Nevoia de grup – Interviu cu Pr. Marius Ștefan Suiugan

Despre tineri și nevoia lor de grup, de comunitate într-un interviu cu Părintele Marius Ștefan Suiugan – Biserica Sfântul Antonie – Titan

– Părinte Marius, în ce constă activitatea dumnea­voastră cu tinerii din parohia dvs?

– Încă de acum 6 ani am organizat un grup de tineri la biserica noastră, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel, intitulat „Contribuţia Bisericii la formarea tinerei generaţii”. Bineînţeles, pentru a obţine această binecuvântare, am oferit spre apro­bare şi un statut al acestui proiect catehetic în care principala activitate era reprezentată de participarea la Sfânta Liturghie, apoi, o dată la două săptămâni, luni seara, la orele 1900, de o cateheză. Ne-am folosit foarte mult de rețelele de socializare (grupuri de Ya­hoo, Facebook etc.), astfel încât îi anunţ pe tineri cu câteva zile înainte de tema catehezei. Printre altele, am organizat excursii, pelerinaje, expediţii tematice,

tabere de vară, voluntariat, campanii de donare de sânge. La un moment dat, pentru a încuraja vizita­rea muzeelor, am demarat un proiect intitulat „Un muzeu pe lună”, care constă în vizitarea unui muzeu, cu tot ce implică această vizită (ghid şi aşa mai de­parte). Altă dată, am organizat ca o dată la o lună să mergem la o piesă de teatru împreună. Astfel s-a organizat în jurul bisericii un grup de tineri deosebiţi.

– Câţi tineri fac parte în prezent din acest grup?

– Variază numărul, de la 15 la 45, în medie cei care participă în permanenţă sunt în jur de 20-25 de ti­neri, având vârste între 17 şi 40 de ani.

– Cum aţi identificat această nevoie a parohiei de a atrage tinerii? De ce credeţi că au nevoie de o grijă specială?

– Din păcate, cei în vârstă îi dau la o parte pe cei care vin în biserică pentru prima dată. Încă de pe vremea când am fost profesor, i-am văzut pe tineri că vin la biserică până în clasa a VIII-a, după aceea se pierde legătura. Şi iată că vedeam venind sporadic tineri, într-un colţ al bisericii, într-un colţ al curţii bisericii şi ajungeau o dată, de două ori, de trei ori şi apoi dis­păreau. De fiecare dată îmi puneam întrebarea ce îi mână să vină şi ce s-a întâmplat cu ei de nu mai vin. Foarte greu să găseşti răspunsul la această întrebare, să intri în legătură cu ei şi să îi întrebi de ce au venit la biserică şi ce probleme au. Şi atunci, după Sfânta Li­turghie, mergeam către ei şi le spuneam că vreau să formez la biserică un grup de tineri cu care să organi­zez excursii, pelerinaje, expediţii, teme, să discutăm între noi. Astfel, pentru a discuta detalii de organi­zare a acestor activităţi, le luam adresa de e-mail. Pentru a-mi înlesni accesul la aceşti tineri, aveam un aşa-numit „secretar” care era de aceeaşi vârstă cu ei, care îi cunoaşte, care empatizează mai repede, mai uşor şi care este şi mai priceput cu mijloacele acestea de comunicare.

Primele cateheze au fost foarte ciudate, mă simţeam ca un profesor şi ei ca nişte elevi, aproape cu mâini­le la spate. Aveam un monolog, nu un dialog. Însă toate s-au redresat în momentul în care am organizat prima noastră excursie. Şi, prin grija lui Dumnezeu, a fost o excursie cu peripeţii, însă toate aceste eveni­mente au condus la o strânsă prietenie între aceşti ti­neri. Şi astfel am înţeles că nu este suficient să ţii ca­teheză pentru a îi aduce pe tineri la biserică. Tinerii au nevoie să facă parte dintr-o grup, dintr-o familie. Şi atunci, după această excursie, i-am văzut venind la biserică, şi toţi acei tineri care stăteau în curtea bisericii în colţuri diferite, singuri, au început să se întâlnească la biserică, să povestească, se salutau, îşi zâmbeau. Excursiile cred că i-au adunat foarte mult. Este foarte importantă cateheza, însă nu cred că este suficient. Este nevoie ca, o dată la o lună, o dată la două luni, să organizezi o excursie în care, pe lângă dialog, tinerii să se şi distreze, să se cunoască altfel, desigur în limitele creştinismului, ale bunului simţ, ale moralei.

– Aspectul duhovniciei unde intervine? Cum reuşiţi să îmbinaţi aceste activităţi cu activitatea dumnea­voastră duhovnicească în ceea ce priveşte aceşti ti­neri?

– În funcţie de nivelul fiecăruia de percepţie, sunt mai multe categorii de tineri: sunt tineri care participă

duminică de duminică la Sfânta Liturghie, sunt ti­neri care merg la un părinte duhovnic, dar eu mai mult m-am concentrat pe tinerii care vin azi şi apoi nu mai vin două luni deloc. Cei care caută un răs­puns la un necaz sau la o situaţie conjuncturală vin la biserică. Mi-am dat seama că, înainte de a ajunge să le povestesc despre Sfânta Taină a Spovedaniei, trebuia să devin prietenul lor, în primul rând. Să aflu de la prietenii lor cam care ar fi problemele lor, astfel încât temele de la cateheză să îi intereseze, să le ofe­re răspunsuri la întrebările lor, să îi provoc la dialog.

Apoi i-am dus într-o excursie, nu într-un pelerinaj, tocmai pentru a-i încuraja pe tineri să îşi dea frâu li­ber trăirilor, să îi pot cunoaşte, să îi pot observa. Pe unii i-am îndreptat către Taina Spovedaniei imediat, pentru că au fost receptivi. Cu timpul, încet-încet, am încercat să stabilesc un dialog cu fiecare în parte, în funcţie de specificul fiecăruia: spre exemplu, cu cei pe care îi simţeam mai răzvrătiţi am stat de vorbă la un pahar de vin. Cu alţii am stat de vorbă plimbându-mă prin curtea unei mănăstiri sau pe un traseu montan. Altor tineri, băieţi care nu s-au spovedit niciodată, ca să îi provoc să se spovedească, le-am promis că îi duc la Muntele Athos şi au fost foarte entuziasmaţi. Ştiau că pentru a ajunge la Muntele Athos era nevoie să se spovedească, iar această provocare i-a determinat în acest sens: fiecare dintre ei s-a spovedit. Aşa, ca o bu­curie, este și faptul că s-au împrietenit, s-au căsătorit. Îmi este clar, este lucrarea lui Dumnezeu.

– De când a început lucrarea?

– De 6-7 ani. Grupul de tineri este dinamic, oamenii se căsătoresc, se mută din Bucureşti, ideea este că trebuie ca acest grup să fie reînnoit permanent. Aşa cum am spus, media grupului este de 35-40 de per­soane.

– Care sunt acţiunile prin care ajung aceşti tineri la cateheza bisericii Sfântul Antonie – Titan?

– Acum tinerii se aduc unii pe alţii. Tinerii vin şi îmi spun despre colegii lor cu probleme şi mă roagă să stau de vorbă cu ei. Altă dată nici nu ştiu, mă trezesc cu ei la cateheză. Desigur, mă bucur când îi văd, nu îi iau la întrebări de prima dată, îi ajut cu integrarea în cadrul grupului, încercăm să evităm o atitudine in­truzivă faţă de aceştia. Când plec în vizită pastorală cu Botezul sau de Crăciun şi întâlnesc tineri le cer adresa de e-mail sau contul de Facebook şi le trimit ulterior toate activităţile şi acţiunile bisericii.

– Haideţi să vorbim puţin mai în detaliu despre aces­te activităţi şi acţiuni ale bisericii. Prima aţi spus că este cateheza, a doua Spovedania. Mai sunt şi altele?

– Aşa este. Avem cateheză, Spovedanie şi apoi sunt excursiile, expediţiile, pelerinajele.

– Cum le organizaţi, cum alegeţi traseul şi destinaţia?

– Aceste activităţi sunt, de regulă, autofinanţate şi ne organizăm ad-hoc, ca într-o familie. Stabilim de câte mijloace de transport avem nevoie şi vedem cine este dispus să participe. Este important pentru tineri să fii transparent şi trebuie ca aceştia să înţeleagă faptul că nu există beneficii pentru biserică şi preot de pe urma acestor activităţi.

De trei ani de zile organizăm târguri de caritate. De cele mai multe ori, la biserică, prezentăm câte un caz social şi încurajăm oamenii să susţină şi finan­ciar aceste cazuri. Însă, pentru a-i implica pe tineri în aceste activităţi, majoritatea fiind studenţi, la în­ceput de drum, este dificil ca aceştia să contribuie financiar. Aşa am ajuns la ideea de a organiza târ­guri. Astfel, eu și soţia mea am reuşit să organizăm un astfel de târg de 1 martie. Mai întâi am învăţat să pregătim mărțişoare, după care i-am învăţat şi pe participanţi să pregătească. Am urmat principiul do­naţiei, mărţişoarele rezultate le-am dat cadou, deci nu le-am vândut, fiecare a luat câte mărțişoare a do­rit iar, la sfârşit, cine a putut şi a dorit, a participat cu o sumă pentru susţinerea cazului social în discuţie.

Altă dată am organizat târg în care am pregătit plă­cinte, să ne aducem aminte de atmosfera de acasă, când mama ne pregătea plăcinte. În grupurile acestea catehetice încerc să promovez şi dragostea de patrie şi dragostea pentru mâncărurile noastre tradiţiona­le, tinerii au ie, costume populare; când mergem în pelerinaje, ne îmbrăcăm cu toţii în costum popular, să se simtă mândri că sunt români. Ținta organiză­rii acestor târguri nu este aceea de a obţine fonduri pentru a susţine cazurile sociale, ci beneficiem şi de timp petrecut împreună într-o manieră plăcută; am muncit cu toţii să facem o faptă bună. Au fost foarte multe târguri pe care le-am organizat şi s-au dovedit a fi de bun augur.

Am avut un eveniment denumit „O vacă pentru un zâmbet”, în care ne-am propus să cumpărăm o vacă pentru un azil de bătrâni; altă dată am cum­părat un cuptor de pâine pentru un azil de bătrâni sau am strâns fonduri pentru biserica unui coleg din Harghita care are o parohie de 20 de familii de ro­mâni și 600 de familii de unguri şi care acum şi-a propus să renoveze biserica făcută din cărămidă arsă. Am încercat să strângem bani să îl ajutăm, într-un mod foarte transparent. La finalul fiecărui târg, tine­rii întocmesc procesul-verbal prin care stabilim suma pe care am strâns-o.

– Ce lucrează aceşti tineri, ce preocupări au?

– Majoritatea sunt studenţi. Unii lucrează în companii multinaţionale, alţii au slujbe cu program redus. Dar majoritatea sunt studenţi din provincie.

– Ce se întâmplă cu aceşti tineri care termină facul­tatea şi se angajează? Rămân totuşi fideli parohiei, rămân ataşaţi de biserică? Este dificil să te implici într-o parohie, să nu fii simplu observator?

– Sunt tineri care au venit și s-au implicat în activi­tatea bisericii, dar care în timp s-au pierdut. În aces­te situații îmi asum și eu o parte din vină, poate că am insistat uneori prea mult pe problemele lor, spre exemplu, am încurajat tinerii să nu amâne să se căsă­torească și poate că am insistat foarte mult în direcția asta, desigur din dorința de a îi ajuta.

– Din păcate, provocările la care sunt supuși tinerii sunt destul de grele, greu de gestionat și de părinții lor, și de duhovnicii lor.

– Tinerii trăiesc anii în care consideră că totul trebuie schimbat și că au această putere de a schimba totul. Am încercat să vin cât mai aproape de ei, astfel încât să simtă că biserica și preotul sunt aproape de tineri, asigurându-mă că îi cunosc, că le urmăresc evoluția și că le cunosc problemele.

– Nu vin cu această concepție că Biserica este înve­chită, retrogradă și nu trăiește vremurile actuale?

– În niciun caz. Am încercat să le demonstrez că Bi­serica este vie şi este actuală în societate, am mers cu ei la restaurant, am mers cu ei îmbrăcat în reverendă la pizza, am mers cu ei şi am făcut grătar, pelerinaj, acţiuni de voluntariat. Îmi amintesc că am mers cu ei în Delta Dunării, într-o acţiune de voluntariat, într-un centru de copii. Voiau cu toţii să facă baie în Dunăre, însă erau jenaţi de mine. Le-am explicat că nu este nicio problemă. Eram chiar curios dacă duminica următoare tinerii vor mai veni la biserică sau se vor retrage, considerând atitudinea mea ca ne­demnă de respect. Am fost plăcut surprins de faptul că totul a decurs în parametri normali, au continuat să vină la Sfânta Liturghie, la Spovedanie. Dimpo­trivă, s-au apropiat şi mai mult de mine. Au ajuns la nivelul la care, duminica trecută, după târgul de ca­ritate, i-am invitat la mine acasă să facem un grătar. Și au venit toţi.

Tinerii caută un firesc al preotului, doresc să vadă că preotul este om, au nevoie de modele, trebuie să le arăţi că eşti căsătorit, că ai o familie, că ai copii, trebuie să vadă cum ar trebui să se poarte o familie, trebuie încurajaţi să îşi întemeieze o familie. Puterea exemplului funcţionează. Trebuie să înţeleagă faptul că în căsnicie eşti ca într-o călătorie cu corabia. Ră­mâi pe corabie indiferent dacă este soare sau nu.

– Există un program în care sunteţi disponibil pentru aceşti tineri? Vă pot găsi oricând, au numărul dum­neavoastră de telefon, vă pot găsi pe reţelele de so­cializare?

– Oamenii mă pot găsi oricând, nu se pune proble­ma, au numărul meu de telefon şi eu la fel. De mul­te ori, când văd că lipseşte cineva, mă interesez de el, fie la prietenii lor, fie îl sun eu; îl încurajez să vină la biserică să stăm de vorbă, intuiesc că trece printr-o perioadă dificilă şi sunt întotdeauna dispo­nibil pentru a-i ajuta să o depăşească. Sunt conşti­ent că nu pot mulţumi pe toată lumea, sunt tineri care aleg să nu mai vină poate pentru că am făcut ceva ce i-a deranjat, poate este ceva ce îi nemulţu­meşte la mine şi la comportamentul meu, dar sunt convins că toți cei ce au trecut pragul bisericii şi au participat la Sfânta Liturghie au primit în inima lor o fărâmă de credinţă. Poate nu mai vin la biserica noastră, dar pot merge la o altă biserică. Nu ai de unde să ştii ce se întâmplă cu fiecare om. Însă fac tot ce îmi stă un putinţă pentru a nu fi intruziv, pen­tru a nu intra în inima oamenilor cu forţa, înţeleg şi le respect decizia, indiferent de alegerea pe care o fac.

– Există aceste mari provocări ale tinereţii: alcool, droguri, nopţi pierdute, cluburi, etc. Cum sunt tine­rii pe care îi întâlniţi dumneavoastră, au şi ei parte de aceste ispitiri?

– Slavă Domnului, nu am tineri care să se drogheze. Un lucru este important de menţionat: Biserica nu îţi interzice să te simți bine. Este important ca oamenii să înţeleagă că totul trebuie făcut cu moderaţie: dacă bei un pahar de vin, să ai grijă să nu te îmbeţi; dacă alegi să fumezi, să ai grijă să nu îi corupi şi pe ceilalţi; dacă vrei să ieşi într-o seară în oraş, poţi să mergi, însă să nu faci un obicei din asta şi, mai mult, să nu te împiedice acest lucru să ajungi cu mintea limpede la Sfânta Liturghie de duminică.

– În principiu, preoţii se tem să lucreze cu tinerii, se tem de energia lor. Nu te apropii de un tânăr în ace­laşi fel în care te apropii de un om vârstnic. Omul vârstnic preferă o ţinută mai sobră, mai distantă. Tâ­nărul vrea mai mult: vrea o discuţie cu preotul ca şi cu un prieten. Credeţi că este posibil ca, în prezent, preotul să facă un astfel de demers faţă de tineri? De curând, Patriarhia a investit foarte mult în departa­mentele de tineret din fiecare parohie. Credeţi că este posibil că tinerii să înceapă să fie mai activi în parohii?

– Desigur. Ideea este că asta trebuie să le şi oferim. Tinerii zilelor noastre nu mai au atâta timp şi nu mai pun atât de multă importanţă pe etichetă, pe haină. Vor să treacă de haina preoţească, nu mai există dis­tanţa aceasta între preot şi tânăr. Nu mi-a fost ruşine să îi invit acasă, să mergem cu colindul, spre exem­plu. La un moment dat, ţin minte că am ajutat un azil de bătrâni să construiască o livadă, eu am mers îmbrăcat în reverendă. Dacă între tine şi tineri, în­tre tine, ca preot, şi credincioşi pui un zid nevăzut, pierzi toată legătură pe care o creezi cu aceştia. Un amănunt de care ţin cont este vârsta tinerilor, aceştia trebuie să aibă peste 18 ani. Este dificil să suprave­ghezi un grup de minori; în cazuri în care mergem în pelerinaj, le recomand tinerilor să vină însoţiţi de părinţi. Este o responsabilitate foarte mare pe care ne-o asumăm atunci când organizăm astfel de expe­diţii și, pentru mine, este foarte important ca tinerii să fie majori şi responsabili. La cateheză vin şi tineri sub 18 ani. Sunt tineri care îşi doresc să facă parte dintr-un grup de tineri mai mari ca vârstă decât ei. Însă atunci când se pune pro­blema de a mă însoţi într-un pelerinaj sau o excursie, le propun acestora să vină însoţiţi de părinţi.

– Ce perspectivă aveţi cu aceste grupuri? Va gân­diţi să creşteţi numărul tinerilor care participă la cateheză?

– Cea mai mare problemă care mă macină pe mine este lipsa fondurilor. Nu am fonduri suficiente şi îmi este foarte greu să atrag fonduri pentru tineri. În mo­mentul în care aşavea o bază financiară bună, consi­der că aşputea să atrag şi mai mulţi tineri. Consider că numărul grupului de tineri de la cateheză, 30-40 de persoane, este suficient. Fiecare tânăr are nevo­ie de atenţie specială, dacă sunt mai mulţi tineri, îi pierzi din atenţie.

– Aceasta este o experienţă urbană. Cum vedeţi acest lucru întâmplându-se într-o parohie la sat?

– Depinde de tactul preotului, de harul, darul preotu­lui de a-i atrage pe oameni în jurul lui. Nu este nevoie să organizezi doar cateheze, poţi organiza şi meciuri de fotbal între parohii, spre exemplu, sau campiona­te de şah, jocuri de tenis de masă. Spre exemplu, noi avem masă de ping-pong în curtea bisericii.

– Bun, atunci înseamnă că este nevoie de un preot tânăr pentru a face faţă acestor activităţi. Unui preot în vârstă cred că îi este destul de dificil să intre în rândul tinerilor etc.

– Este adevărat, este o provocare pentru preoţi, tine­rii din zilele noastre au mintea mult mai deschisă, au o altă viziune despre viaţă. Trebuie să fii foarte des­chis cu ei, însă, totodată, atent cu această deschidere pentru a nu fi interpretat greşit. Eu am experimen­tat acest lucru atunci când eram în şcoală, la liceu. Devenisem atât de apropiat de elevi, că pierdusem orice control asupra acestora. În cazul grupului de la biserică, nu este cazul, din fericire, însă sunt atent, decent, măsurat. Următorul proiect pe care mi l-am propus este un pelerinaj pe bicicletă. Să mergem de la o mănăstire la alta pe bicicletă, să ne cazăm la mănăstiri. Să sperăm că putem duce la capăt acest proiect.

– Mulţumim mult.

 

Dialoguri Pastorale despre misiunea Bisericii în rândul tinerilor, Editura Cuvântul Vieții, 2016, pp. 71-88

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.