Puterea iconografiei vs Iconografia Puterii
Începem acum o călătorie în lumea minunatei arte bisericeşti, înarmându-ne treptat cu conceptele teoretice care ne vor ajuta să descifrăm limbajul prea puţin cunoscut de către cei mai mulţi dintre noi, cel al reprezentărilor iconografice. Ţinta călătoriei este aceea de a înţelege în ce fel arta eclezială, prin excelenţă purtătoare a unor mesaje dogmatice, poate deveni un mijloc de comunicare a unor idei străine sau mai puţin proprii ei şi în ce fel putem descifra şi înlătura tot ceea ce o denaturează.
(Material realizat de Irina Ioachimescu)
Deoarece una dintre problemele esenţiale ale mesajului artistic din toate timpurile şi din toate genurile este faptul că uneori comanditarul, alteori artistul însuşi, au tendinţa de a imprima obiectului artistic ceva din propria lor imagine despre sine sau despre viziunea lor asupra lucrurilor, vom încerca să călătorim în timp, în spaţiu şi în adâncul semantic al reprezentărilor legate de Putere. Vom încerca să înţelegem a Cui este Puterea, ce semnificaţie şi ce valoare are ea, în ce fel poate fi utilizată şi care este menirea ei adevărată, scopul ei firesc.
Chemarea omului spre nemurire, spre înveşnicire, s-a reflectat întotdeauna în artă, martor al acestei nevoi a omului de a lăsa în urmă o dovadă a trecerii sale pe pământ. Arta a fost aproape întotdeauna (cel puţin, până în epoca modernă), purtătoare de mesaj, semnificantă. Cum, de cele mai multe ori, arta monumentală, cea care presupune investiţii materiale, a fost apanajul persoanelor influente, al celor cu posibilităţi financiare mai mari, de cele mai multe ori ea a devenit purtătoarea unor mesaje despre imaginea pe care personajul respectiv a vrut să şi-o creeze despre sine şi să o lase în urmă, despre poziţia sa socială sau despre ideologia pe care o îmbrăţişa şi o propovăduia.
Rolul primordial al artei bisericeşti este acela de a exprima adevărurile teologice, dogmatice, utilizând un limbaj codificat, simbolic, accesibil celor iniţiaţi. Din perspectivă teologică, lucrurile par a fi suficient de clare, încât formele artistice utilizate în cadrul lăcaşului de cult să fie interpretate strict din punct de vedere dogmatic, canonic, eventual plastic. Creaţia artistică depinzând întotdeauna şi de mijloacele materiale, în special atunci când discutăm despre arta monumentală, nu poate fi însă independentă de comanditar. Astfel, arta bisericească, susţinută de multe ori din punct de vedere financiar de către puterea laică, a înglobat uneori şi mesaje secundare, provenite din intenţia şi comanda ctitorului. Ba încă uneori vom găsi chiar şi mesaje ascunse sau chiar autoportrete ale pictorilor, disimulate în iconografie.
Mesajul artistic, în cadrul lăcaşului de cult ortodox, este secundar celui teologic, criteriul principal al judecăţii nefiind cel estetic, ci cel al adevărului reflectat (deşi, în realitate, Adevărul şi Frumosul sunt inseparabile). Cu toate acestea, de-a lungul istoriei creştine regăsim moduri diferite de reprezentare a unui acelaşi adevăr, a unui acelaşi simbol, în strânsă legatură nu numai cu tendinţele gândirii teologice, ci şi cu gustul epocii şi al comanditarului, deci şi cu mentalitatea laică. Acest lucru este firesc, lucrarea Duhului Sfânt în mijlocul Bisericii nefiind una ieşită din istorie, atemporală, ci dimpotrivă, adaptată condiţiilor umane – culturale, sociale şi politice ale vremii, un pogorământ pe care Dumnezeu îl face către neputinţele omeneşti, pentru a aduce pe fiecare, treptat, la o înţelegere cât mai înaltă. Realitatea istorică a dovedit de fiecare dată că arta eclezială nu poate fi desprinsă în totalitate de realitatea momentului în care este produsă şi nici nu trebuie încercat acest lucru. Chiar dacă mesajul său primordial este unul raportat la Adevărul absolut, acest Adevăr Se relevă omului în Duh potrivit nivelului său de înţelegere şi contextului istoric în care trăieşte.
Dacă din punct de vedere dogmatic, mesajele laice nu îşi au locul în arta eclezială, decât în măsura în care ele transmit ceva despre Puterea lui Dumnezeu, delegată oamenilor, nu despre puterea personală a acestora, din punct de vedere istoric, ele constituie o sursă încă prea puţin explorată, extrem de relevantă pentru mentalitatea epocii căreia îi aparţin.
Puterea, aşa cum este reprezentată în cadrul lăcaşului de cult, îmbracă însă forme ce necesită clarificări de ordin teologic, conceptul de Putere fiind foarte bine definit dogmatic şi suficient de explicit canonic în iconografie. De asemenea, este extrem de importantă pentru înţelegerea subiectului, o sumară discuţie referitoare la ansamblul eclezial ca sistem simbolic, pe diferitele niveluri de semnificaţii, de la arhitectură la iconografie şi la actul liturgic pe care îl adăposteşte. Conceptul de Putere, din punct de vedere creştin, este în mod esenţial diferit de definiţiile moderne ale termenului, iar modul de interpretare a reprezentărilor iconografice ale acestei Puteri nu poate face abstracţie de definiţiile teologice. Ansamblul arhitectural şi iconografic al bisericii este o reprezentare simbolică, definită canonic, a dogmei creştine. Mesajele asociate acesteia (social, politic, cultural etc.) sunt secundare, constituind însă o sursă insuficient explorată. Deşi arta devenită proprie spaţiului eclezial se doreşte a fi purtătoarea unui mesaj pur teologic, în cadrul unui Imperiu a cărui doctrină oficială utiliza resursele teologice, era inevitabilă infiltrarea în arta sacră a mesajului secundar, cel al teologiei imperiale.