Vieți de iconari – Sfântul Lazăr Iconarul sau Zugravul

Sfântul Lazăr, pe care îl pomenim la data de 17 noiembrie, este primul sfânt care a fost proslăvit de Biserica dreptmăritoare ca iconograf. Sfântul Lazăr Iconarul sau Zugravul, cum mai este cunoscut, era khazar de origine și s-a născut în 810, în Armenia. Se cunosc puține lucruri despre prima parte a vieții lui, în afară de faptul că a venit pe când era încă foarte tânăr în Constantinopol, unde a intrat în monahism. Aici a deprins arta rugăciunii și a vieții duhovnicești, precum și arta pictării icoanelor. În acea perioadă, în Imperiul Bizantin domnea împăratul iconoclast Teofil (829-842).

După sinodul iconoclast din 837, Teofil a promulgat un edict[1] prin care ordona distrugerea tuturor icoanelor sau acoperirea lor cu tencuială. Tot atunci, împăratul a poruncit ca niciun iconograf să nu mai picteze icoane, ci să profaneze și să distrugă sfintele icoane. În această perioadă, a fost arestat și Sfântul Lazăr, alături de alți iconari. Adus în fața împăratului, acesta a încercat să-l determine pe sfântul iconar, prin diferite argumente, să se lepede de dreapta cinstire a icoanelor. Văzându-l neclintit în credință, Teofil l-a amenințat cu diferite chinuri și chiar cu moartea. Dar și de această dată Sfântul Lazăr a refuzat să distrugă sfintele icoane pe care le pictase, drept pentru care a fost torturat până când fiecare parte a trupului său a devenit plină de răni, astfel încât nimeni nu mai credea că va scăpa cu viață[2] . După ce a ieșit din închisoare, Sfântul Lazăr a continuat, fără teamă, să picteze icoane, dar a fost din nou prins și închis. De data aceasta, împăratul a poruncit ca pedeapsă pentru îndrăzneala de a fi continuat să picteze icoane, să-i fie arse mâinile cu fierul înroșit, chinuitorii lui crezând că astfel, din cauza rănilor provocate, nu va mai putea picta niciodată. Sfântul Lazăr a fost salvat de la alte torturi de împărăteasa Teodora, soția împăratului Teofil, care cinstea, în secret, sfintele icoane, și a fost trimis la Mănăstirea Înaintemergătorului – Foberon („Cel Înfricoșat”)[3], pe țărmul asiatic al Bosforului.

Viața sa curată și statornicia în dreapta credință, ținute chiar cu prețul chinurilor la care a fost supus, au atras asupra Sfântului Lazăr harul dumnezeiesc prin care, în chip minunat, a putut picta în continuare icoane, în pofida rănilor de la mâini. În această perioadă, a zugrăvit pentru împărăteasa Teodora o icoană a Sfântului Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, care mai apoi a devenit făcătoare de minuni.

După moartea împăratului Teofil (842), urmează la tron soția acestuia, împărăteasa Teodora. Aceasta sprijină organizarea unui sinod în martie 843, care restabilește cultul icoanelor și stabilește sărbătorirea triumfului Ortodoxiei în prima duminică din Postul Mare. La acest sinod participă și Sfântul Lazăr, alături de alți mărturisitori ai Ortodoxiei. Din porunca împărătesei Teodora, Sfântul Lazăr realizează icoana Mântuitorului Iisus Hristos, probabil în tehnica mozaic, de la Poarta de Bronz a palatului împărătesc[4].

Deși a fost un important iconograf al acestei perioade, nu se cunosc alte icoane realizate de Sfântul Lazăr Iconarul[5].

În 855, Sfântul Lazăr a fost trimis de către împăratul Mihail al III-lea (842-867) și de către Patriarhul Ignatie într-o misiune diplomatică la Roma, unde s-a întâlnit și a discutat cu papa Benedict al III-lea diferite probleme bisericești[6] . În cursul celei de-a doua călătorii la Roma, din anul 867, s-a îmbolnăvit și și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Pentru a putea fi cinstit de binecredinciosul popor, trupul său a fost adus la Constantinopol și înmormântat în Mănăstirea Sfântul Evandru din Galata, unde sălășluise.

Printre primele reprezentări ale Sfântului Lazăr Iconarul se numără și cele cinci miniaturi din Cronica lui Ioan Skylites, de la mijlocul sec. al XII-lea. Scenele înfățișează evenimente din viața sfântului: înfruntarea împăratului iconoclast Teofil; torturile la care este supus și arderea mâinilor cu fier înroșit; sfântul în fața împărătesei Teodora, sfântul pictând o icoană. În toate[7] acestea, Sfântul Lazăr este reprezentat semiprofil, bătrân, cu părul și barba albe, îmbrăcat cu mantie închisă la culoare, sub aceasta având o rasă ocru. Excepție face scena convorbirii cu împărăteasa Teodora, unde sfântul are rasa de culoare roșie.

Într-o pictură de secol XVI, din biserica Marii Lavre, de la Muntele Athos, Sfântul Lazăr Iconarul este redat bătrân, cu părul alb, barba lungă și albă, despicată la mijloc, în veșmânt monahal; în mâna dreaptă ține penelul, iar în stânga icoana Mântuitorului.

Erminia picturii bizantine a lui Dionisie de Furna dă următoarele indicații: „Sfântul (cuviosul mărturisitor) Lazăr zugravul, bătrân, cu barba lungă și pleșuv, cu fier înroșit arzându-i mâinile, se săvârșește”.

[1]Este cel de-al doilea edict iconoclast al împăratului Teofil. Primul edict a fost promulgat în iunie 833 și ordona arestarea ierarhilor, preoților și monahilor care cinsteau sfintele icoane și care nu se supuneau ierarhiei iconoclaste, precum și confiscarea proprietăților tuturor celor care îndrăzneau să ofere adăpost și ajutor acestora

[2] Informațiile referitoare la confruntarea dintre împăratul iconoclast Teofil și Sfântul Lazăr Iconarul urmează cronica lui Ioan Skylitzes, A synopsis of Byzantine history, 811-1057, pp. 62-63.

[3] Această mănăstire era așezată în nordul Bosforului și era destul de izolată. De aceea, a fost folosită ca loc de exil și închisoare pentru mai mulți apărători ai sfintelor icoane. Mănăstirea nu mai apare pomenită după sec. al XII-lea

[4] Leon Isaurul (717-741), primul împărat iconoclast, ține în anul 726 un discurs împotriva venerării icoanelor în care se manifestă pentru distrugerea acestora. Acest discurs este considerat ca fiind debutul instaurării iconoclasmului ca politică imperială, iar prima acțiune ce a decurs din aceasta a fost distrugerea icoanei de bronz a Mântuitorului Hristos care era așezată deasupra uneia dintre intrările palatului imperial, numită „Poarta de bronz” (Chalke). Refacerea acestei icoane de către Sfântul Lazăr și reașezarea ei deasupra Porții de bronz, are încărcătură de simbol și punctează restabilirea cultului icoanelor și încheierea perioadei iconoclaste

[5] Sinaxarul pe luna noiembrie, îngrijit de Ieromonahul Macarie de la Simonos Petras, menționează că, potrivit unei scrieri din sec. al XIII-lea, Pelerinajul lui Antonie, arhiepiscop de Novgorod, care a vizitat Constantinopolul în anul 1200, Sfântul Lazăr ar fi lucrat mozaicurile Fecioarei cu Pruncul

[6] Sfânta Sofia. Mozaicurile au fost finalizate în anul 867, anul în care Sfântul Lazăr trece la Domnul. Acestea au fost inaugurate în 28 martie 867, cu această ocazie, Patriarhul Fotie a rostit o omilie în care laudă frumusețea reprezentării și faptul că a început repictarea chipurilor sfinte în biserica Sfânta Sofia, dar nu amintește nimic despre autorul acestora. De asemenea, primele texte care vorbesc despre viața Sfântului Lazăr Iconarul (Theophanes Continuatus, Chronographia și scurta însemnare din Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae) nu menționează realizarea mozaicurilor din Sfânta Sofia de către Sfântul Lazăr. Potrivit cronologiei vieții sfântului, este puțin probabil ca mozaicurile să fi fost lucrate de către acesta. Paternitatea mozaicurilor a fost cercetată de C. Mango și E.J.W. Hawkins, iar concluziile lor sunt publicate în „The Apse Mosaics of St. Sophia at Istanbul”, Dumbarton Oaks Papers, 19 (1965), pp. 144-145.și cu cei doi îngeri din biserica

[7] În perioada iconoclastă, papii au fost apărători ai dreptei credințe și ai cinstirii sfintelor icoane. Deoarece o parte din clerul din Constantinopol a susținut politica imperială iconoclastă, a existat o tensiune privind relațiile dintre Biserica de la Roma și cea de la Constantinopol. Misiunea diplomatică a Sfântului Lazăr avea menirea de a readuce pacea și unitatea în Biserică

Sursa: diac. Dan Cozea, Viețile sfinților iconari, Editura Cuvântul Vieții, Bucuresti, 2018, pp.12-15

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.