Simt boala ca iubire a lui Hristos

Mântuitorul Iisus Hristos, ne încredințează că: „în lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33), arătându-ne că viața aceasta lumească și trecătoare nu este un simplu sejur sau un loc de odihnă, ci o călătorie, pe o mare agitată de valuri învolburate și periculoase, o luptă care nu încetează decât odată cu noi.

(Material realizat de pr.prof. Ioan Teșu)

Viața însăși este o nevoință, pentru că, în vremuri în care par a se înmulți și adânci păcatele, a lupta împotriva lor, pentru a trăi frumos și înalt, împlinind virtuțile creștine, nu este un lucru ușor, ci aceasta solicită osteneală și efort. Însă, cât de dulce este răsplata și bucuria, pe care le va primi sufletul, la capătul drumului!

Scrierile duhovnicești, ca de altfel și experiența general-umană, arată că bucuriile și necazurile, încercările și suferințele se împletesc în viața creștinului, astfel încât nu există om, care, din zorii vieții sale și până la apusul ei, să fi avut parte doar de unele dintre acestea: fie ele bucurii, fie necazuri. Mai mult chiar, bunul creștin a observat că bucuriile, care nu sunt trăite frumos și curat, mai devreme sau mai târziu, se vor transforma în prilejuri de cădere, umilință și suferință. Și tot așa, încercările care au fost înfruntate duhovnicește, aduc sufletului, într-un final, alinare și mângiere, bucurie sfântă și mântuire.

Dacă, în cele mai multe cazuri, bucuriile și realizările personale îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, potențându-i mândria și încrederea în sine, bolile și suferințele, durerile și neputințele îl apropie de Izvorul milei și al milostivirii. Și aceasta, pentru că sufletul îndurerat, sensibilizat de însăși vulnerabilitatea condiției sale, este mai aproape de Dumnezeu. Este dureros, dar este adevărat, că învățăm mai multe din încercări, decât din binefaceri, din pătimiri, decât din împliniri. Pe patul de suferință, printre lacrimi și suspinuri, Îl descoperim pe Dumnezeu, în mod profund și tainic, în comparație cu clipele de bucurie, belșug și fericire. Și, din acest motiv, încercările par a fi un fel de cale mai scurtă, spre aceeași țintă a vieții – desăvârșirea sau mântuirea prescurtată.

Am încercat să răspund, prin prezentele reflecții, întregite de cuvintele „cu putere multă” ale Părinților Bisericii, la unele întrebări, care frământă sufletul uman: de unde vine suferința și care sunt cauzele și limitele ei?  Cum ne putem izbăvi de ea, în plan fizic și spiritual? De ce suferă sfinții și cei virtuoși? Care este scopul și sensul ei? Dar atitudinea sau comportamentul potrivit în clipele de încercare?

Ideea generală a fost aceea că, dacă fiecare dintre noi ajungem într-un moment în care nu o mai putem evita, lucrul cel mai important este acela de a o primi ca pe o „cruce a vieții personale”, un indiciu asupra „așezării noastre lăuntrice” și a treptei noastre morale de viețuire, dar, totodată, ca pe un semn al „vizitei” și chiar „alegerii” din partea lui Dumnezeu, spre urcușul nostru spiritual și spre mântuire.

Aceasta presupune a face „filosofia bolii”, parte a „filosofiei vieții”, și înseamnă a descoperi beneficiile pe care aceste „pătimiri fără de voie” le pot aduce în viața noastră duhovnicească.

Învățătura limpede și clară a Sfinților Părinți răsăriteni este de a nu dori, căuta sau cere astfel de experiențe dureroase, pentru că niciodată nu suntem deplin convinși asupra capacității noastre de a le primi și asuma. Pragul de suportabilitate a durerii fizice și sufletești este atât de diferit de la o persoană la alta și în funcție, nu doar de constituția ei, cât mai ales de crezul ei moral, de filosofia sa de viață. Însă, aceeași Spiritualitate Ortodoxă ne recomandă ca, atunci când ne vor „vizita”, să le primim și să le purtăm cu noblețe sufletească și cu demnitate morală.

Adevăratul răspuns la problema suferinței, nu este doar unul teoretic, ci practic, și nici general, ci personal, pentru că fiecare își înțelege și trăiește propriile încercări, în mod aparte. Dar, mai presus de toate, răspunsul final la toate aceste interogații existențiale, legate de prezența și scopul „încercărilor fără de voie”, nu poate veni decât de la Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6), Hristos Domnul – Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor nostre. În afara acestei înțelegeri, suferința este absurdă, iar viața pare un non-sens, odată ce – mare parte dintre noi, dacă nu aproape toți – intrăm în ea printre lacrimi și o părăsim prin durere. Spiritualitatea creștină ne învață, însă, cum să o depășim în plan spiritual, ba chiar mai mult, cum să ne facem din ea un prilej de progres duhovnicesc, chiar și pe fondul suferinței trupești sau fizice.

Adevăratul creștin, căruia doresc să te asemeni și tu, știe, dintr-o intuiție și o cunoaștere lăuntrică adâncă, că mântuirea se dobândește cu osteneală, că, pentru a învia alături de Hristos și a trăi în bucuria nesfârșită a Împărăției Sale Cerești, trebuie mai întâi să urce, alături de El, Golgota vieții acesteia sau prin Cruce, spre Înviere și fericirea veșnică.

Închei, întărind aceste cuvinte printr-o „apoftegmă”, pe care cel mai mare teolog ortodox român – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, i-a „oferit-o” Părintelui Petroniu Tănase, din Sfântul Munte Athos, spunându-i: „Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de încercare. Suferința este de trebuință și pentru cel ce suferă, și pentru mai binele lumii întregi”[1].

 

[1] Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Schitul Prodromu-Muntele Athos, Editura Bizantină, București, f.a., p. 58.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.