Războiul nevăzut: Întristarea

Numită de Cuviosul Nil Sinaitul viermele din inimă, întristarea este și ea unul dintre vrăjmașii cu care avem datoria duhovnicească să luptăm până la capăt.

(Material realizat de www.viatacurata.com)

Ea cunoaște nenumărate forme și tipologii personale, derivate din cauzele care au dus la declanșarea ei. Cea mai frecventă formă și mai periculoasă este depresia. Sigur că atunci când traversăm perioade mai grele sau întâmpinăm șocuri majore emoționale, starea noastră sufletească se transformă și ea manifestându-se prin amărăciune, jale, plâns, supărare. Însă toate acestea sunt tranzitorii fiind suprimate pe cât se poate de nădejde, credință, voință și răbdare. Când însă nu sunt suprimate stările negative de mai sus și dimpotrivă ele sunt prelungite agonic cronicizându-se, se instalează depresia.

Considerată una dintre cele opt patimi fundamentale și periculoase, întristarea, depresia, amărăciunea sufletului înrobește gândurile omului, punând stăpânire pe ele și conducându-le spre acutizarea sentimentelor negative. Sfântul Ioan Casian ne spunea

Filocalia,
volumul I, editia a II-a, editura Harisma, Bucuresti, 1992
„Întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului și usucă toată puterea și stăruința lui, facându-l ca pe un ieșit din minte și legându-l de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să menținem lupta duhovnicească și să biruim cu Dumnezeu duhurile răutății, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. 4,23). Căci precum molia roade haina și caria lemnul, așa întristarea manâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună și nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevărați, precum nu-i îngaduie sa le dea răspuns bun și pașnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amărăciune si de nepăsare. În sfârsit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricina de tulburare și nu-l lasă să-și dea seama că nu dinafara vine boala, ci ea mocnește înăuntru, facându-se aratată când vine vreo ispita care o dă la iveală.”

De unde pleacă depresia?

Prima sursă este sigur o altă patimă – poate fi vorba despre mânie, iar întristatul a ajuns întristat, fiind mai întâi mânios pe cineva sau din vreo anumită cauză. Apoi depresia mai poate apărea și din patima beției, a bulimiei, a dependenței de droguri, de sex, de alte vicii care mai de care mai ucigașe de suflet. Împătimitul încearcă sau e constrâns să renunțe la patima sa inițială – vrea sau trebuie să se lase de fumat, de băut, de preacurvit, de droguri și atunci intră în sevrajul disperării, având depresia aferentă de rigoare. Și în fine, mai avem și o a treia sursă posibilă, cu totul și cu totul separată ca izvor de întristare.

Pierderea credinței în Dumnezeu. Îndepărtarea de viața curată întru Hristos se vede prin pierderea nădejdei și a mulțumirii neîntrerupte, continue. Creștinul trebuie să-și spună permanent Slavă lui Dumnezeu pentru toate, identificând în jurul său doar motive de bucurie și de fericire curată: familia pe care o are, faptul că este sănătos, jobul pe care îl are, studenția frumoasă, tinerețea plină de promisiuni și oportunități, bătrânețea plină de experiențe și satisfacții, de liniște și de dragostea celor din jur.

Unica salvare în acest război este rugăciunea și pocăința pentru patimile generatoare de întristare, iar căderea la Hristos – credința adică – este barca de salvare în cazul oricărui sindrom al corăbiilor înecate. Sensul vieții pe care unii îl caută în astrologie, energie, funcționalități astrale sau conlucrări ale universului stă doar în Iisus Hristos și păzirea poruncilor sale în care de fapt se află întrupat pentru noi: Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, dați mulțumire pentru toate ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Tessalonicieni, 5, 16-18.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.