Asceza, Curăția inimii și Iubirea – Predică rostită de părintele Constantin Galeriu

Predica rostită în data de 9 iunie 1995, în Duminica a IV-a după Rusalii.Vindecarea slugii sutaşului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos. Cu darul lui Dumnezeu ne împărtăşim din Sfânta Evanghelie de astăzi (Matei 8, 5-13):

“Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela”.

Un sutaş avea în subordine o sută de soldaţi romani şi, totuşi, a venit la Iisus şi s-a plecat Lui. Dacă vreţi, e darul lui Dumnezeu. El simţea sau nu dumnezeirea în Hristos, ori Îl socotea un înţelept curat, dar calea smereniei lui este un dar unic. Isaac Sirul, întrebându-se ce e Raiul, răspunde: “adâncul de smerenie”. Acest militar se pleacă în faţa Omului lui Dumnezeu, a Fiului lui Dumnezeu. Să ia aminte cei care se află în aceste funcţii de militar. În Noul Testament era vorba de comandanţi care fie se pleacă înaintea Mântuitorului, fie că se convertesc după înălţarea Mântuitorului la cer. O dată cu acest căpitan – aşa cum îl numim în ziua de astăzi – amintiţi-vă de acela care a condus trupa de oşteni care L-au păzit pe Mântuitorul şi care, când Mântuitorul era pe cruce, a mărturisit: “Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost (şi este) Acesta”. De asemenea, în istoria Bisericii, Corneliu sutaşul este primul dintre militari care s-a botezat, după care a vestit taina Evangheliei la evrei şi la neamuri. De asemenea, acel militar care păzea temniţa din Filipi şi care s-a botezat împreună cu toată casa lui. Trebuie să mărturisim toate acestea şi să le punem la inimă. Mă gândesc totodată la cele două aşezăminte de veacuri – aşezământul religios şi cel militar, care de-a lungul mileniilor au fost stâlpii cetăţii la toate popoarele.

Şi iată că un militar vine în faţa Mântuitorului şi se roagă, el care reprezenta puterea imperială asupra pământului lui Israel. Şi Îi zice Mântuitorului: “Doamne (un cuvânt de reverenţă, cum ar fi în ziua de astăzi stăpâne), sluga mea zace în casă, slăbănog (paralizat), chinuindu-se cumplit”. A doua parte de smerenie, de smerenie iubitoare, în care el, comandant, se umple cu starea aceasta de suflet a iubirii care dă viaţă, a iubirii care vede durerea celuilalt şi suferă pentru el. O, Doamne, adeseori şi eu mă osândesc faţă de suferinţa semenului meu şi faţă de taina dreaptă a unirii dintre suferinţă şi dragoste; şi compătimire. Gândea cineva: Să simţi că eşti util şi că eşti iubit pentru nişte fapte bune pe care le-ai săvârşit. Ideea aceasta, de a fi iubit pentru calităţile mele… Dar gândiţi-vă la starea de a fi undeva, într-un spital, având o suferinţă, şi în această suferinţă să priveşti dinăuntru, din spital, sau din camera ta, lumea de afară; doar pe fereastră. Şi să simţi că acea lume e departe, iar tu te simţi singur, părăsit… sau dimpotrivă, să simţi că razele iubirii încep să te încălzească. Şi te întrebi: Oare pentru ce trudesc cei care îmi poartă de grijă? Pentru ceva averi ale mele? Pentru nişte fapte bune ale mele? cumva pentru calităţile mele?! Şi deodată te prăbuşeşti: fapte bune nu ai avut, calităţi nu ai, şi atunci, pentru ce te îngrijesc?! Nu se dezvăluie aici o taină adâncă a iubirii? Iubeşti pe cineva numai pentru calităţi? În taina Evangheliei altfel se descoperă iubirea. Nu a spus Sfântul Apostol Pavel: “Către un drept mai caută cineva, dar El, Hristos, a murit pentru noi, păcătoşii”?

Deci iubirea nu caută calităţi. Nici nu trebuie. Când iubesc pe cineva nu la asta trebuie să mă uit, ci la taina iubirii. Şi atunci deodată se descoperă că iubirea este şi din lumea aceasta, dar mai presus de lume, căci, mai adânc, e de dincolo; iubirea, ea însăşi, e dumnezeiască. Omul cu putere de pătrundere înţelege această dublă taină a iubirii: dumnezeirea iubirii, care e de dincolo de această lume, dar care pătrunde în această lume. Şi numai această iubire dumnezeiască e în stare să salveze lumea, să o mântuiască; ea însăşi, iubirea care transpare diafan din Evanghelie.

Sutaşul pătrundea la o asemenea iubire, de dincolo de lume, de neguţătoria lumii. De aceea vine la Iisus: “Doamne (nu Învăţătorule, cum îi ziceau ucenicii şi ceilalţi, ci Doamne, adică Stăpâne), sluga mea (nu un coleg sau ostaş) zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit (şi eu îi trăiesc durerea). Mântuitorul răspunde atunci simplu, dumnezeieşte: “Venind, îl voi vindeca”. Dar acelaşi comandant îi răspunde uimitor – al doilea act de smerenie: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Zi numai cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. El, reprezentantul stăpânirii imperiului, este cu adevărat cuprins de smerenie – această taină adâncă a mântuirii. O, voi, care vă împărtăşiţi cu trup şi sânge dumnezeiesc! Neîncetat vă aduceţi aminte de aceste cuvinte ale sutaşului în rgăciunile pe care le rostiţi la Sfânta Împărtăşanie. Nu spunem la rugăciune: “Doamne, nu sunt vrednic să întri sub acoperişul meu”? Mă uimesc când gândesc la cuvintele minunate ale acestui sutaş, care au fost găsite vrednice să intre în rugăciunile noastre, ale tuturor, în rugăciunile Bisericii.

Şi un alt amănunt uimitor: “Doamne, – zice sutaşul –, iată, şi eu sunt un om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; (…) iar slujitorului meu: Fă aceasta, şi face”. Nu ştii ce să primeşti mai întâi de la acest sutaş, din înţelepciunea lui. Este impresionantă legătura pe care o face el între slujba lui şi taina iubirii. Cât ar trebui să fim cu luare aminte aici! Având în conştiinţa lui sarcina de comandant, el leagă această slujire a lui de credinţă, de religie, de Dumnezeu; nu le desface. În eternul Dumnezeu nu este mutare. Şi aşa, Doamne, cum eu în calitatea mea îmi rânduiesc slujirea în această ordine (ascultare, cum se numeşte de obicei în Biserică; şi el are conştiinţa acestei ascultări în mod duhovnicesc, când spune toate acestea), şi dacă eu pot face aceasta în slujirea mea, cu atât mai mult poţi Tu, Doamne. Te vei ruga, vei spune numai un cuvânt: “Zi un cuvânt şi se va tămădui sluga mea”. Să legi pământul de cer şi să vezi curat în ochii acestei lumi, nu în dezordine [?].

Îngăduiţi să spun că în Imperiul Roman erau două obiective principale în educaţie: arta retorului şi arta comandantului. Şi era multă disciplină. Iar el vedea această ordine ca un reflex al ordinii dumnezeieşti. Şi aşa trebuie: să vezi în munca ta – de eşti profesor, de eşti inginer – o venire a cerului pe pământ. Acest om, aşa reiese din Evanghelie, simţea că munca lui o face sub semnul poruncilor lui Dumnezeu. El simţea aceasta în munca lui de toate zilele. Oriunde te vei afla să simţi cum spune Apostolul: “Ori de vă rugaţi, ori altceva de faceţi, toate în numele Domnului să le faceţi”. Aşa se simte la acest militar roman.

Şi Iisus s-a minunat de acest cuvânt, şi a grăit: “Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, nu am găsit o credinţă ca aceasta”. Auzind cei din jur, păstrători de credinţă, s-au întrebat poate cum tocmai la un centurion, un comandant, a aflat Mântuitorul atâta credinţă, militarii fiind asociaţi numai cu ordinea şi cu asprimea; şi îi nesocoteşte pe ei. Şi încă atâta credinţă, încât se minunează Mântuitorul, ca om şi ca Dumnezeu. Să se minuneze Dumnezeu?! Dar aceasta aşteaptă Dumnezeu de la om. Iar omul e creat după chipul şi în vederea asemănării cu Dumnezeu – să săvârşim asemenea fapte şi să venim în întâmpinarea lui Dumnezeu cu asemenea gânduri, fapte, iniţiative ziditoare. Se minunează Dumnezeu! Da, noi putem să Îl uimim pe Dumnezeu. Când? Când din cuvintele apostolilor putem găsi noi şi noi înţelesuri, tot atât de multe, câte raze se deschid din soare; căci sunt atât de bogate şi adânci!  aşa cum un bob de grâu în spic se înmulţeşte înzecit, te treizeci de ori, de o sută de ori, cum spune Mântuitorul. Aşa să îl minunăm pe Dumnezeu – prin gânduri sfinte şi prin fapte sfinte, descoperind în fiecare clipă viaţa. Fiecare viaţă e chemată să se descopere. Acesta este doar unul din înţelesurile cuvintelor Mântuitorului. Şi noi să sporim mereu înţelesurile, ca nimeni să nu creadă că Evanghelia este o stare pe loc a lumii.

O, Doamne, umblând prin ţări străine, am auzit pe unii spunând că Evanghelia este depăşită. Este depăşită iubirea?  Nefericiţilor! Să descoperim deci neîncetat chemarea veacului acestuia de a da răspuns atâtor curente care vor să inunde sufletul omenesc! Să descoperim bogăţia cuvintelor Evangheliei, bogăţia iubirii dumnezeieşti, şi astfel să dăm Mântuitorului prilej de bucurie, să se minuneze cum S-a minunat de sutaş. Toate Îl bucură pe Dumnezeu.

S-a minunat Mântuitorul şi a spus apoi: “Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Şi noi vom vedea atunci fraţi de-ai noştri care nu sunt în biserică cu noi, pe care îi socotim păcătoşi, că, dimpotrivă, au fapte care luminează lumea. Atunci ne vom aminti de aceste cuvinte ale Mântuitorului. Şi vom gândi: Doamne, noi am ascultat mereu Evanghelia Ta, nu am lipsit la Liturghia cea sfântă, am ascultat de atâtea ori cuvântul Tău, cuvântul slujitorilor Tăi, am înălţat inimile spre slava Ta, Doamne… Dar faptele noastre oare sunt mai bune? Pentru că nu pot să văd faptele mele, le văd pe ale celuilalt. Fapte care să-Ţi dea bucurie, căci prea multă tristeţi îţi dăm, Doamne!. Ori de câte ori mă aflu parcă neîmplinind poruncile Lui, câtă tristeţe Îi ofer lui Dumnezeu! şi fiecare să gândească.

Şi, în încheierea acestei evanghelii, a zis Mântuitorul sutaşului: “Mergi! Fie ţie după cum ai crezut”. Şi s-a însănătoşit sluga în ceasul acela. El a văzut pe Mântuitorul stând acolo, în acel loc, a venit şi L-a întâmpinat, iar sluga lui zăcea în altă parte. Dar a crezut că Mântuitorul poate şi numai prin cuvânt să îl însănătoşească. Şi parcă vrea să ne spună nouă: Oriunde ne-am afla, aşa cum sutaşul a crezut, şi eu trebuie să cred că privirea Mântuitorului, cuvântul Lui, mă găseşte şi îmi răspunde. El este mai adânc decât eul meu cel mai adânc; cum va spune un Părinte al Bisericii, Augustin – “mai interior decât intimitatea mea ultimă”. Aşa a crezut şi sutaşul. Să luăm aminte la acest fapt şi să ne aducem aminte când ne rugăm: Tu, Doamne, îmi vezi faţa mea… Aşa cum zice Mântuitorul: “Oile Mele ascultă glasul Meu” şi Eu le aud, şi Eu le văd, Eu le privesc şi le răspund.

Este de ajuns să mă rog şi, ca sutaşul, să cred. Credinţa e începutul virtuţilor, ea este începutul vederii duhovniceşti. Omul e chemat să vadă nu numai cu simţurile cele trupeşti, ci şi cu cele duhovniceşti. Credinţa este începutul, ca să pot vedea dincolo de trup, dincolo de orice obstacol al acestei lumi. Ea pătrunde şi zidurile sărmanei noastre căderi.  să nu uităm: Dumnezeu nu ne sileşte să-L iubim; dacă ne închidem, El nu ne forţează, nu ne violentează libertatea şi voinţa. O, Doamne, eu Te rog, mântuieşte-mă Doamne, prin credinţă şi prin iubire.

A venit la ava Pimen un negustor din lume şi a cerut cuvânt ziditor. În jurul lui erau şi alţii, ca în jurul uni avă, aşa cum s-ar strânge la noi în jurul părintelui Cleopa. Dar ava Pimen îi spune: Ia spune tu, omule, un cuvânt! Şi ceilalţi au zis: Cum să înveţe un negustor, un mirean, pe un părinte? să îi dea el cuvânt ziditor? Dar ava, care citea gândurile, îi zice iarăşi: Spune omule, spune cuvânt. Şi deodată, mireanul, luminat de Dumnezeu, de credinţa şi de dragostea lui, spune: Eu ce să spun? Am trei prieteni pe care îi iubesc. Pe primul l-am rugat: Du-mă până la Împăratul (ceresc), şi m-a dus până la jumătatea drumului; cel de-al doilea m-a dus până la uşa Împăratului. I-am zis şi celui de al treilea: Du-mă la Împărat, prietene! Şi acela mi-a deschis uşa şi m-a înfăţişat înaintea Împăratului. Şi au început cei din jur să întrebe:

Dar cine sunt aceşti prieteni? Şi a răspuns negustorul: Cel dintâi m-a învăţat să birui patimile (asceza – lupta cu patimile şi înfrângerea lor; lupta cu păcatele); al doilea m-a învăţat curăţia inimii (“Fericiţi cei curaţi cu inima”. Nici un idol din lumea aceasta să nu ne stăpânească: nici plăcerea, nici durerea, nici bărbatul, nici femeia. Pe toate să le văd cu lumină divină, cu ochii lui Dumnezeu); iar cel de al treilea a fost iubirea, milostenia.

O, Doamne, fă-ne şi pe noi vrednici de aceşti trei prieteni, şi mai ales credinţa dătătoare de viaţă şi iubirea unificatoare în Tine – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Amin.

 

  • [1]Predica a fost rostită de parintele Constantin Galeriu în data de 9 iunie 1995, în Duminica a IV-a după Rusalii.

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *