Frescă a Pogorârii Duhului Sfânt, Mânăstirea grecească Schimbarea la față, Muntele Tabor

Pogorârea Sfântului Duh – predica părintelui Constantin Galeriu

Predică rostită pe 3 iunie 2001, în Duminica Rusaliilor

 În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Vrednicilor de iubire dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,

Astăzi prăznuim dumnezeiasca Pogorâre a Duhului Sfânt – făgăduinţă a Tatălui prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, Care, înainte de pătimirea Lui, în noaptea când i-a împărtăşit pe ucenici în foişorul Cinei celei de Taină – acea cămăruţă “simbol al lumii”, cum o numesc Părinţii – le-a făgăduit: “Nu vă voi lăsa orfani (…). Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. (…) Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti” (Ioan 14, 18, 26; 15, 14). “În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14, 20). Şi aşa făgăduind, a pătimit apoi crucea şi moartea.

Moartea nu ca final, cum gândim noi, ci ca finalitate; ca transformare, ca transfigurare. Moartea luată de Iisus, trăită de El, transfigurată. Pentru că dacă Adam a transfigurat iubirea, ofranda, jertfa către Tatăl şi către lume în moarte, Hristos, pe Cruce şi în mormânt, transformă moartea în jertfă, starea de jertfă, de ofrandă, de iubire, care e adevărul existenţei; şi o transfigurează în Înviere. Şi, după ce îi pregăteşte pe ucenici cu starea de înviere, merge în Betania, îi binecuvântează, şi Se înalţă la Tatăl, plinind măsura cea fără de măsură a umanului, ridicându-l până de-a dreapta Tatălui. Înţelegem că de aceea a coborât în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru că omul n-a împlinit cum se cuvine taina lui, de a fi după chipul lui Dumnezeu, de a avea lumina lui Dumnezeu în el; să simtă prezenţa lui Dumnezeu.

Aşa e deplin omul. Să înţelegem taina aceasta negrăită: omul e om când simte harul, dumnezeiescul în el. Omul, făptură zidită din pământ, în lumea aceasta hotărnicită, mărginită, limitată (în timp şi spaţiu, cum spune ştiinţa), e chemat să depăşească mărginirea, plinind taina de a fi după chipul lui Dumnezeu şi a creşte la nesfârşit în asemănare cu El. Să primească în el, în zidirea lui, faptul ziditor al Autorului. Pentru că Dumnezeu, zidindu-ne, introduce în zidire voinţa Lui, puterea Lui, lumina Lui, gândirea Lui, cum introducem noi în orice lucru al nostru. Căci zideşti, creezi şi tu, omule, în experienţa ta, împărtăşind din gândirea, din iubirea ta, din voinţa, din puterea ta. Aşa a pus Dumnezeu în omul zidit după chipul Lui ceva din El, ceva necreat; acest necreat care se uneşte cu creatul. Rămâi deosebit de necreat, nu e panteism; dar e prezenţa lui Dumnezeu în noi.

Adam n-a reuşit să plinească această menire. E o taină. Dar nu s-a distrus chipul divin din om. Atunci, a venit Chipul; a venit Fiul lui Dumnezeu, în Care dumnezeiescul cu omenescul s-au unit pe veci, de nedesfăcut. Şi, unindu-se în El, omenitatea noastră a trecut-o prin cruce şi moarte altfel. A luat moartea noastră şi a transfigurat-o în jertfă. Invers decât făcuse Adam, transformând jertfa în moarte. Moartea e opacă, jertfa e lumină. Şi a înălţat Hristos omenitatea ca să fie la dreapta Tatălui, cum spune aşa de frumos şi adânc Părintele Stăniloae. Iar de acolo, după ce a împlinit această taină a tainelor, urcând firea noastră până la dreapta Tatălui, a trimis Duhul Sfânt. Duhul de la Care El S-a întrupat, cum mărturisim în Crez, L-a trimis la Cincizecime, cum făgăduise, ca şi noi să ne naştem cum S-a întrupat şi S-a născut El – de la Duhul Sfânt şi din Fecioară. De aceea Sfinţii Părinţi au numit cristelniţa (vasul în care ne botezăm) sânul Maicii Domnului. Aşa şi noi ne naştem, întocmai Lui.

Taina Duhului Sfânt, pe care L-a numit Mângâietorul şi Duhul Adevărului. Duhul Adevărului… parcă luminează şi strigă în noi lumina şi glasul adevărului. Numim ceva instinct – instinctul vieţii. Este şi un instinct al adevărului, pe care Mântuitorul îl numeşte Duhul Adevărului. Îţi spune ceva din adânc: aceasta este adevărat şi altfel nu poate fi. Spune Mântuitorul: “…Duhul Adevărului (…) Care în voi va fi” (Ioan 14, 17). Şi de la începutul creaţiei a fost, când “Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2). Care e cu noi neîncetat, e în lume neîncetat. Ţine de noi să-I răspundem: Da. Spune Psalmistul: “Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea”(Ps. 107, 1). Inima ta să fie gata, dar nu decizi tu când vine Duhul; El, în libertatea Lui. Mare este taina libertăţii! O creştină mă întreba: De ce nu am mereu puterea aceasta? – Ei, vezi, puterea asta nu depinde nici de tine şi nici de ea însăşi, ci de Cel care o dă – Duhul Adevărului, şi Care împlineşte de la Tatăl prin Fiul. E Persoană.

Va urma şi marea prăznuire şi mărturie a sărbătorii cu cele şapte rugăciuni ale Pogorârii Duhului Sfânt. Acum să grăim din instinctul, din Duhul Adevărului. Să simţim că e adevăr. Şi avem criteriile adevărului, precis, cu certitudinea pe care ne-o dă Duhul lui Dumnezeu – duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului dumnezeiesc, duhul puterii de a păstra adevărul şi a birui greşelnicia, căderea, duhul cunoştinţei, duhul dreptei credinţe şi duhul temerii de a nu pierde lumina şi iubirea divină. Acest insitinct al adevărului, acest duh pe care îl avem şi îl aveţi toţi, şi care dă bucurie. Cum spun Părinţii (unul din Apus – Fer. Augustin, şi unul din Răsărit, Sf. Isaac Sirul), că bucuria le-a venit din adevăr. Îţi dă bucurie adevărul, îţi dă plinătate, ştii că eşti în adevăr. Şi nu-i nimic mai scump pe lume decât a simţi că eşti în adevăr, pentru că aceasta e bucuria vieţii de veci. Plăcerea e mai mult de la simţuri. Omul caută mai mult plăcerea. Are şi ea valoarea ei pentru trup, pentru simţuri. Bucuria e semn al Duhului Sfânt. Căci “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. Vedeţi? Acum, cu acest duh al adevărului, pe care îl aveţi (se simte, se vede în ochii voştri, pe feţele voastre care se luminează), să ascultăm. Am citit în Evanghelie astăzi:

“Iar în ziua cea din urmă, ziua cea mare a sărbătorii…”. Pentru evrei era la cincizeci de zile după Paştele lor – eliberarea din robia Egiptului; pentru creştini, cincizeci de zile de la ziua Învierii. La cincizeci de zile după ieşirea din robia Egiptului evreii sărbătoreau primirea Legii pe muntele Sinai. Şi, aduceţi-vă aminte, când Moisi a primit Legea şi a coborât de pe muntele Sinai, faţa lui strălucea de o lumină nu din lumea aceasta, şi nu îl puteau privi. De aceea şi-a acoperit faţa sa cu un văl (Ieşirea 34, 33). Primiseră atunci, cu adevărat, de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt strălucirea Duhului Sfânt pe faţa lui. Atunci, la cincizeci de zile după izbăvirea din robie, acum la cincizeci de zile de la Paşte – adevărata izbăvire din robie.

Libertatea… O, Doamne, să-i ajutăm pe oameni să înţeleagă libertatea deplină, adevărată. Căci libertatea e lovită din două părţi, din două laturi. Întâi, libertatea nu este deplină dacă trăieşti numai în legile firii, ale creaţiei, care ţin de timp şi spaţiu. De aceea au spus filosofii: libertatea este necesitatea înţeleasă; deci n-ai ieşit din lumea necesităţii. Libertate este când ieşi dincolo de lumea creată, de lumea legată de timp şi spaţiu. Şi, tot în această lume, ultima expresie a pierderii libertăţii – moartea. Or, care este libertatea adevărată, ieşirea din robia ultimă a existenţei care-i moartea? – Învierea. Prin ea Hristos a înălţat umanitatea în adevărata lumină, în cerul libertăţii depline. Toţi trebuie să o învăţăm, să ştim cu toţii că acesta este adevărul deplin. Să-l mărturisim cu smerenie, îngenunchind, dacă vreţi, dar nu în faţa lumii, ci înaintea lui Dumnezeu, ca să nu socotească cineva că ne îngâmfăm, împodobindu-ne cu orgoliul adevărului. Adevărul pe noi ne face smeriţi şi iubitori. Or, Iisus, Mântuitorul a dat lumii libertatea. Întâi unind în natura umană dumnezeirea, care-i mai presus de lume, cu omenitatea, şi biruind moartea. Aceasta este libertatea adevărată. De aceea am făcut legătura cu Evanghelia care spune:

“În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din lăuntrul lui” – cum îi spusese şi samarinencei: apa pe care ţi-o voi da Eu de o vei bea, nu vei mai înseta niciodată. Pentru că e de dincolo de lumea aceasta, dar pentru lumea aceasta. E din cer, din lumea necreată, increată, dar pentru noi. Şi numai aşa avem plinătatea. Şi nimeni nu vrea moartea, de aceea toţi luptă împotriva ei. Deci toţi vor nemurirea. De ce mintea şi dorinţa ta nu se opreşte numai aici, ci merge, învăluind lumea toată, dincolo de marginile ei, până la Dumnezeu (homo ipsis – omul capabil de infinit, Kapa infinitis, Homo capa divini – omul capabil de divin). Şi cine în lume a adus această plinătate? – El, Dumnezeu şi Om. Atunci, în El este libertatea. De aceea spune El, şi numai El poate să o spună: “Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac”… “râuri de apă vie vor curge din pântecele lor” (Ioan 4, 14; 7, 38), adică din adâncul nostru. Căci Duhul Sfânt, cum spunea Patriarhul Calist, se face în noi suflet al sufletului nostru, adică în adânc ne unim cu El. Pentru care Augustin spunea: Doamne, eu Te căutam în afară, iar Tu erai înlăuntru. Tu erai în mine, iar eu nu eram în mine; eram afară din mine. Şi de acolo, din lăuntrul meu vor curge “râuri de apă vie”. Simţi curgând în tine adevărul; cuvintele, gândurile toate se unesc, strălucesc în lumina adevărului. Cercetaţi, rugaţi-vă, trăiţi aşa atât de viu, negrăit, prezenţa lui Dumnezeu! Cum a spus Mântuitorul, iată, în Evanghelia de astăzi:

“Iar aceasta a zis-o [Iisus] despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preamărit” (Ioan 7, 37-39). În înţelesul că El, întrupându-Se, luând omenitatea noastră a dus-o treaptă cu treaptă până de-a dreapta Tatălui – învăţându-ne, făcând minuni, împărtăşindu-i pe ucenici în noaptea aceea: Luaţi, mâncaţi, vă dau trupul Meu, vă dau sângele Meu. Adică ce e mai scump: în trupul vostru vă dau trupul Meu… şi ce e mai viu decât să ai sângele Lui? Sânge dumnezeiesc să ai în tine… Apoi a fost prins, răstignit, a înviat şi S-a înălţat. Nu fusese dat Duhul Sfânt când ne grăieşte aceasta Evanghelia. Dar Mântuitorul le făgăduia.

Şi ultimul cuvânt din Evanghelia pe care am auzit-o astăzi. : “Iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Să ai lumină… Iubiţilor, putem vedea ceva fără lumină? – Nu. În lumină ne privim unii pe alţii; în lumină înţelegem lucrurile din lumea aceasta. Dar aceste două lumini sunt din lumea aceasta, şi numai cu ele aici rămânem. Dar Iisus a spus: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Numai în El nu umbli în întuneric, ci în lumina chemării tale, a adevărului tău.

Şi, iubiţilor, îngăduiţi să spun şi vorba aceasta: Eu sunt un om simplu; de-a lungul zecilor de ani am căutat adevărul şi am citit şi puţină ştiinţă, şi filosofie, dintr-o parte şi din alta a lumii. Şi cele citite le puneam faţă în faţă cu credinţa, cu Iisus Hristos. Ce mă ajuta să simt că nu mă rătăcesc? Foarte simplu: Întregii filosofii a lumii îi puneam întrebarea: Ce-mi oferi? Îmi dai adevărul deplin al omului? Nu spune nimic despre el. Numai Iisus mi-l dă întreg. Atunci, se lumina neîncetat, se întărea tot mai mult credinţa. Fiecare să vă puneţi această întrebare. Deci cu cele două lumini, cu tot raţionalismul filosofic rămâi în lumea aceasta. Pe câtă vreme lumina despre care a spus Mântuitorul ne ridică mai presus de lume: “Eu sunt Lumina lumii” şi Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din sânul lui”. – Aţi văzut cum ne învaţă adevărul: întâi lumina, pe urmă ochiul. Nu e făcut ochiul înaintea luminii. Iar ochiul pentru lumina dumnezeiască este credinţa. Credinţa este ochiul luminii care vine de la Dumnezeu, lumină necreată.

Adevărul dumnezeiesc se împărtăşeşte prin trei cete: prin Profeţi, prin Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi. Iar Sfinţii Părinţi nu au încetat. Şi părintele Stăniloae are să fie în rândul Sfinţilor Părinţi; şi toţi credincioşii, şi între dumneavoastră, oamenii simpli. Căci Dumnezeu nu-i nici sărac, e bogat, şi nu e nedrept. Şi auziţi ce spune un om învăţat din timpul nostru: Credinţa îl situează pe om în inima increatului – în inima dumnezeirii, a necreatului. Credinţa nu este o culme a lumii acesteia (nu te situează doar pe culmile acestei lumi. Cum ar zice cineva, pe culmile metafizicii, adică a filosofiei care se luptă să treacă dincolo de fizic) pentru că atunci ar fi un mers firesc al lumii acesteia. Credinţa e de dincolo de această lume, e din lumea necreată, din increat. Aceasta este, cu adevărat, taina credinţei. De aceea a spus Iisus: Cel ce crede în Mine va simţi cum râuri de apă vie curg din el. Credinţa, deci, e ochiul minunat al luminii dumnezeieşti.

Zice Sf. Grigorie Palama: “Credinţa e căruţa puterii Evangheliei” – e puterea apostolică, e puterea proorocilor, a sfinţilor, a lui Avraam şi a tuturor proorocilor, e acest dar al deschiderii din adânc, pe care l-a făcut Dumnezeu omului, şi în lumina divină a privi dincolo. A privi lumea cu iubire divină; nu a părăsi, nu a dispreţui, nu a nesocoti, cumva, lumea aceasta. Dar te înalţi, prin credinţă, mai presus de lume, ca să te împlineşti cu adevărat. Căci om deplin nu este decât omul care simte în el pe Dumnezeu – lumina divină, puterea divină, înălţarea către Dumnezeu, nemurirea. Prin credinţă începe şi la ea sfârşeşte toată dreptatea, şi din ea tot dreptul va fi viu. Aşa zice Sf. Grigorie Palama: “Credinţa depăşeşte ideile născute din privirea făpturilor. Ea ne-a unit pe noi cu raţiunea aflată mai presus de toate şi cu Adevărul neconstruit şi simplu (e din taina Părintelui ceresc, născut, nu făcut). Şi am înţeles mai bine, dar nu prin demonstraţie: toate s-au făcut din cele ce nu sunt (cele din lumea aceasta) şi s-au făcut numai cu cuvântul lui Dumnezeu. Atunci, ce e, deci, credinţa aceasta? Oare vreo putere naturală, sau mai presus de fire (culmea firii noastre)? Fără îndoială, e mai presus de fire, deoarece nu poate veni cineva la Tatăl decât prin Fiul, Care ne ridică pe noi mai presus de noi înşine, ne dă simplitatea îndumnezeitoare, ne întoarce spre unitatea Tatălui, Ce adună toate”.

 Iubiţilor,

iarăşi lucru de taină, Evanghelia citită astăzi şi unită cu Apostolul sunt de la doi apostoli care au fost tare uniţi: Ioan şi Petru. Cele mai multe pericope evanghelice sunt de la Matei, Marcu şi Luca, iar “Apostolii” cei mai mulţi de la Sf. Pavel. De data aceasta, la Rusalii se unesc cei doi apostoli în chip negrăit. Evanghelia este de la Ioan, iar Apostolul este de la sf. Petru, cuvântul scris de sf. Evanghelist Luca (Ioan 7, 37-53; 8, 12. Fapte 2, 1-11.). Gândiţi-vă cum îi uneşte Dumnezeu. Când Mântuitorul a fost prins, acolo, în grădina Ghetsimani, toţi ceilalţi apostoli au fugit, numai Ioan şi Petru nu. Iar când l-au dus pe Mântuitorul la judecată, Ioan, care era cunoscut la curtea arhiereului, a intrat în curte şi l-a luat şi pe Petru. Ioan a stat mai aproape şi a auzit tot ce s-a petrecut. Petru, cum îi spusese Mântuitorul, s-a lepădat (să nu judecăm pe nimeni); dar a plâns cu amar. Apoi judecata, răstignirea… Ioan a rămas permanent la cruce, cu femeile mironosiţe, şi l-au înmormântat tot ei. Apoi s-a retras. În dimineaţa Învierii, când Maica Domnului şi mironosiţele au venit şi au găsit mormântul gol, Maria Magdalena i-a vestit pe apostoli: “Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20, 2). Şi cei care au sărit şi au alergat la mormânt au fost tot Petru şi Ioan. Ioan, care era mai tânăr, a alergat mai repede şi a văzut mormântul gol; şi a crezut. Petru a venit şi el, a intrat în mormânt şi a găsit numai giulgiurile. Iar după Cincizecime (Mântuitorul le spusese: “Îmi veţi fi martori” – martori învierii), tot ei umblau împreună. Ce însemnătate are pentru noi faptul acesta? – Sunt două mărturii. Duhul Sfânt le lucrează toate, nu e nimic întâmplător. Şi fiecare a mărturisit în felul lui, ca mărturia să fie adevărată, “ca în gura a două sau trei mărturii să stea tot adevărul” (Matei 18, 16). Iar astăzi, iarăşi uniţi: am citit Evanghelia de la Ioan, să citim şi de la Petru:

Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc (acel loc al Cinei celei de Taină, pe care l-au numit Sfinţii Părinţi “simbolul lumii”; şi Maica Domnului împreună cu ei). Şi din cer; fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei”.

“Din cer şi fără de veste” – Cerul… de atâtea ori noi ne-am întrebat… Cerul e Dumnezeu însuşi, tâlcuieşte după Scripturi Sf. Maxim Mărturisitorul; e lumea lui Dumnezeu, adică Dumnezeu însuşi, care e prin Sine, şi de la Sine e totul; Care este pretutindenitatea existenţei (atotprezenţa lui Dumnezeu, ubicuitatea); pretutindenitatea lui Dumnezeu şi veşnicia Lui, mai ales aceste două atribute. Şi, cum tâlcuia sf. Ioan Damaschin atât de frumos, Dumnezeu a coborât la noi nu după loc, ci după fire. Firea lui Dumnezeu, care e pretutindeni şi învăluie spaţiul şi timpul. O, Doamne, ar trebui să ne cutremurăm tot timpul că suntem învăluiţi de Dumnezeu. Şi când simţi harul, lumina, se petrece ceva neobişnuit; nu-i ca din lumea aceasta. Te simţi în faţa majestăţii, atotputerniciei. E un cutremur negrăit al sufletului, al incomprehensibilităţii. Cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, este o mărturie unică în faţa a ceva unic.

“Din cer” – din această lume a veşniciei şi pretutindenităţii lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt tot aşa, nu după loc, ci după fire coboară; din taina aceasta a Dumnezeirii, care e în tine şi pe care, pentru că e duhovnicească, de eşti în plinătatea Duhului o simţi. Cum să n-o simţi? Când păcatul schimbă sensul existenţei, în loc să fiu deschis în stare de ofrandă faţă de Dumnezeu, jertfesc mie, idolului din mine, mă închid în mine. Şi, închis în mine, ce mai văd? Mă văd pe mine. Şi mă văd, ca şi Avraam, că sunt pământ şi cenuşă. Tu eşti în tine; şi dacă te vezi pe tine, nu mai vezi pe nimeni. Toate le cercetăm cu o logică de neclintit. Să cugete oricine. Atunci eşti în lumină, când Dumnezeu te învăluie. Şi aşa cum Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, la fel trimite Duhul Sfânt, să ne nască şi pe noi din nou.

“Din cer şi fără de veste – apostolii aşteptau, dar nu ei au decis. Libertate desăvârşită. Dumnezeu e libertate. Şi, cum spune Patriarhul Calist, harul lui Dumnezeu nu e din fire, nu e din lumea aceasta; e din lumea lui Dumnezeu. Şi “fără de veste” – nu-l decizi tu. Tu te poţi pregăti, îl doreşti, îl cauţi (“Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” – Matei 7, 7). Şi, cum a făgăduit, iată, deodată, “s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede” – ca ceva neobişnuit, care te zguduie, te cutremură, te trezeşte. Această furtună peste apostoli, această lumină divină în faţa căreia, cum spunea un învăţat care a cercetat toate religiile lumii, eşti cuprins de un cutremur al tainei – mysterium tremendum. “Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc…”. Foc – lumină. De aceea a spus cineva: “Lumina e geniul focului”; frumos a grăit. Limbile aveau geniul acesta al luminii; pentru că apostolii au început să vorbească. Limbile tâlcuiesc, cum zice Nicolae Cabasila, cele din lăuntrul omului. Şi au început apostolii să vorbească în alte limbi, “precum le dădea lor Duhul a grăi” – duhul înţelepciunii, Duhul lui Hristos. “Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Iarăşi un cuvânt de o semnificaţie deosebită. Cei de la Babilon au vrut să ridice un turn până la cer – au vrut să ia locul lui Dumnezeu; cum îi sfătuise demonul prin Adam şi Eva: “Veţi fi ca nişte dumnezei”. Să-şi aşeze tronul, cum spune la Isaia 14, 14, lângă Cel Preaînalt, dacă se poate chiar în locul Celui Preaînalt. Or, toate neamurile acestea erau sub cer. Fiecare cuvânt al Scripturii este negrăit de adevărat şi de sfânt.

Auzind vuietul acela s-au adunat atunci mulţimile. Şi, cum aţi văzut, era atunci sărbătoarea dării Legii pentru evrei. Iar de acum era darea Duhului Sfânt, începutul Bisericii. Cum S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, şi noi să fim, după chipul lui Hristos. Şi toţi cei botezaţi suntem, de atunci, de la Cincizecime. Erau neamuri multe adunate, şi erau uimiţi auzindu-i pe apostoli grăind în limbile lor: parţi, mezi, elamiţi, din Mesopotamia, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei de lângă Cirene, romani, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi. Se minunau: Doamne, cum îi auzim noi grăind în limbile noastre? Mântuitorul venise din sânul neamului ales. Acum, întreaga lume este noul Israel. Se adresau tuturor, de aceea înţelegeau toţi în limbile lor. Unii dintre cei de faţă, neînţelegând, s-au întrebat dacă apostolii nu erau beţi. Atunci Petru s-a ridicat: “Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă (este o beţie a patimii, dar şi una sacră, a Duhului), căci este al treilea ceas din zi; ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: «Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită. Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui»” (Fapte 2, 1-21).

“Voi turna din Duhul Meu” – ce frumos spune tot sf. Grigorie Palama: noi nu ne unim cu Hristos nici în dumnezeirea Lui, nici în ipostasul Său divino-uman, care este unic, ci ne unim cu El după har. De aceea a spus Scriptura “voi turna din Duhul Meu”, iar nu “voi turna Duhul Meu” –   din dumnezeire, harul Meu. Şi Duhul lui Dumnezeu se face în noi suflet al sufletului nostru, lumină a minţii noastre, raţiune divină a raţiunii noastre. Atunci raţiunea e adevărată, când în ea e Logosul – Raţiunea divină. Simpla noastră logică nu se identifică total cu Logosul divin; ea este din Logosul divin, dar nu are plinătatea Logosului.

Şi atunci, “voi turna din Duhul Meu (…) şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”. Şi a zis Petru a doua oară: “Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi, pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit (la fiecare cuvânt să fim cu luare aminte) şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, pirondindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât. Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea”. Petru vedea acum, cu ochii credinţei, atât de luminos, observaţi cum merge: “Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu prin puteri, minuni, semne, pe care prin El le-a făcut Dumnezeu în mijlocul vostru (Îl înfăţişează ca om). Pe El, fiind dat după sfatul cel rânduit, după ştiinţa cea din veci a lui Dumnezeu de mai înainte, voi L-aţi luat, pironindu-l prin mâinile celor fără de lege şi L-aţi omorât”. Ştia Dumnezeu? – Ştia. Vine aici un tâlc uimitor: “pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea” – adică în robie El, Cel liber?! Moartea este robia ultimă. De unde cuvântul acesta al lui Petru, tâlcuirea aceasta uimitoare?

Vă aduceţi aminte de parabola smochinului neroditor, când Mântuitorul, în Săptămâna Patimilor, a căutat rod în smochin, dar a găsit numai frunze; şi a zis: “În veci să nu mai fie rod în tine”. A doua zi, găsind smochinul uscat, Petru a spus : “Iată Învăţătorule, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat” (aşa a spus el, că l-a blestemat, dar Mântuitorul nu blestemă; a spus adevărul, că n-are să mai rodească; şi n-a mai rodit). Ce-a zis atunci Iisus ucenicilor? – “Aveţi credinţa lui Dumnezeu”. A lui Dumnezeu, nu a mea, sărmana mea credinţă. Şi, observaţi, cuvântul “aveţi credinţa lui Dumnezeu” l-a păstrat numai Petru. Pentru că Evanghelia scrisă de sfântul Marcu e scrisă după predica lui Petru. Şi sunt teologi mari astăzi (am primit înştiinţare din Germania) care se străduiesc să vadă în Evanghelia după Marcu pe sfântul Petru, predica lui.

Şi e uimitor cum se arată credincioşia lui Dumnezeu aici! Rămâi uluit, cu adevărat. În tot acest cuvânt al lui Petru aceasta se dezleagă. Căci Petru, în lumina aceea, spune: “Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi, pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu (deci El a fost dat pentru noi), voi L-aţi luat şi, pirondindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât.”. L-au omorât, L-au pus în mormânt, au şi pecetluit mormântul. S-au dus în felul lor “liniştiţi”: am terminat cu El.

Atunci, unde e credinţa lui Dumnezeu? Ce înseamnă credinţa lui Dumnezeu? – Credincios făgăduinţei Lui. Or Dumnezeu a făgăduit de la început, prin Protoevanghelie, zicând către şarpe: “Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale (foamea de pământ)! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul (călcâiul lui Ahile, toată istoria lumii îl păstează) (Facerea 3, 14-15). Făgăduise Dumnezeu. A rămas credincios făgăduinţei, sau nu? Păi cum încheie acest cuvânt sfântul Petru? – “Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea”. Făgăduinţa lui Dumnezeu: a dat învierea. El a împlinit. Vedeţi, aşadar, credinţa lui Dumnezeu, făgăduinţa Lui. Istoria, adeseori, vrea să-L închidă pe Fiul lui Dumnezeu, să-L bage în mormânt. Dar credincios este Dumnezeu făgăduinţelor Lui şi adevărul nu e decât în El.

Am înţeles ce înseamnă credinţa lui Dumnezeu, făgăduinţa lui – Învierea, care-i biruinţa morţii (“dezlegând durerile morţii”). Nu acesta este cel mai mare dar, a învinge moartea cu care ne luptăm?! Şi ne-a dăruit libertatea, pentru care s-au luptat neamurile dintru început. Dumnezeu însuşi e liber şi libertate ne dăruieşte nouă.

A continuat Petru cuvântul aducând o mărturie tot atât de uluitoare, a lui şi numai a lui: “Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde”. Şi de ce “se va odihni trupul meu întru nădejde”: “Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe Cel sfânt al Tău   să vadă stricăciune” (Fapte 2, 25-27).

Auzi, deodată, cum se mişcă cuvântul! David spune: Totdeauna am văzut pe Domnul (adică pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu) lângă Tatăl înaintea mea, ca să nu mă clatin. “De aceea s-a bucurat inima mea… limba mea… şi trupul meu (şi al fiecăruia!)”. De ce: “că nu vei lăsa sufletul meu în iad (sufletul meu va fi în lumina credinţei, nu în iad), nici nu vei da pe Cel sfânt al Tău să vadă stricăciune” – la Domnul se referă. Deci Petru vorbeşte despre David. David a profeţit că el a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de-a dreapta Tatălui, a văzut că Se va întrupa din coapsele lui şi va lua trup ca şi noi. A văzut că prin El are nădejde că sufletul lui nu va rămâne în iad; şi trupul lui se odihneşte “pentru că nu-L vei lăsa pe Cel sfânt al Tău să vadă stricăciune”.

“Bărbaţi fraţi – continuă apostolul –, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire…” – de ce zice “cu îndrăznire”? – “David a murit, s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta”. Deci pune faţă în faţă mormântul lui David cu trupul lui, iar despre Iisus spune: “Nu vei lăsa pe Sfântul Tău să vadă stricăciunea”. Deci apar, în conştiinţa lui Petru, faţă în faţă cele două morminte: mormântul lui David, cu trupul lui, şi mormântul gol, pe care îl văzuse în ziua Învierii, împreună cu Ioan. Nu au găsit decât giulgiurile. Şi îngerii le-au spus femeilor: “De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat” (Luca 24, 5-6). Era acum la numai cincizeci de zile după învierea Mântuitorului, când mormântul rămăsese gol. Dar puseseră strajă la mormânt ostaşi, care au spus, după cum le ceruseră fariseii, că ei au adormit şi că ucenicii au venit noaptea şi L-au furat. Mereu era vorba că L-au furat. Dar el acum capătă îndrăzneală, şi cu îndrăznire spune: Iată, mormântul lui David este aici şi trupul lui e acolo, iar al lui Hristos e gol, pentru că Sfântul lui Dumnezeu nu putea să vadă stricăciunea. A înviat.

Observaţi ce tâlc uimitor e în tot acest cuvânt! “Deci el (David), fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos”. Acum mai cu tărie o vesteşte Apostolul Petru: “că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea”. Deci a mers sufletul Mântuitorului la iad (cum o va spune Petru mai clar în epistolă), şi n-a cunoscut putreziciunea, căci “Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori”. – Suntem martorii învierii Lui. De aceea mormântul Lui rămas gol rămâne mărturie a învierii. Petru vorbea la cincizeci zile după Înviere. Şi Iisus, “înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu (Tatăl) şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi”. Şi încheie Petru cuvântul:  “Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu pe acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit (căci nu L-au omorât) L-a făcut Domn şi Hristos (Mesia cel făgăduit).

Aceasta este taina sărbătorii. Pentru care mulţimea, auzind, a zis: Ce să facem? Iar Petru le-a răspuns: “Pocăiţi-vă!” – schimbă-ţi gândirea, de la eul tău, orgoliul tău, la Dumnezeul Cel viu care ne uneşte pe toţi ; la Unicul Dumnezeu – al adevărului, al luminii, al învierii, al veşniciilor. Ca să nu rămână miliarde de euri care se ciocnesc între ele; pentru că fiecare vrea să fie centru. “Să se boteze fiecare dintre voi (prin această pocăinţă) în numele lui Iisus Hristos (Cel înviat), spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 30-38). Şi s-au botezat în ziua aceea ca la trei mii deodată. Aşa cum Hristos era prezent – prin lumina bogăţiei, a eternităţii, a dumnezeirii – în Petru, prin botez deodată Duhul Sfânt năştea din nou mulţimile; cum ne-a născut şi pe noi, ca să fie prezent în noi Hristos.

“Hristos în noi, nădejdea măririi”, cu Tatăl şi în Duhul Sfânt. “Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce prea înţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă Ţie”. Doamne, slavă Ţie, slavă Ţie. Amin.

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *