Pentru vindecare avem nevoie de medicamente amare

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „dacă moartea, cel mai mare rău, își are rădăcina și temeiul în păcat (Rom. 5,12), cu atât mai mult majoritatea bolilor[1]. Această vulnerabilitate a noastră este amplificată de păcatele personale, prin care înmulțim slăbiciunile și bolile noastre, atrăgându-ne pedepse, cu propria noastră voie.

(Material realizat de pr.prof. Ioan Teșu)

Așadar, nu Dumnezeu este autor al relelor, imperfecțiunilor, slăbiciunilor, durerilor și neputințelor, al bolilor și al morții. Prin legea descendenței noastre din prima pereche de oameni, se transmite „condiția umană”, o condiție însă căzută, pe care fiecare om o actualizează, începând cu actul nașterii sale biologice. Sfinții Părinți exprimă realitatea acestei coruptibilități, pe care păcatul a introdus-o în firea umană, făcând referire la acele „veșminte de piele”, în sensul că omul a îmbrăcat în însăși ființa sa, ca efect al păcatului, durerea, suferința, neputința, slăbiciunea, boala și moartea. Natura omenească, acoperită de aceste „tunici de piele” cuprinde în sine două realități; pe de o parte, poartă trăsăturile frumuseții lui Dumnezeu, în adâncul de taină al sufletului, în însuși chipul Lui din ființa umană, iar pe de altă parte, prin iraționalitatea pornirilor păcătoase și pătimașe, pe care le-a provocat și le actualizează prin păcat, ea poartă chipul animalelor[2].

A lucra binele sau, dimpotrivă, a săvârși păcate sau fărădelegi stă în libera noastră alegere. Omul are, astfel, posibilitatea să restaureze firea umană căzută în păcat a protopărinților, înălțându-o și conducându-o pe culmile chemării sale – îndumnezeirea, sau, în mod contrar, să o altereze și mai grav, prin păcate și fărădelegi. Și chiar dacă nu îi poate oferi sau nici măcar păstra pentru totdeauna sănătatea biologică, o poate depăși pe aceasta, prin dobândirea și păstrarea sănătății duhovnicești, mult mai importantă și mai înaltă, odată ce sufletul omului este nemuritor. Și, în mod similar, dacă nu poate aboli legea morții biologice, el trăiește veșnic, prin faptele sale, într-o fericire sau osândă veșnică, potrivit conținutului lor moral.

Mai mult chiar, credința ortodoxă ne învață că moartea nu este un sfârșit implacabil, un final trist, un eșec al existenței, un fiasco ontologic, ci un nou început, o naștere întru veșnicie, la o viață nouă, în care omul își va lua răsplata sau pedeapsa pentru faptele săvârșite în timpul vieții sale. Matematic, am putea compara viața umană cu o linie dreaptă, deși adesea ea urmează un traseu sinuos. O linie dreaptă, care vine din infinitul preștiinței lui Dumnezeu și conduce spre infinitul veșniciei. Anii vieții fiecăruia dintre noi constituie un infim segment al acestei drepte. Un segment atât de mic, încât chiar și comparația cu o picătură de apă într-un ocean pare exagerată, dar un segment sau fragment capital, covârșitor. De modul în care înțelegem fiecare dintre noi să trăim acest răstimp al vieții prezente depinde, pe de o parte, lungimea și consistența lui, dar mai ales direcția sau traiectoria spre care el conduce: o veșnicie luminoasă și fericită: bucuria și comuniunea raiului, pentru cei care au urmat Domnului, prin fapte de virtute, sau, dimpotrivă, o veșnicie rece și tristă, a lipsei de iubire și de comuniune, în întunericul iadului, pentru cei ce au slujit în viață răului și păcatelor.

Poate răspunsul cel mai convingător la întrebarea: „De unde vin neputințele, bolile și celelalte rele, care conduc la moarte? Ale noastre, ale copiilor noștri, ale părinților noștri” ni-l oferă Sfântul Grigorie Palama: „Din neascultarea noastră față de povața dumnezeiască, din călcarea poruncii lui Dumnezeu, din cel dintâi păcat săvârșit în rai. Bolile, slăbiciunile, multele și împovărătoarele încercări de tot felul, păcatul le-a născut. Din pricina lui, ne-am îmbrăcat în veșmântul de piele al acestui trup, ros de boli și suferințe, și-am fost mutați în lumea aceasta nestatornică și trecătoare și osândiți la o viață pândită de multe rele și nenorociri. Iar boala în care păcatul a împins tot neamul omenesc e o cale necăjicioasă și povârnită, la capătul căreia ne-așteaptă moartea[3].

 

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei. Omilia XXVII, II, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, în colecția Părinți și scriitori bisericești, volumul 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 345.

[2] Preot Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa. Căderea în păcat și restaurarea omului, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 225.

[3] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, XXXI, PG 151, 388BC la Jean-Claude Larchet, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2006, pp. 18-19.

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *