Mecenat în Țara Românească
Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714) protector al vieții intelectuale și al culturii teologice din Țara Românească
Sfântul Domnitor al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, iscusit diplomat și om de stat, ctitor de locașuri sfinte în țară și peste hotare, iubitor și ctitor de artă românească, protector al vieții bisericești ortodoxe din Transilvania și din Patriarhiile Răsăritene, martir pentru credința creștină alături de cei patru fii ai săi și de sfetnicul Ianache, a fost un adevărat protector al mediului cărturăresc și al tiparului la sfârșitul secolului al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea.
(Material realizat de pr.prof. Mihail – Simion Săsăujan)
Mediul cărturăresc elevat creat de Cantacuzini și formația intelectuală a domnitorului Brâncoveanu
Mediul intelectual promovat de frații Constantin Cantacuzino, Mihai Cantacuzino și Șerban Cantacuzino, unchii după soră ai domnitorului Constantin Brâncoveanu și oferit generos acestuia, a contribuit în mod esențial la formarea sa intelectuală. Din copilărie, cu dascăli rămași anonimi, dar foarte probabil recomandați de stolnicul Constantin Cantacuzino, Brâncoveanu a învățat grecește și latinește. Sub îndrumarea aceluiași stolnic și a fraților săi, și-a îmbogățit neîntrerupt cunoștințele, ajungând să fie un om care știa multe de tânăr. Relația cu Cantacuzinii l-a făcut să iubească școala, deși el personal nu a frecventat colegii, academii sau universități străine, și să aibă prețuire pentru carte și cultură.
Cei trei Cantacuzini s-au numărat în rândul marilor umanişti ai Ţării Româneşti din a doua jumătate a sec. al XVII-lea. Contribuiseră la extinderea bibliotecii familiei Cantacuzineştilor, „cea mai veche bibliotecă umanistă din Ţara Românească”, de la Mărgineni, la ctitorirea Academiei Domneşti din Bucureşti, la reînfiinţarea tipografiei în capitala ţării, la tălmăcirea unor opere cu pondere în formarea limbii literare românești și la traducerea în limba română a Bibliei de la București (1688). Tuturor acestor trei Cantacuzini, domnitorul Brâncoveanu le-a arătat întreaga sa gratitudine.
Viața intelectuală la Curtea lui Brâncoveanu
După modelul unchilor săi Cantacuzini, Constantin Brâncoveanu s-a înconjurat de un grup de cărturari distinşi, iubitori şi slujitori ai cuvântului scris, reputaţi în tot sud-estul continentului european şi în Orientul apropiat, constituiţi într-o adevărată „academie bucureşteană” care au creat un mediu „unde fermentul minţii era obligat să lucreze fără încetare” (Chesarie Daponte). În rândul acestora pot fi amintiți: Sevastos Kiminites și Ioan Cariofil, foști profesori și rectori la Marea Școală a Patriarhiei din Constantinopol, Manuel Porphyropulos din Cipru, Gheorghe Hypomenos din Trapezunt, medicii savanți Ioan Molibdos-Comnen, Iacob Pylarino, Bartolomeo Ferrati, Evanghelista Marignazzi și Mihail Schendos van der Beck, secretarii italieni Giovanni Candido Romano și Antonio Maria del Chiaro, mitropoliții Țării Românești Teodosie și Antim Ivireanu, episcopii cărturari Mitrofan și Damaschin ai Buzăului, cronicarii Radu şi Şerban Greceanu, Radu Popescu, etc.
Având conştiinţa că era un continuator al trudei culturale a înaintaşilor săi, Constantin Brâncoveanu s-a preocupat de dezvoltarea Academiei Domneşti adăpostită în clădirile mănăstirii Sf. Sava din București. Din anul 1689 şi până în anul 1702, director al acesteia a fost Sevastos Kiminites. El a fost succedat la conducerea Academiei de alţi erudiţi de valoare pentru întreaga lume europeană. Aceşti directori au atras din proprie iniţiativă şi din îndemnul domnului şi al unchiului său, Constantin Cantacuzino Stolnicul, un flux continuu de profesori de înaltă clasă, fiind adepții principiului solid că faima profesorilor atrage după sine prestigiul instituției. În anul 1707, Academia a fost reorganizată. Limbile de predare a cursurilor de logică, retorică, fizică, astronomie, psihologie, metafizică, gramatică și ortografie, erau greaca, latina și slavona. Brâncoveanu i-a încurajat pe tinerii merituoși, acordându-le burse pentru a-și continua studiile la Padova și la Veneția.
Paralel cu Academia de la mănăstirea Sf. Sava, functionau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și românește. Așa au fost școlile de la mănăstirile Sf. Gheorghe Vechi și Colțea din București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli. O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci renumite, cu lucrări procurate din marile centre culturale apusene, tipărite în limbi clasice sau de circulație, în diferite epoci. Între ele s-au remarcat biblioteca de la mănăstirea Mărgineni a lui Constantin Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, precum și biblioteca mănăstirii Hurezi, fondată chiar de Constantin Brâncoveanu.
Cultura bisericească și teologică tipărită
La 10 noiembrie 1688, apărea la tipografia mitropoliei Bucureştilor, prima traducere integrală, în limba română, a Bibliei „ce s-a tălmăcit dupre limba elinească pre înţelegerea limbei rumâneşti, cu porunca preabunului creştin şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Constandin Brâncoveanul, marele logofăt”. Pe pagina de titlu se arată în continuare că după moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, Dumnezeu „den alegerea a toatei Ţări Rumâneşti, l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei”, pe Constantin Brâncoveanu, nepotul de soră al antecesorului său. Acesta a preluat şi toată cheltuiala pentru tipărirea lucrării amintite. Se menţiona de asemenea, numele mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti şi „exarh al laturilor”, care păstorea în acest timp şi nu în ultinmul rând scopul pentru care ea era acum tipărită: „pentru cea de obşte priinţă neamului românesc”.
Imediat după ce a devenit domn, Brâncoveanu a impulsionat activitatea tipografiei domneşti din Bucureşti. Supravegherea ei a încredinţat-o monahului georgian, mai târziu mitropolit, Antim Ivireanul. Datorită muncii lui de tiparnic-cărturar, în vremea lui Brâncoveanu au funcţionat în Ţara Românească cinci tipografii, cu activitate mai mult sau mai puţin continuă: la Bucureşti, la Snagov (1696), la Târgovişte (1709), la Buzău (1691) şi la Râmnic (1705). Între cei care au condus tipografiile s-au afirmat, alături de mitropolitul Antim Ivireanul, episcopii cărturari Mitrofan al Huşilor, Damaschin al Buzăului, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, etc. În anii domniei lui Brâncoveanu au fost tipărite 79 de cărţi bisericeşti şi laice, nu numai pentru nevoile românilor, ci şi pentru lumea greacă şi orientală (în limbile greacă, română, slavonă, arabă; unele erau bilingve: slavo-române, greco-arabe, greco-române). În jurul celor cinci tipografii din Ţara Românească s-a grupat un număr de corectori, gravori, traducători care au format o adevărată „lume a cărţii”, interesată de munca filologică.
Datorită dezvoltării culturale din acest timp, Bucureştiul devenea, „centrul spiritual al sud-estului continentului european”, iar sfântul domnitor Brâncoveanu, un mentor diriguitor al vieții intelectuale din Țara Românească.
