie deosebită şi îi mobilizează. Sigur că la această întâlnire servim, la fel, un fursec, fructe sau cineva face ceva şi aduce şi iar se creează acea relaţie. După ce se termină cateheza, tinerii mai rămân şi discută în grupuleţe mai mici.

Acesta este un program conturat, stabilit, în fiecare săptămână. De câte ori avem activităţi gospodăreşti, de câte ori avem evenimente, tinerii sunt principalele persoane pe care ne bazăm. Fiecare avem o diagramă şi fiecare avem un loc în diagrama aceea, fiecare ştie unde să meargă, ce să facă şi totul este foarte bine organizat. Apoi, ei propun să facem întâlniri cu di­ferite persoane sau personalităţi din viaţa laică, dar, mai ales, din viaţa religioasă pe care ei îi admiră. Am făcut foarte multe cateheze sau conferinţe la care au participat profesori de teologie – părintele Constan­tin Coman, părintele Gheorghe Holbea, părintele Constantin Necula de la Sibiu. Tinerii au venit în număr foarte mare. S-au organizat, s-au pornit, s-au urnit şi acum, câteodată, îmi este mie foarte greu să fac faţă la propunerile lor. De asemenea, ei vând di­verse lucruri. Duminica, de exemplu, scot într-o zi mai călduroasă, mai frumoasă, obiecte de colportaj. Stau să le vândă în curtea bisericii şi se simt utili prin faptul că fac lucrul acesta.

– Deseori m-am întâlnit cu grupurile pe care le con­duceaţi prin cele mai diferite locuri, nu numai din ţară, ci şi în afara ei. Cum îi alegeţi pe aceşti tineri? Nu vă sperie preţurile? Nu este un efort destul de mare pentru organizarea acestor lucruri?

– Sigur că este necesar un efort. Avem însă o motiva­ţie foarte mare care ne dă putere pentru că oamenii care au mers cu mine şi, în special, tinerii care au mers în pelerinaje s-au întors atât de fericiţi şi atât de instruiţi. După un pelerinaj de două, trei sau zece zile ei învaţă multe lucruri. De dimineaţă până seara le vorbesc şi le fac lecţii simple prin care ei îşi înţeleg credinţa. Şi, dacă îşi înţeleg credinţa, sunt motivaţi să vină apoi la biserică. La noi la biserică cred că pes­te 50% dintre cei care o frecventează au fost cu mine într-un pelerinaj. Sigur că în centrul discuţiei sau ex­plicaţiei este Sfânta Liturghie. Le explic tuturor im­portanţa Sfintei Liturghii, îi mobilizez, îi motivez, şi ei singuri, înţelegând folosul acesteia, nu mai lipsesc de la Liturghie, se spovedesc şi de aici pleacă totul.

Aceste pelerinaje sunt nişte lecţii deschise sau lecţii practice, pentru că, mergând la moaştele unui sfânt sau, mai ales, în Țara Sfântă, la obiective legate de via­ţa Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfinţilor Apostoli, se înrădăcinează mult mai bine explicaţiile şi cuvintele pe care le spunem noi, pentru că memoria vizuală are un rol foarte mare. Dacă un obiectiv din Ţara Sfântă, din care nu au mai rămas decât poate nişte ruine, nu este explicat suficient, rămâne doar că au văzut nişte pietre. Ei trebuie să înţeleagă ce s-a întâmplat în locul acela şi, credeţi-mă, se întorc alţi oameni. Se întorc schimbaţi, dar pentru aceasta eu mă pregătesc. Chiar dacă am fost de zeci de ori, de sute de ori, înainte de fiecare plecare, mă pregătesc, citesc, mai găsesc ceva nou şi, în momentul în care păşim în acel loc, suntem deja alţi oameni. Chiar propun fiecărui grup cu care ajung în Țara Sfântă sau în alt loc ca, din momentul acela, să nu mai fim cei care am plecat de acasă, să urmăm, de exemplu, exemplul unui înger. Şi, în felul acesta, omul se transformă în zece zile, poate chiar în patru-cinci zile, şi această mireasmă de duhovnicie rămâne în viaţa lor şi după ce ne întoarcem. Şi expe­rienţa îşi spune cuvântul, pentru că am tot căutat cu­vintele cele mai potrivite şi cele care să le rămână cel mai bine întipărite. De exemplu, în anumite locuri, le spun tinerilor: „Aici lăsăm cel mai mic păcat şi plecăm fără acest păcat. Fie o mică bârfă, fie o mică invidie, sau o gelozie, sau egoism, ne hotărâm aici, lângă Mor­mântul Mântuitorului, să nu mai fim niciodată aşa”. Este un loc care îi ajută pe ei să se ţină de cuvânt. La întoarcerea în ţară, unde este o altă atmosferă, simţim nevoia să ne revedem, să intrăm din nou în acea at­mosferă pe care am avut-o acolo. Pelerinajul este o lu­crare foarte folositoare sau poate fi, dacă ştim cum să îl facem. Pelerinajul poate fi o lucrare extraordinară.

– În aceste pelerinaje vin şi tineri care au diverse pre­ocupări duhovnicești şi care vin în asemenea locuri pentru că le consideră puternic impregnate spiritual. Cum vă descurcaţi cu un astfel de tânăr care, poate nu din răutate, ci din neştiinţă, practică asemenea lucruri?

– Am avut cazuri, şi nu puţine, de tineri care au ve­nit aici din diferite cercuri din acestea de spirituali­tate orientală. Acolo ei vorbeau ca de ceva normal ca şi când ar face parte tot din practicile noastre creştin-ortodoxe. Nu i-am contrazis, le-am spus că toată lumea caută pe Dumnezeu, dar s-ar putea să greşim calea pe care Îl căutăm. Sunt foarte mulţi oameni care Îl caută pe Dumnezeu pe căi greşite şi, de multe ori, diavolul îţi arată o cale care este paralelă sau foarte apropiată de calea adevărată. Aici stă perspicacitatea noastră de a ne da seama dacă suntem pe calea bună sau pe cea greşită. Le spun de la început că, pentru a nu greşi, trebuie să urmăm calea bătătorită de două mii de ani. Dacă este o practică nouă, venită de undeva şi este cum­va paralelă, este un risc oarecare şi este mai bine să renunţăm, pentru că noi avem în Ortodoxie tot ceea ce ne trebuie să ne mântuim, n-avem nevo­ie de ceva în plus. Avem nevoie doar să practicăm ceea ce avem pentru a ne mântui.

– Nu îi respingeţi, nu îi refuzaţi din grupul de pele­rini…

– Nu. Nu îi refuz, nu le fac observaţie şi nu îi cri­tic. Le spun că s-ar putea să fie greşit şi, încet-încet, le arăt că poate fi o cursă. Dacă l-am contrazis şi îi spun de la început că este rătăcit sau este eretic, l-am transformat într-un adversar şi tot timpul va veni cu întrebări dificile. Le spun că toţi greşim, important este să ne ajutăm unii pe alţii, că poate acesta este un moment în care nu ne dăm seama că am rătăcit fără să vrem. Intenţia este foarte bună şi apreciez pe toţi pentru intenţie, dar haideţi să vedem şi să corectăm anumite lucruri pentru ca, să spunem, convertirea lor să fie capacitată benevol, decât să le arătăm pe faţă că sunt într-o eroare foarte mare, pentru că atunci, din orgoliu, nu se mai întorc, chiar dacă recunosc că nu au dreptate. Le spun că avem practici, Părinţii pustiei au experienţe şi ne-au lăsat experienţe care nu se compară cu nicio altă experienţă venită din Orient. Le explic, căci trecerea trebuie să fie făcută pas cu pas şi aproape fără să îşi dea seama şi apoi renunţă, chiar dacă, din când în când, îi mai văd cu mâinile întinse, făcute căuş, îi las, nu le spun decât că gestul nu are nicio valoare, nu are nicio greutate, îl putem nota cu zero. Dacă vrei să faci lucruri de zero, poţi să le faci în continuare.

– Cum stabiliţi grupul de pelerini? Există o vârstă minimă şi maximă pentru pelerinaj?

– Nu. Am avut copii de patru ani. Am un caz, aşputea să spun unic: un copil care s-a născut datorită rugăciunilor. Mama avea cancer ganglionar, făcea citostatice, apoi s-a îmbolnăvit şi de tuberculoză, lua şi antibiotice şi toţi medicii îi garantau eşecul sarcinii. Părinţii au fost foarte, foarte credincioşi, cu rugăciu­ne, cu Sfântul Maslu. Au lăsat sarcina să evolueze. Mama a început să se vindece de cancer, de boala Hodgkin şi acum este perfect sănătoasă. Copilul s-a născut perfect sănătos şi este atât de lipit de Dumne­zeu, încât nu ştiu dacă a mai fost vreo familie, vreo mamă care să facă atâtea rugăciuni cu un copil în pântece ca această mamă, pe care medicii au preve­nit-o că exista o mare probabilitate să nască un copil anormal. Copilul s-a născut cu o disponibilitate, o atracţie faţă de cele sfinte, astfel încât, la vârsta de patru ani, a venit să se spovedească şi n-a acceptat să se mai împărtăşească fără Spovedanie. De la vârsta de cinci ani a ţinut toate posturile şi Postul Mare şi acum are probleme cu părinţii pentru că nu vrea în Postul Mare să consume ulei. Acest copil, la vârsta de patru-cinci ani, a fost cu mine în Ţara Sfântă şi mă uitam în ochii lui şi încercam să îmi imaginez cum trăieşte el, cum soarbe el atmosfera aceea sfântă, ce interferenţe erau între mintea, inima lui care au cres­cut în rugăciune şi locurile acelea încărcate de sfin­ţenie. A fost copleşitor. Dacă am fi pus o barieră de vârstă, copilul acesta pierdea o călătorie de la care tot grupul a avut ce să înveţe. Şi alţi copii au mers, de şase-şapte ani, în mod frecvent cu părinţii, mai ales că părinţii ţin foarte mult ca fiii lor să primească o educaţie religioasă şi este un bun prilej să asculte. Eu mă străduiesc să vorbesc foarte, foarte simplu şi îmi caut cele mai simple cuvinte şi mă gândesc când vorbesc într-un pelerinaj la oamenii cel mai puţin pregătiţi intelectual şi cultural.

Iar ca vârstă maximă, depinde de starea lor de să­nătate. Am avut oameni peste optzeci, aproape de nouăzeci de ani care au mers şi am încercat să-i inte­grăm în grup, să nu se simtă marginalizaţi şi, în dife­rite momente, i-am rugat să ne spună din experienţa vieţii. Am învăţat foarte mult de la aceşti oameni. Îmi aduc aminte de o doamnă care avea peste optzeci şi cinci de ani și care mi-a mărturisit că ea nu s-a certat niciodată cu soţul ei într-o căsnicie de peste 50-60 de ani. Şi i-am spus: „Doamnă, dar nu se poate să nu fi avut vreun conflict, păreri diferite, idei diferite”. „Ba da, de multe ori am avut, dar ne-am îngăduit unul pe altul”. Mi-a rămas această expresie înfiptă în minte şi în inimă şi o spun tuturor familiilor pe care le văd că încep să scârţâie în relaţie. Este normal să avem păreri diferite, dar trebuie să ne îngăduim unul pe altul. Iar dacă această doamnă nu mergea cu mine, eu nu aveam această învăţătură simplă pe care am dat-o la zeci, poate sute de familii. Prin urmare, n-avem o piedică în ceea ce priveşte vârsta.

– Cei mai mulţi pelerini au aşteptări de genul reve­laţiilor spirituale sau chiar aşteaptă minuni. Îi încu­rajaţi să aibă aceste aşteptări? Se întâmplă lucrurile acestea?

– Nu. Foarte mulţi au aceste aşteptări şi, din capul lo­cului, încerc să le demontez şi să le aduc argumente logice. Le spun că, pe un asemenea teren al aşteptări­lor miraculoase, se poate infiltra foarte uşor diavolul. El poate să organizeze, să regizeze ceva ce seamănă cu o minune şi apoi să te agaţe. Le dau exemple din marii duhovnici care aveau ispite de genul acesta şi refuzau minunea din smerenie. Orice lucru minunat care poate să apară deosebit, suprafiresc, trebuie res­pins şi nu greşim. Dacă este de la Dumnezeu, El se bucură că ne considerăm nevrednici şi atunci va lu­cra în continuare cu noi. Dacă este de la diavol şi noi l-am respins, l-am ruşinat pe diavol. Şi atunci le spun de la început că aceste fenomene pot să apară, nu le excludem, dar că suntem într-un loc binecuvântat, care se numeşte Ţara Sfântă. Dar le spun şi că trebu­ie respinse şi nu trebuie să facem caz de ele.

– Dumnezeu lucrează în linişte.

Sursa – Dialoguri Pastorale despre misiunea Bisericii în rândul tinerilor, Editura Cuvântul Vieții, 2016, pp. 51-65