Cuviosul Procopie Decapolitul

Întru această lună, ziua a douăzeci și șaptea Cuviosul Procopie Decapolitul

Acest sfânt, petrecând viață monahicească a trăit pe vremea lui Leon Isaurul, luptătorul împotriva icoanelor, fiind stâlp tare și nemișcat apărător al dreptei credințe. Pentru aceasta a fost prins și bătut cuviosul din porunca aceluia, apoi a fost aruncat în temniță. Acolo, a avut împreună pătimitor pe cuviosul Vasile, amândoi răbdând pentru Hristos și pentru sfintele icoane. După ce răucredinciosul împărat a murit, atunci și cei doi cuvioși părinți dimpreună cu alți sfinți au fost eliberați din temniță. Iar, cuviosul Procopie, viețuind mai departe în osteneli și privegheri, a ajuns la adânci bătrâneți, de unde s-a mutat la cereștile locașuri.

Tot în această zi, Cuviosul Talaleu Cilicianul

Acesta era de neam din Cilicia și pentru că defăima deșertăciunea lumii acesteia, a mers în lavra Sfântului Sava și s-a făcut monah. Învrednicindu-se de harul preoției, după câțiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala și s-a sălășluit într-o capiște idolească, de unde diavolii nesuferind rugăciunea, au fost izgoniți cu ajutorul lui Hristos. Petrecând acolo zece ani, a venit episcopul Teodorit al Cirului la dânsul, de unde luând folos a plecat acela de la cuviosul părinte.

Sfântul Talaleu a primit de la Dumnezeu, darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile și neputințele, nu numai de la oameni, ci și de la dobitoace. El a întors mulți elini și închinători de idoli la Hristos, dărâmând și templul păgânesc, iar după ceva vreme, ajungând la adânci bătrâneți s-a mutat la Domnul.

Tot în această zi, Cuviosul Tit din Pecersca

Acesta tunzându-se monah, petrecea în mănăstirea Pecersca, fiind cinstit cu rânduiala preoției. El avea un frate duovnicesc, monah din aceeași mănsăstire, anume Evagrie, cu rânduiala diaconiei, către care avea o dragoste mare și nefățarnică. Însă, vicleanul diavol a semănat vrajbă între cei doi, încât fugeau unul de celălat și se împărtășeau fără a-și cere iertare. Odată, fericitul Tit s-a îmbolnăvit și fiind în mare deznădejde, a început a plânge cu amar al său păcat, pentru care a trimis după diaconul Evagrie ca să-și ceară iertare. Însă, acela, silit de frați, n-a primit iertarea lui Tit, întorcându-se de la el și îndată a căzut, murind. Iar, fericitul Tit, s-a sculat sănătos, ca și cum n-ar fi fost bolnav.

După osteneli plăcute lui Dumnezeu, cuviosul Tit a adormit întru Domnul și se odihnește cu trup nestricat în peștera cea plină de sfinți. ca într-un cer de jos.

sursa: Viețile Sfinților pe luna Februarie, ediția a-III-a, editura Mănăstirea Sihăstria- 2012

Editor: George Cismaru