Să postim nu doar cu trupul și cu simțurile, ci și lăuntric, cu inima
Oricât ar fi de aspri în exersarea lor trupească, Părinții asceți au o mare înțelegere față de slăbiciunea firii umane și de neputințele ei. De aceea, ei, cei care au arătat deplin că firea omenească și trupul pot fi înălțate până la cele mai înalte trepte ale vieții duhovnicești – asemenea lucrării Mântuitorului asupra firii Sale omenești -, vorbesc adeseori despre icononie sau de pogorăminte.
(Material realizat de pr. prof. Ioan Teșu)
Sfinții Varsanufie și Ioan arată clar că Dumnezeu nu cere de la cei bolnavi cu trupul înfrânarea, ci de la cei sănătoși[1]. Boala este o a doua formă de asceză, efect al lipsei celei dintâi, adică al ostenelilor noastre ascetice, iar, pentru cel bolnav, înțelegerea adâncilor semnificații ale bolii este principalul canon. „Nu cere Dumnezeu de la tine aceasta (înfrânarea), pentru că știe neputința ce ți-a trimis-o”[2], spun ei. Iar sfatul duhovnicesc pe care îl dau este următorul: „Coboară, fii îngăduitor deci cu trupul, căci nu va fi un păcat”[3]. Pentru acești Părinți duhovnicești, postul este o „pedagogie a trupului”[4], al cărei scop este eliberarea sufletului de patimi. Or, când boala face acest lucru, nu este recomandat să adăugăm post peste boală, pentru că nu știm dacă avem puterea să purtăm două greutăți, una mai mare ca alta, fără să cădem sub povara lor. Dacă trupul este bolnav și trebuie să mănânce de două sau de mai multe ori pe zi, să nu se mâhnească sufletul din această cauză, pentru că „ostenelile trupești nu trebuie să fie ținute de boală și de slăbiciune, ci trebuie lăsate mai slobod în anumite privințe, ca să se întărească trupul și să poată relua această viețuire duhovnicească[5].
Postul trupesc trebuie să conducă spre întărirea, deopotrivă, a sufletului și a trupului și nicidecum la șubrezirea vreunuia dintre ele. Un trup slăbit peste putere este un mijloc de slabă eficiență sufletului, în opera sa ascetică. Importantă este nu cantitatea mâncării, ci felul în care mâncăm – cu poftă și patimă sau cu înfrânare – și starea spre care conduce ea: spre patimi sau spre virtuți. Decât a mânca o singură dată cu lăcomie, mai bine este a mânca de trei ori, cu înfrânare, potrivit slăbiciunii firii. Mai bine mai des cu înfrânare, decât mai rar cu săturare și îmbuibare. De aceea, regula de aur a postului ortodox este discernământul duhovnicesc, adică a nu exagera nici într-o direcție: nici să nu fim ispitiți să nu respectăm întru totul rânduiala postului integral, dar, în același timp, nici să o exagerăm, pe motiv de evlavie, ci în toate să procedăm potrivit puterii noastre firești – după cât poate trupul -, și treptei noastre duhovnicești, dar, mai ales, în ascultare față de părintele nostru duhovnicesc, cel care ne știe mai bine chiar și decât noi puterile sau slăbiciunile și ne poate stabili adevărata măsură, pe care respectându-o să o putem îmbunătăți, iar noi să putem înainta duhovnicește. Mâncarea peste măsură este oprită din pricina patimilor pe care le aduce. Cel ce mănâncă, însă, pentru slăbiciune și spre ușurarea bolii, nu se osândește, căci „nu cere Dumnezeu omului peste ceea ce poate”[6].
Postul acesta trupesc, înfrânarea de la cele materiale, are o valoare deosebită în lucrarea ascetică a creștinului, însă ea nu își dobândește răsplata decât atunci când conduce și este însoțită de postul interior sau sufletesc, de trezvie și de paza gândurilor și a minții și, precum am văzut, dacă acest post integral – trupesc și sufletesc – conduce spre dragostea desăvârșită. Cel care amestecă în postirea lui ceva voit de el sau postește căutând slava deșartă, face scârbă lui Dumnezeu, prin acest fel de postire[7], pentru că „tot lucrul bun, care nu e făcut din singură iubire a lui Dumnezeu, ci are amestecat în el voia proprie, e spurcat și respins de Dumnezeu”[8].
Postul interior trebuie să completeze eforturile noastre ascetice îndreptate spre înfrânarea trupului. Aceasta înseamnă o permanentă veghere asupra mișcărilor noastre interioare, asupra gândurilor noastre, de la faza de „cuvinte interioare” sau „mintale”, ori din etapa lor de „gând prim” sau „întâi născut” și închinarea lor Domnului Iisus Hristos, prin invocarea numelui Său; veghere asupra sentimentelor și trăirilor noastre interioare, de curățire a lor de orice le-ar putea întina și le-ar conduce spre păcatul cu fapta. Părinții asceți ne spun să păzim postul minții și postul inimii, adică să ne abținem de la orice fel de gânduri, reprezentări, închipuiri pătimașe, paralel cu efortul de a ne curăți și înduhovnici sentimentele nostre.
Să postim nu doar cu trupul nostru și cu simțurile – tentacolele prin care facem experiența lumii exterioare – ci să postim și lăuntric, pentru ca trupul și sufletul nostru curățite să fie oglindă a purității și delicateței noastre interioare, a candoarei și suavității vieții noastre duhovnicești. Postul sufletesc presupune și abținerea de la multa vorbire (poliloghia), de la clevetire, bârfire, judecarea și osândirea aproapelui, mustrarea lui. Este o lecție a iubirii depline și a formelor ei culminate: iertarea și dăruirea.
[1] Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, volumul IX, p.113
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 115.
[5] Evagrie Monahul, Schiță monahicească, în Filocalia…, volumul 1, p. 71.
[6] Ibidem, p. 484.
[7] Ibidem, p. 104.
[8] Ibidem.