Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu – Predica părintelui Constantin Galeriu

Predică rostită la Pilda semănătorului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.  Amin.

Binecuvântaţi creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos!  După rânduială dumnezeiască, mai întâi cuvântul lui Dumnezeu:

Zis-a Domnul pilda aceasta: “Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa.  Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.  Alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.  Alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.  Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit.  Acestea zicând, striga: Cel ce are urechi de auzit să audă!

Iar ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?  El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, pentru că ei văzând nu văd şi auzind nu înţeleg.

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.  Cea de lângă drum îi arată pe cei care, când aud cuvântul, vine diavolul şi îl ia din inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască.  Cea de pe piatră îi arată pe aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; cred până la o vreme, iar la vreme de încercare, de ispită, se leapădă.  Cea căzută între spini îi arată pe cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile, cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit.  Iar cea de pe pământ bun îi arată pe cei ce cu inimă curată şi bună aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

Şi iarăşi a strigat şi a zis: Cine are urechi de auzit să audă!”.

Preaiubiţilor, pilda seminţei, a cuvântului lui Dumnezeu şi a inimilor noastre!  Adesea, cercetându-ţi sufletul îţi vine a spune Mântuitorului (Semănătorului dumnezeiesc): Doamne, îngăduieşte-ne să-Ţi spunem că în inima noastră sunt toate cele patru stări; în fiecare inimă.  Aşa simt şi îndrăznesc a spune, că mă văd adesea şi asemeni celor care au primit sămânţa în lume, pe drum, la margine de drum; cum spune poporul la ţară: la şanţ.  Şi de atâtea ori cuvântul Tău a fost ciugulit de păsările cerului (de păsările adâncului – ale demonului).  Căci de atâtea ori, Doamne, rostesc împreună cu rugăciunea Cuviosului Isaac: “Te-am părăsit, să nu mă părăseşti!  Am ieşit de la Tine, ieşi în căutarea mea” şi du-mă la păşunea Ta, la rodul seminţei dumnezeieşti!  Şi Tu, Doamne, ieşi şi mă cauţi.

Şi iarăşi primesc sămânţa, cuvântul Tău, dar de atâtea ori mă împietresc; mă simt (şi cine nu se simte?) ca o inimă împietrită.  Şi zici atunci cu Profetul: “Voi scrie legile Mele nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii”.  Aşa îmi zi, Doamne!  Inima mea de piatră zdrobeşte-o, rezideşte-o, Doamne, şi fă-o de carne, fă-o vie, Doamne!  Ca să primesc sămânţa Ta divină.

Şi, Doamne, lucrezi şi din nou îmi dăruieşti cuvântul, sămânţa Ta. Şi când iau în mână dumnezeiescul Tău cuvânt, el îmi aprinde inima, Duhul Tău cel Sfânt.  Şi de câte ori îl citesc şi mă pătrund şi se umezesc ochii cu lacrimi la auzul cuvântului Tău, şi parcă prinde rădăcină!  Dar e slabă, e firavă; încă nu e din adânc, simţind apa harului care să dea putere.  Şi mă prind grijile, mă cuprind nevoia şi căutarea şi încrederea mai mult în bogăţiile lumii şi în puterile mai-marilor lumii; iar uneori în plăcerile lumii.  Şi nu aduce rod cuvântul, nu-l simt în mine; nu mă simt plin de puterea rodului.  (Cum zice Apostolul: “Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, dreptatea, credincioşia, bunătatea, blândeţea, înfrânarea răului, a poftelor”).

Şi iarăşi strig la Tine, iarăşi mă întorc cu inimă smerită şi, Doamne, bun şi milostiv, îndurat şi mângâietor, inima mea, acum mai deschisă către Tine… din nou cuvântul, sămânţa Ta divină, prinde mai adânc rădăcină.  Dar mă cutremur în smerenie şi în teamă, în teama de care vorbeşte proorocul.  Căci Tu, Doamne, Tu, dumnezeiască sămânţă răsădită în mine, Duhul Sfânt o încălzeşte.  Şi o încălzeşte tot mai viu, mai puternic.  Repet cuvântul proorocului: “Cu Duhul Sfânt, cu duhul înţelepciunii, cu duhul înţelegerii, cu duhul sfatului”, parcă Te aud grăindu-mi în adânc şi sfătuindu-mă: Cultivă-ţi darul!  Risipeşte orice gând străin din jurul lui!  Şi duhul puterii îl simt lucrând.  Şi duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe şi al temerii de Dumnezeu.  Al temerii ca nu cumva spinii, stricăciunile lumii să înăbuşe din nou cuvântul.  Pentru că aceasta este temerea care mă înveţi Tu, Doamne: temerea de a nu fi simţitor la lumina Ta, la iubirea Ta, la darul acesta unic al seminţei.

Căci Doamne, mare taină este aici!  Sămânţa de care spui Tu, Semănătorule dumnezeiesc, Iisuse Doamne, sămânţa Ta e cuvântul Tău; e cuvântul lui Dumnezeu, eşti Tu, Doamne.  Au grăit înţelepţi ai lumii acesteia, iubitori de înţelepciune, filosofi, rostind: “Cuvântul e casa, e locaşul gândirii, al mărturiilor adânci ale sufletului”.  Dar mai adânc decât toate… şi nimeni n-a rostit, Doamne, adevărul în ultima lui înţelegere, că sămânţa e cuvântul Tău, cuvântul lui Dumnezeu.  Şi atunci, deopotrivă şi în aceeaşi adâncime, cuvântul lui Dumnezeu e sămânţă.  Tu, Doamne, ai spus adevărul cel mai adânc: Cuvântul e sămânţă.  Cuvântul lui Dumnezeu e sămânţa divină.  Aşa precum sămânţa în fiecare făptură poartă în ea de-o dată idee, plan, proiect, viaţă, şi din sămânţă simţi… şi puişorul, din locaşul lui, al oului, şi mieluşelul şi puiul de om, îl simţi în sânul mamei.  Şi asemenea semniţei plină de viaţă Tu spui că e cuvântul.  Da, pentru că, adânc de tot, cuvântul e Dumnezeu-Cuvântul.  Tu însuţi ni Te-ai descoperit rostind: “La început era Cuvântul…”.  Deci dintru început, înainte de orice, de orice existenţă, Tu ai fost şi a fost Cuvântul.  …”Cuvântul era la Dumnezeu Tatăl”.  Tatăl Care e deodată Tatăl Tău din veci, al Tău, Cuvinte din veci şi mai înainte de toţi vecii.  Şi în Duhul Sfânt de viaţă făcător… Căci Tu, rostind că prin Tine toate s-au făcut, prin Tine, Cuvânt dumnezeiesc, Logos, Raţiune dumnezeiască… Şi nu e nimic fără raţiune, fără un înţeles, un sens.  …”Şi întru Dânsul viaţă era şi viaţa era lumina oamenilor” adică Duhul Sfânt.

Cuvântul-sămânţă divină Tu eşti Doamne şi eşti viu şi ziditor (“toate printr-Însul s-au făcut”); cuvântul creator, mai adânc decât orice.

Ziceau cei vechi: “Vorbele zboară, scrisul rămâne”.  Doamne, sărmanii de ei!  În suprafaţa sufletului lor rosteau, nu în adânc.  Căci cuvântul semănat de tine, semănat în adâncul tău, suflete, semănat în sufletul nemuritor, cum ar muri atunci?!  Şi nu moare sufletul tocmai pentru că poartă în el nemurirea dumnezeiescului Tău cuvânt, Doamne.  Noi credem că mai ales de aceea sufletul e nemuritor, pentru că de Tine, Dumnezeu-Cuvântul e zidit.  Şi în sufletul meu nemuritor fiind semănat cuvântul nemuritor, rămâne veşnic.  Scris pe un pergament, pe o hârtie, se păstrează, dar se mistuie, se ruinează; însă sufletul nu se ruinează, nu se pierde tocmai pentru că în el s-a rostit cuvântul cel veşnic.  De aceea e veşnic sufletul, e nemuritor, e candidat la veşnicie, pentru că s-a semănat în el Cuvântul.  Tu Doamne Te-ai semănat în el.  Tatăl Te-a răsădit în mine pe Tine, Dumnezeu-Cuvântul, în Duhul Sfânt.

Şi atunci simt: cuvintele, vorbele, nu zboară, ci rămân adânc în mine şi mă înveşnicesc în măsura în care eu simt cuvântul cel veşnic şi străluceşte cuvântul… Şi adeseori, când contemplăm frumuseţile zidirilor, pe Tine, Dumnezeu-Cuvântul, Te preamărim în strălucirea, în lumina Duhului Sfânt.  Şi odată cu făpturile gândim la cel care, pe muntele Sinai, primindu-Te pe Tine, Dumnezeu-Cuvântul, primind Legea Ta, când cobora de pe munte strălucea mai mult şi decât celelalte făpturi.  Şi faţa lui era plină de lumină, încât israeliţii nu o puteau privi şi se acopereau cu veşmânt.  Pentru că Tu străluceai, Dumnezeu-Cuvântul, în inima şi în mintea proorocului; şi faţa lui era plină de lumina Ta şi de iubirea Ta în Duhul Sfânt.

Şi înţeleg atunci ce înseamnă, Doamne, cuvântul-sămânţă, Mielule Care Te jertfeşti şi descoperi Învierea prin cuvântul Tău în noi.  Cuvântul, “prin care toate s-au zidit”… El a spus, a rostit şi s-au zidit, a poruncit şi s-au făcut.  Fă Doamne ca eu mereu să simt că mă zidesc în Tine, Dumnezeu-Cuvântul, şi să înţeleg puterea cuvântului Tău.  Ori de câte ori Îţi citesc dumnezeiescul cuvânt, ori de câte ori mă rog… şi în fiecare cuvânt al rugăcinii, Doamne, eu simt lucrarea zidirii Tale, a seminţei care creşte în mine.  Când rostesc: “Doamne, Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino, sălăşluieşte-Te întru noi, curăţeşte-ne de toată întinăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele noastre!…”, Doamne, eu cunosc şi recunosc: Cuvântul pe care îl rostesc eşti Tu. Şi e rostit acest cuvânt în Duhul Sfânt, căci Tu eşti împreună cu Duhul Sfânt, şi nimic nu săvârşeşti fără El. Potrivit cuvântului Psalmistului: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Mâinile Tale (ale Tatălui), adică Tu, Fiule şi Duhule Sfinte.  Tu cu Duhul Sfânt împreună sunteţi Mâinile Tatălui.  Şi Tu, dumnezeiescule Cuvânt, fiind în mine şi lucrând în mine, Doamne, împreună cu Duhul Sfânt care mă învăluie… Auzi cuvântul: “Duhule Sfinte care pretutindenea eşti şi toate le plineşti…”  Când rostesc aceste cuvinte, Duhul Sfânt, care e pretutindenea şi toate le plineşte, atunci, cum învaţă dumnezeieştii Părinţi, Duhul Sfânt e Sânul Părintelui Ceresc.  Sfântul Macarie rosteşte: “Pântecele Duhului Sfânt”.  Ne simţim în El, în Sânul acesta al Părintelui Ceresc, şi Care e pretutindenea, Care ne învăluie; şi dacă ne învăluie, ca întreg văzduhul, atunci aşa să ne rugăm: Când rostim dumnezeiescul cuvânt al Fiului, deopotrivă să simţim că în El existăm, în El ne mişcăm, în El viem, cum spune Sfântul Pavel, Apostolul, în El respirăm.  Şi cum nu poţi trăi fără să respiri aerul, fără El mori duhovniceşte, spiritual.  În lumina divină, în lumina veşniciei, deci în chemarea ta la nemurire, la viaţa de veci, trebuie să respiri când rosteşti cuvântul dumnezeiesc şi Îl ceri, prin Dumnezeu-Cuvântul, pe Împăratul Ceresc, Duhul Sfânt.  Să-ţi deschizi plămânii sufletului şi inima şi să simţi că respiri harul Duhului Sfânt, Care te învăluie.

Pentru că, hotărât, Duhul Sfânt, Dumnezeirea, e pretutindeni.  Nu zicem “Tatăl nostru Care eşti în ceruri”?  Cerul e locaşul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e pretutindeni şi ne învăluie.  Atunci, încearcă suflete, când te rogi, cu cugetul şi cu inima să simţi că respiri harul lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt.  Şi respiri atunci harul nemuririi.  Simţi în tine mireasma, buna mireasmă a Duhului Sfânt.  Faţă de răul miros al păcatului, care vine din stricăciune şi moarte.  Oricine din noi, murind, intră în stricăciune.  De multe ori mi-am zis: Doamne, cât e de departe gândirea noastră de sărmanul nostru trup!  Cât e de înaltă, de dumnezeiască, şi sărmanul trup cum cade!  Cum citim într-o rugăciune pentru cei adormiţi: “Veniţi să privim în morminte şi să vedem că oase goale este omul, mâncare viermilor şi stricăciune.  De acolo să învăţăm cât preţuiesc bogăţiile lumii, slava sau podoaba”.  Doamne, de ce e aşa mare distanţă între ceea ce gândim atât de înalt şi atât de decăzutul trup?  El a fost rânduit să fie una cu gândirea; şi mereu să aspirăm, toţi, creştini duhovniceşti, filosofi, la această unitate până la identitate între gândire şi existenţă, între suflet şi trup.  Atât de înaltă este gândirea, dumnezeiască, şi atât de decăzută este făptura trupului!  Nu trebuie să fie aşa.  Dumnezeu ne cheamă ca trupul să-l înduhovnicim prin Dumnezeu-Cuvântul, prin sămânţa divină semănată în noi prin cuvânt şi prin taină; prin Evanghelie şi prin Botez, Mir, Împărtăşanie… toate.  Şi Cuvântul-sămânţă trebuie să lucreze în noi.

Şi revin.  Atunci când rostim rugăciunea în Duhul Sfânt … căci spune dumnezeiescul Apostol: “Nimeni nu spune nici Tată decât în Duhul Sfânt”, prin Care Tatăl ne-a dat arvuna înfierii.  …Nici “Domn este Iisus Hristos” nu rostim decât tot în Duhul Sfânt.  Deci în această unitate.  Atunci, pentru ca trupul să fie ridicat din neputinţa şi slăbiciunile lui, când ne rugăm, când rostim dumnezeiescul cuvânt al rugăciunii, şi orice rugăciune, nu numai “Împărate Ceresc”… Dar această rugăciune iată cum începe: că e pretutindeni şi toate le plineşte – parcă o dată mai mult îţi spune că noi ne aflăm în Duhul Sfânt, aşa cum spuneau apostolii, cum au spuns Părinţii că erau în Duhul Sfânt.  Cum e creştinul în biserică.  Să simţi că rostind pe Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, rosteşti în Duhul Sfânt şi respiri atunci mireasma Duhului Sfânt, Care transfigurează, Care înlătură înainte de toate răul miros al păcatului.  Respiri şi se transfigurează atunci făptura ta, şi în această mireasmă a Duhului simţi aerul luminii şi iubirii divine, aerul veşniciei, o arvună a nemuririi.  Simţi cu adevărat că te-ai ridicat deasupra celor ce pier, ce trec, deasupra celor cuprinse de stricăciune şi moarte.  Prin această sămânţă a lui Dumnezeu-Cuvântul, care e în tine aşa de luminos…

Învaţă dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care a cunoscut, zice el, “raţiunea întrupării Cuvântului în chip desăvârşit”.  Sfântul Evanghelist Ioan, care a rostit: “Cuvântul trup S-a făcut”.  Şi a văzut slava Lui, “slavă ca a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14).  Şi Sfântul Maxim aspiră, suspină după această slavă a lui Dumnezeu-Cuvântul, care a strălucit pe Tabor, cum Îl văzuse Sfântul Ioan împreună cu Petru.  Şi dacă Sfântul Ioan nu vorbeşte despre schimbarea la faţă în Evanghelia lui, în aceste cuvinte la ea se referă.  Şi zice dumnezeiescul Maxim: “Slava Cuvântului ca trup, adică a văzut raţiunea sau scopul pentru care Dumnezeu S-a făcut om, plin de har şi de adevăr.  Căci Dumnezeu după fiinţă şi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, a fost dăruit cu har; şi aşa a fost dăruit Unul-Născut.  Şi întrucât S-a făcut după iconomie prin fire om, de o fiinţă cu noi, ne-a arătat harul pentru care noi avem trebuinţă de el.  Din plinirea harului Lui noi primim necontenit, la orice înaintare a noastră, harul, pe măsura noastră.  Prin urmare, cel ce păzeşte în sine nepătat cuvântul, cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei, Cuvântul Care S-a întrupat pentru noi, primeşte slavă plină de har şi de adevăr de la Cel ce S-a slăvit şi S-a sfinţit pe Sine pentru noi ca om, în timpul petrecerii Lui printre noi.  De aceea, când Se va arăta Acela, şi noi asemenea Lui vom fi”.

O, iubiţilor!  Aşa să ne rugăm şi aşa să respirăm, în aerul veşniciei lui Dumnezeu-Cuvântul.  Să simţim că moare stricăciunea şi moartea în noi.  Şi aşa să citim cuvântul Lui, în această stare de har.  Când citim dumnezeiasca Evanghelie şi cuvântul sfânt descoperit, să-L auzim pe El, pe Dumnezeu-Cuvântul, în noi.  Căci aceasta este chemarea omului.  De aceea numai omul are cuvânt, pentru că Dumnezeu-Cuvântul, Logosul, Raţiunea, S-a descoperit în noi.  Şi noi suntem luminaţi de rostul, de raţiunea, de logosul, de sensul existenţei noastre; iar celelalte făpturi prin noi dobândesc lumină.  Dar numai noi Îl avem pe Dumnezeu-Cuvântul, şi aceasta este distincţia noastră radicală.  Ar trebui înţelepţii, învăţaţii, să-şi pună această întrebare: De ce celelalte făpturi nu au cuvânt, cuvântul acesta al sensului, al înţelegerii în Duhul Sfânt?  Şi ele, într-un fel, ne dau un semn al Ziditorului, în frumuseţea lor, în mireasma florilor şi glasul păsărelelor, cântecul lor, în vuietul vântului… Dar cuvânt numai omul are.  Şi atunci, dacă omul are cuvânt, pe Dumnezeu-Cuvântul, precum celelalte făpturi Îl preamăresc pe Dumnezeu în graiul lor, omul trebuie să-L preamărească aşa, prin Dumnezeu-Cuvântul.  Şi acest Cuvânt al lui Dumnezeu, pe El să-L primim, să-L ascultăm, şi numai atunci ne împărtăşim de slava Lui.

E o mare dramă a cuvântului răstălmăcit.  Şi taina libertăţii care ne-a fost încredinţată, folosită potrivnic şi uneori în cuvinte de hulă împotriva Fiului, a lui Dumnezeu-Cuvântul… Deşi în bunătatea Lui spune că orice cuvânt de hulă rostit împotriva Fiului Omului se va ierta (adică El ne iartă, că nu poate să nu ierte), dar cuvântul împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta, adică Duhul Sfânt, care face să strălucească în noi… Deci cheamă adeziunea noastră la El, răspunsul nostru.  El trezeşte înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, cunoştinţa, credinţa noastră.  El ne cheamă, Duhul Sfânt.  De ce nu se iartă?  Nu ne iertăm noi.  Răul pe care Mi-l faci Mie, zice Iisus, ţi-l iert Eu, dar răul pe care ţi-l faci ţie, cine ţi-l poate ierta, dacă tu nu te ierţi?  Dacă tu nu răspunzi lui Dumnezeu-Cuvântul, Care e în tine, în ultima adâncime, ci îl înăbuşi?  Înăbuşi pe Dumnezeu-Cuvântul cu noianul gândurilor tale.  Şi să nu uiţi: Când a spus Iisus: “Veţi da seama pentru orice cuvânt nefolositor”, ce înseamnă?  Că real, dacă tu nu te-ai lepădat de cuvântul rău semănat acolo, prin mărturisire, şi nu te-ai dezlegat prin harul lui Dumnezeu şi mâna preotului care te-a binecuvântat, el rămâne acolo; rămâne mai mult decât cuvântul scris într-o carte, o peliculă, un pergament.  Că nu zboară, cum au spus cei din vechime; rămâne în sufletul tău.  Leapădă-l!  Numai un cuvânt de adâncime unică nu se pierde niciodată.  Din memoria ultimă, adâncă, originară, în care s-a rostit: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”.  Şi a rostit Dumnezeu adânc în noi şi a fost pecetluit adâncul cu chipul lui Dumnezeu-Cuvântul şi a sădit în noi cuvântul şi a răsărit din noi cuvânt.  Omul, cum spun filosofii, manifestarea adâncă din starea primară (disting filosofii între existenţa primară şi manifestarea existenţei în afară).  Omul se manifestă, descoperă gândirea lui, dar din gândirea lui, din cuvântul înregistrat, întipărit acolo de Dumnezeu-Cuvântul.  Acela nu se pierde niciodată.  Acela rămâne mărturie la Judecată.

Iar dumnezeiescul Maxim spune un cuvânt, din atâtea altele atât de frumoase ale lui: “Ce înseamnă inimă curată?  Înseamnă inima a cărei memorie nu primeşte şi nu păstrează decât cuvânt dumnezeiesc şi faptă dumnezeiască”.  Doamne, te rogi atunci, dă inimii mele o asemenea memorie curată!  Să nu-şi mai deschidă inima mea memoria către stricăciunile lumii; căci aceste stricăciuni ale lumii mă strică, Doamne.  O spunem şi o repetăm: Mai ales mamele tinere, când poartă în ele puişorul de om, odrăslit curat… Aducând pe lume un om, aduci mai mult chiar decât o operă, pentru că aduci creator de opere.  Odrăslit aşa, asemenea sfinţilor Ioan Botezătorul şi Nicolae, cu rugăciune… Nu mai priviţi tinere viitoare mame la această, uneori nefericită, mass-media, unde sunteţi agresate cu crime şi cu stricăciuni.  Căci aceste crime, viitoare mame, se întipăresc în voi şi le transmiteţi pruncilor din voi.  Lucru cunoscut nu numai de ştiinţă, ci şi de toată experienţa umană.  Şi eu cred că aici se află multe din cauzele pentru care se nasc atâţia nefericiţi handicapaţi.  Că am întipărit peste pecetea lui Dumnezeu-Cuvântul, peste care trebuie să primim har peste har, primim noi înşine, cu rea cunoştinţă, asemenea chipuri care ne desfigurează şi pe noi şi făptura şi copilaşii şi neamul.  Să ia aminte şi fraţii medici, să ne ajute în acest strigăt al nostru.  Adâncul e Dumnezeu-Cuvântul.

Îngăduiţi să dau mărturie unui fapt din experienţa unui mare duhovnic, care a avut întâi formaţie de medic.  Deci a îmbinat în simbioză divină pregătirea lui, ştiinţa lumii, darul cunoştinţei, mai bine zis (darul cunoştinţei, al Duhului Sfânt), cu chemarea de duhovnic, arătându-ne că adâncul din noi e Dumnezeu-Cuvântul, e Cuvântul lui Dumnezeu.  Un prieten al lui, de copilărie, adolescenţă şi tinereţe, e pe patul de moarte şi cade în comă.  Soţia şi fiica în ultimele două săptămâni nu ajunseseră la el.  Sosesc acum, am zice în ultima clipă.  Stau pe lângă căpătâiul lui; el nu răspunde.  Ele se roagă, strigă, ţipă: Tăticule, Pavele, nu ne părăsi!  Şi într-un suspin prelung… Atunci, duhovnicul – prietenul, totodată – se aşază în genunchi, cu soţia muribundului şi fiica.  Şi începe duhovnicul să murmure (nu ţipând, ci ca într-un zefir lin) cântările prohodului, pe care le cântau împreună odinioară, la Vinerea Mare: “În mormânt, Viaţă (Tu, Care eşti viaţă) pus ai fost Hristoase.  S-au înspăimântat de Tine puterile îngereşti…”.  Şi după acest murmur duios, al prohodului, rosteşte, tot cântând, mai puternic: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…”.  Deodată, Pavel, ca din mormânt, deschide ochii şi priveşte în jur, iar duhovnicul îi spune: “Pavele, Pavele!  Iată, soţia ta şi copila ta au venit să-şi ia adio” (à Dieu – la Dumnezeu).  Şi Pavel răspunde înclinând capul afirmativ, soţia se apropie, se privesc ochi în ochi, se înţeleg; îl sărută pe frunte, se apropie şi fetiţa, îi sărută mâna.  Iar după ce împreună comunică şi îşi iau acest rămas bun la Dumnezeu, duhovnicul îi spune: Pavele, tu acum poţi să pleci. În dragostea lui Dumnezeu şi a noastră poţi să păşeşti pe ţărmul celălalt, al veşniciei. Şi Pavel înclină, pleoapele îi acoperă privirea spre lumea aceasta, privirea lui se deschide dincolo, în lumina cea fără de ani, în lumina cea pururea fiitoare…

Şi atunci înţelegem cum, mai adânc decât orice adânc din lumea aceasta, în adâncul – locul de tâlc al sufletului cu Dumnezeu, era acolo pecetea chipului lui Dumnezeu, pecetea lui Dumnezeu-Cuvântul în memoria fiinţială, de neşters; memorie a eternităţii.  El, Pavel, care se hrănise cu rugăciunea, cântecele şi imnele prohodului şi ale Învierii cuvinte; el care, cum spunea Herma în cartea lui, Păstorul, când a întrebat păstorul pe ucenicul lui care petrecuse o seară întreagă cu fecioarele dăruite şi învestite cu har: “Ce aţi avut la cină?”, şi au răspuns: “La cină – toate cuvintele Domnului”.  Doamne!  Cuvintele Domnului la cină!  Cuvintele-sămânţă, pentru care a poruncit Dumnezeu: “Sămânţa să vă fie hrana voastră”.  Cuvintele, despre care a spus, iarăşi, Domnul: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu-Cuvântul”.  Acel cuvânt era în adâncul lui Pavel şi al fiecăruia dintre noi.  Acela e cuvântul adânc întipărit.  El se va deştepta în noi în ziua pragului, a trecerii, şi în ziua înfăţişării la Judecată.

Şi atunci te rogi: Doamne, Psalmistul spune: “Cuvintele Tale sunt candelă picioarelor mele”.  Apostolul spune: “Doamne, de la Tine, la cine să ne ducem?  Tu ai cuvintele vieţii veşnice”.  Iar Tu însuţi, Doamne Iisuse Hristoase, spui: “Cuvintele Mele sunt duh şi viaţă”.  Fă-ne Doamne să simţim şi aşa să ne hrănim cu ale Tale cuvinte, simţind în noi Duhul Sfânt şi viaţa Duhului Sfânt Cel de viaţă făcător, pe Tine, Doamne!  Şi împreună cu Tine pe Tatăl, împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.  Amin.

  • [1]11 octombrie 1998

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.