Mărturia unui pelerin spiritual – Interviu cu Andrei Dîrlău

darlau-sqEu l-am întâlnit pe Andrei Dîrlău în Biserica Sf. Silvestru din Capitală, ca pe un ucenic al Părintelui Galeriu în ultimii ani ai vieţii Sfinţiei Sale. O vreme i-a fost chiar secretar. Scrierile Părintelui au trecut prin peniţa lui, în acea perioadă, dar fiecare cuvânt al Părintelui Galeriu a rămas scris în primul rând în sufletul lui Andrei. În urmă cu trei ani am aflat că a plecat la Mănăstirea Ponor, din Munţii Apuseni, poate una din mănăstirile cu rânduiala cea mai aspră de la noi din ţară, în stil athonit. Locul unde şi-a găsit pacea şi însă este Mănăstirea Oaşa, pe Valea Frumoasei a Parângului, unde s-a retras din iarna lui 2012. Se regăseşte mult mai bine aici, în obştea de călugări tineri, unde îi sunt încurajate preocupări intelectuale. Scrie cărţi, articole în reviste, face traduceri şi îşi continuă cercetarea pentru scrierea unei teze de doctorat. Drumul spre ortodoxia care i-a redat pacea sufletească şi discernământul nu a fost deloc drept, sau lin, ba dimpotrivă. De-a lungul anilor vieţii sale a studiat şi experimentat religiile orientale de care spune că a fost foarte atras încă din studenţie. Încercarile vieţii i-au demonstrat că toate aceste credinţe străine sunt doar rătăciri şi ne mărturiseşte că pot fi extrem de dăunătoare pentru viaţa noastră.
(Interviu realizat de Ramona Bandrabur)

darlau-2

Andrei, povesteşte-ne despre căutările tale spirituale

Am trecut prin toate. Am făcut tantra yoga cu Bivolaru. Am studiat budismul, hinduismul, taoismul, esoterismul, ştiinţele oculte şi astrologia. Am făcut astrograme, horoscoape, am studiat magia, Tarotul, chiromanţia, divinaţia în Yi Jing, cabala, radiestezia şi bioenergia.

Am petrecut 3 ani şi jumătate în Asia. Am fost în China şi Tibet, am stat în mănăstiri budiste – lamaserii tibetane, în munţii Chinei şi Tibetului. Am asistat la ceremonii de iniţiere, ritualuri iniţiatice şi slujbe religioase budiste şi taoiste. Am cunoscut maeştri şi lamaşi tibetani şi taoişti şi am vorbit cu ei în chineză. M-am imersat în acel mediu oriental, în cultura şi religiile asiatice, am adoptat stilul lor de viaţă. Am mâncat orez, carne de yak şi tsampa şi am băut ceai cu unt rânced de yak. Am străbătut China în lung şi în lat, am locuit pe Acoperişul Lumii, la poalele munţilor Himalaya. Am împărtăşit credinţele asiatice, păgâne, în Karma, metempsihoză, transmigraţia sufletelor sau reîncarnare. Am practicat yoga, karate şi tai ji quan. M-am închinat la zei străini, divinităţi budiste şi taoiste cu nume exotice – Avalokiteshvara, Shiva sau Guanyin.

Cum vezi acum toate aceste experienţe ale vieţii tale, după ce ai început să trăieşti ortodoxia?

Toate sunt idolatrie, închinare la idoli şi zei păgâni. Este vorba de fapt despre religii idolatre, păgâne. Vă amintiţi cum duhurile necurate vorbeau din statuile zeilor, în trecut? Ei bine, la fel sunt şi aceşti zei orientali budişti, chinezi, indieni, japonezi sau tibetani. Iar noi, azi, nu sub ameninţarea chinurilor, ci de bunăvoie, ne lepădăm de Hristos şi ne închinăm lor. Nimeni nu ne obligă să facem yoga sau să credem în reîncarnare. Şi totuşi, nesiliţi de nimeni, alegem aceste credinţe străine, asiatice, care ne invadează. În mod liber alegem “meditaţia” comodă în locul rugăciunii şi nevoinţei creştine. Am aflat că în România sunt 40.000 yoghini. Pe lângă ei, mai sunt şi 35.000 radiestezişti (înscrişi oficial în Asociaţia lor sau absolvenţi ai cursurilor lor din toată ţara) – care toţi cred în reîncarnare, deşi îi trimit pe pacienţi la Biserică. Şi tot în reîncarnare cred şi masonii, şi întregul New Age.

darlau-1Crezi că sunt înşelări?

Acele religii sunt erezii şi credinţe păgâne, nu căi spirituale, nici „tehnici sapienţiale”. Ele s-au îndepărtat de Dumnezeul cel adevărat, unic şi personal la care ne închinăm noi, Dumnezeul părinţilor, al patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov. L-au părăsit pe Dumnezeul pe care protopărinţii noştri Adam şi Eva Îl cunoscuseră nemijlocit ca pe Făcătorul lor. S-au lepădat de Acel Dumnezeu din Vechiul Testament revelat, Care comunica direct cu Abel, cu Noe, cu Lot şi urmaşii lor, de Dumnezeul Care S-a făcut cunoscut profeţilor Vechiului Testament – Ilie, Isaia, Eremia, Ezechiel, Daniel, Moise şi Sf. Ioan Botezătorul.

Religiile păgâne au pierdut această credinţă în Dumnezeul Cel unic, făcător al cerului şi al pământului. În schimb, au căzut în politeism şi idolatrie, începând să se închine stelelor şi planetelor, soarelui şi lunii, vântului, oceanului, demonilor şi duhurilor rele. Lui Dumnezeu I-au luat locul zeii sumerieni, mesopotamieni, egipteni, babilonieni, asiro-caldeeni şi canaaneeni. Ştiţi de ce femeia canaaneeancă din Evanghelie era privită cu neîncredere de Apostoli? Deoarece canaaneenii se închinaseră zeului păgân Baal.

Poţi spune la fel şi despre religiile orientale?

Ei bine, la fel e şi cu zeii hinduişti, budişti şi taoişti. Sunt Baali, idoli păgâni, religii politeiste. Am văzut cu ochii mei acele statui de idoli în templele tibetane şi chineze. Sunt credinţe eretice, animiste şi panteiste, magice şi şamanice. Să luăm de pildă şamanismul de tip New Age – numit „channeling”: mediul se lasă posedat de aşa-numite „entităţi” (de fapt, duhuri ce-şi atribuie diverse identităţi) care vorbesc prin el sau îi dictează diverse „informaţii”. Asemenea practici sunt asemănătoare cu cele din budismul tibetan, în care de pildă Dalai Lama îşi consultă „oracolul”, care intră în transă şamanică şi devine posedat de un duh ce-i transmite anumite „mesaje”.

Specifică hinduismului, budismului şi taoismului e credinţa în divinul impersonal. Nu există Dumnezeu, ci un spirit universal impersonal, ca o energie lipsită de conştiinţă personală, un „ocean” spiritual din care orice suflet omenesc provine şi în care se întoarce, dizolvându-se ca picătura de apă în marea infinită, fără identitate personală. Ei nu cred în Dumnezeu personal, şi nu cunosc rugăciunea către El. Mai curând se roagă sufletelor strămoşilor pentru binecuvântare şi ocrotire. Pentru ei, acest spirit universal e substratul a tot ce există; lumea însăşi e materializarea acestui spirit impersonal. Numim asta panteism şi e o erezie gravă.

darlau-3

Dumnezeu ţine lumea prin pronia Sa, prin harul necreat; dar Dumnezeu nu este El Însuşi lumea, ca în budism, unde lumea e chiar ea spiritul însuşi materializat sub forma iluzorie a fiinţelor şi obiectelor. Harul este energia necreată a lui Dumnezeu; dar harul nu se identifică cu lumea însăşi. Deci să reţinem că Dumnezeu e Persoană, este Cineva, căci doar o persoană – cum spune Părintele Stăniloae – poate iubi. Doar Persoana e capabilă de iubire.

În Yoga, în budism, nu există Dumnezeu, ci doar spirit impersonal – de aceea ei nu se roagă, ci doar repetă MANTRE, formule magice, nu rugăciuni.

E apoi credinţa în vid. Budismul tibetan de pildă nici măcar nu mai admite acel spirit cosmic impersonal, ci reduce esenţa universului la VID, la vacuitate, la NIMIC. Da, exact aşa: esenţa lumii, a întregii existenţe, e nimicul, vidul, golul desăvârşit. Lumea e iluzie, umbră şi vis, iar substratul ei e nimicul.

Da, şi noi spunem că lucrurile lumii sunt umbră şi vis – de pildă în slujba de parastas. Şi noi afirmăm natura efemeră şi înşelătoare a lumii, impermanenţa şi tranzienţa lor. Dar deşertăciunea şi efemeritatea sunt argument ca să ne punem nădejdea în ceea ce e veşnic şi netrecător, în Dumnezeu cel atotputernic, cel adevărat şi atotiubitor, nu să ne închinăm nimicului şi să ne dorim contopirea cu el – cum vor budiştii să ajungă în Nirvana.

Dincolo de relativismul insuportabil şi amoralismul budismului, care se pretinde “mai presus” de obişnuitele distincţii dintre bine şi rău, dincolo de perisabilitatea şi stricăciunea din lumea creată, supusă timpului şi morţii, Revelaţia creştină ne încredinţează de existenţa absolută a lui Dumnezeu cel veşnic, Care transcede timpul şi spaţiul, materia cea stricăcioasă şi moartea însăşi. Căci Hristos a biruit moartea, prin Întrupare, Răstignire şi Înviere.

Nu vidul budist, ci relaţia personală cu Dumnezeul-iubire ne oferă mântuirea. Nu “jocul cosmic” al unei energii impersonale fără “chip şi nume”, ci comuniunea directă, relaţia de iubire între persoane vii, conştiente, libere şi nemuritoare – acesta e creştinismul, aceasta e Biserica – în care ne aflăm.
Nu „legea Karmei” – mecanism impersonal, contabilizare abstractă, matematic riguroasă, a greşelilor şi ispăşirii lor, ci iertarea păcatelor prin spovedanie şi dezlegare de către preot. „Dumnezeu e un boier” – spunea N. Steinhardt: El iartă şi şterge păcatele – ceea ce Karma budistă nu poate face.

Lumea nu e iluzie; căci Dumnezeu nu e un iluzionist, un scamator. Dumnezeu – Hristos Cel întrupat pentru noi – ne dăruieşte soluţia de viaţă eternă, calea spre mântuire. Nu prin eliberarea de „ignoranţă” şi de „iluzie” prin meditaţie şi mantre magice, ci prin cunoaşterea Dumnezeului Cel adevărat, prin rugăciune şi Sfintele Taine ale Bisericii.

Aceasta e mărturia pe care vreau s-o aduc eu, cel pe care Dumnezeu l-a scos din rătăcirea şi sminteala religiilor orientale, pentru a-l aduce la cunoaşterea Adevărului. Cred că e timpul să ne luăm credinţa în serios, să-L luăm pe Hristos în serios.

S-ar putea să vă placă și...

Un răspuns

  1. Florin spune:

    Adevărat! Hristos Dumnezeu să vă dăruiască Pace și Bucurie pentru cuvintele dumneavoastră!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *