Marșul pentru viață

Nu întâmplător vorbim de Marșul pentru viață acum, înainte de Buna Vestire. Un copil nu vine într-o familie ca un blestem, ca o placă de beton sau ca o greutate care ne strivește sub povara ei, ci fiecare copil vine ca o binecuvântare.

(Material realizat de pr. prof. Ioan Cristinel Teșu)

Statistici

Statisticile mondiale şi naţionale privind prezentul, dar mai ales viitorul familiei, date publicităţii de către instituţiile abilitate în ultimele luni, ar trebui să creeze tuturor temeri profunde. Ele arată că, în Europa, la fiecare 30 de secunde se produce un divorţ, iar la fiecare 27 de secunde se săvârşeşte un avort. Din trei familii ce vieţuiesc pe „bătrânul continent”, doar una are copii, cea mai mare parte a acestora provenind din aşa zisele „uniuni consensuale”, deci din afara unei familii legitim şi legal constituite. Numărul persoanelor în vârstă depăşeşte cu mult pe cel al adolescenţilor, astfel încât organizaţii importante au tras un semn de alarmă, vorbind despre Europa ca un continent îmbătrânit şi despre o reală „iarnă demografică”.

Faţă de toate aceste realităţi dramatice, credinţa ortodoxă apără dreptul la viaţă al copilului nenăscut, considerând avortul a fi o crimă premeditată şi fără circumstanţe atenuate, prin care părinţii refuză să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu în actul dobândirii de copii, o crimă în care, paradoxal, persoana care ar trebui să fie ocrotitorul vieţii personale şi al celei izvorâte din aceasta – mama – devine cel mai mare duşman.

Ce facem așadar?

Spiritualitatea Ortodoxă dezvoltă o înaltă şi frumoasă învăţătură referitoare la vocaţia comunitară a omului, la nevoia de dialog şi comuniune a persoanei umane. Ea învaţă că familia are instituire divină şi se bazează pe alteritatea fiinţei umane, creată în cele două genuri: bărbat şi femeie.

Dumnezeu, în baza Atotînţelepciunii Sale, cunoaşte faptul că viaţa omului prin această lume este anevoioasă, după cum şi mântuirea – ţelul ei cel mai înalt – este o lucrare pândită de mari primejdii trupeşti şi sufleteşti. Dacă viaţa firească este dificilă, cu atât mai grea este înaintarea pe calea îngustă, aspră şi cu lacrimi, a mântuirii. Şi din acest motiv, Părintele Cel Ceresc îi dă omului ajutor potrivit pentru el, în persoana celuilalt, a soţului sau a soţiei. Spiritulitatea răsăriteană consideră că femeia reprezintă pentru soţul creştin cea mai mare binecuvântare care i-a fost dăruită de către Dumnezeu, pentru a se împărtăşi, alături de acesta şi spre folos comun, de calităţile ei trupeşti şi sufleteşti, legate mai ales de constituţia ei fizică şi afectivă, de bunătatea şi delicateţea, suavitatea şi gingăşia fiinţei sale.

În mod similar, pentru o soţie şi o mamă creştină, soţul ei reprezintă darul cel mai înalt, oferit de către Creator, pentru a o susţine şi întări în opera de mântuire, îmbogăţindu-i viaţa cu trăsăturile lui: putere, hotărâre, fermitate, energie.

Familia

În această relaţie de iubire şi dăruire şi în acest dialog al darurilor, fiecare dintre ei oferă celuilalt ceea ce are specific, mai frumos şi mai înalt, bucurându-se, în acelaşi timp, de darul vieţii sale. Dăruieşte fără să sărăcească, ci îmbogăţindu-şi infinit viaţa şi îmbogăţindu-l sufleteşte şi pe celălalt.

Familia creştină constituie la rândul ei, potrivit acestei înalte concepţii, „Biserica de acasă”, „Biserica în miniatură”, loc al împlinirii şi realizării mutuale, trupeşti şi sufleteşti, şcoală a virtuţilor creştine, laborator al mântuirii şi desăvârşirii, un adevărat altar de jertfă.

În cadrul acestei înalte concepţii despre familie, ca leagăn al civilizaţiei şi loc al desăvărşirii creştine, spiritualitatea noastră ortodoxă, bazată pe cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, consideră copiii a fi mângâierea cea mai mare pe care Dumnezeu a dat-o neamului omenesc după ce acesta a căzut în păcatul primordial şi a pierdut nemurirea (Sf. Ioan Gură de Aur).

Despre copii

Copiii sunt raza de lumină şi izvorul de bucurie din sufletul părinţilor, toiag bătrâneţilor şi neputinţelor celor care i-au născut şi i-au crescut, multe dintre acestea datorate tocmai grijii şi ostenelii depuse pentru naşterea, creşterea şi educarea lor.

Prin naşterea de copii, părinţii devin colaboratori şi împreună-lucrători cu Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a adus la fiinţă, din iubire, şi pe toate le cheamă să I se asemene, în desăvârşire. Copiii reprezintă un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru părinţi, căci, odată cu venirea lor pe lume, casa noastră, familia noastră trebuie să devină un loc al bucuriei şi speranţei, să simtă o întinerire continuă, din frumuseţea şi curăţia acestora.

Bucuriile adevăraţilor părinţi sunt împlinirile sau realizările, reuşitele şi succesele copiilor lor, după cum şi cele mai grele necazuri nu sunt cele personale, ci înfrângerile, necazurile şi nereuşitele copiilor. Copiii sunt moştenirea pe care o lăsăm, raţiunea şi motivaţia tuturor ostenelilor şi jertfelor noastre de o viaţă.

În loc de concluzie

Copiii reprezintă cea mai importantă investiţie a vieţii noastre, investiţia pentru veşnicie, însă drama lumii contemporane o constituie faptul că mulţi dintre cei ce trăiesc în ea sunt preocupaţi mai ales de investiţii cu profituri materiale şi imediate, pierzând din vedere esenţialul, iar de multe ori când îl descoperă pe acesta, este prea târziu.  Educaţia copiilor constituie astfel cea mai mare artă, pentru că, în timp ce toate celelalte arte urmăresc un folos în lumea de aici, educaţia creştină a copiilor are ca scop dobândirea bunurilor viitoare şi veşnice. Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă, cu deplină îndreptăţire, părinţii cu artiştii ce trebuie să urmărească realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură de mare preţ, dar amorfă. Precum sculptorul trebuie să dea formă armonioasă acestuia, tot aşa şi părinţii trebuie să înfrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile cele mai înalte, îndepărtând tot ceea ce este contrar şi urât, să facă din copii adevărate opere de artă însufleţite. Educatorul este un Pygmalion care trebuie să se îndrăgostească de Galateea sa, adică de copilul pe care îl sculptează, pe care îl formează sufleteşte.

   Pentru toate aceste motive, soţii creştini trebuie să ia aminte la darul naşterii de copii, cu care Dumnezeu i-a investit, şi să-l cultive, spre a lor mântuire.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.