Ce înseamnă a fi un istoric fidel al Bisericii tale?

Expunerilor frecvente ale istoriei universale, naţionale şi bisericeşti le lipseşte adeseori obiectivitatea. În spaţiul public, comunităţile etnice, culturale şi confesionale se insultă uneori, servindu-se de jumătăţi de adevăruri sau neadevăruri. Îşi reproşează reciproc nedreptăţi, începute mai devreme sau mai târziu. În foarte multe cărţi de istorie, chiar şi în cele ce se pretind a fi cercetări critice, sunt luate în consideraţie, în mod serios, doar acele izvoare care servesc, în mod exclusiv, uneia din părţile în cauză, rar şi celelalte care vorbesc în favoarea celeilalte părţi. Referirile istorice puse în serviciul diferitelor interese de conjunctură pot determina, în aceste condiţii, anihilarea oricărei perspective de înţelegere între comunităţile naţionale sau religioase implicate.

      (Material realizat de pr.prof. Mihail – Simion Săsăujan)

Cercetătorului critic i se impune lui însuşi o cerinţă foarte mare, deoarece propriile tradiţii conţin, adeseori, referiri nefondate critic în legătură cu unele evoluţii din trecut. Oameni care nu au fost familiarizaţi cu gândirea critică a evenimentelor istorice, au adesea motive emoţionale de a consimţi la expunerile tradiţionale privitoare la identităţile lor etnice, culturale şi religioase. Nu sunt pregătiţi să recunoască unele greşeli ce caracterizează punctele lor de vedere tradiţionale. Unele argumente obiective care le-ar putea decodifica unele convingeri, ar putea să li se pară un pericol iminent pentru propria identitate. Temerile pot chiar să amplifice apartenenţa emoţională la convingerile tradiţionale. Consideră că e bine să rămână departe de dispute şi să nu renunţe la nimic din ceea ce au învăţat.

Nu este suficientă doar demolarea imaginii duşmănoase despre ceilalţi. Este necesară şi o imagine pozitivă despre ceilalţi. „Avem voie să-l judecăm pe celălalt? În duhul predicii de pe munte, care ne îndeamnă să nu judecăm pentru a nu fi judecaţi, trebuie să înţelegem că o astfel de judecată depăşeşte competenţa omenească. Deoarece dacă dorim să judecăm activitatea celorlalţi, nu ne rămâne altă cale decât cea de a măsura formele de expresie ale celorlalţi la ale noastre. Avem însă voie, noi oamenii, care suntem tributari unei mentalităţi şi relaţii de viaţă, să măsurăm pe ceilalţi la ceea ce este potrivit pentru noi? Să lăsăm judecata celorlalţi în seama lui Dumnezeu. Dacă suntem sinceri, vom constata că şi la noi şi la ceilalţi întâlnim „lucrarea trupului şi rodul Duhului”. Nici noi nici ceilalţi nu suntem „ucenicii model” ai lui Dumnezeu. Toţi suntem „pe drum”1. Dacă imaginile despre noi şi ceilalţi ar fi marcate de această concepţie, atunci discursul nostru istoric ar servi concilierii dintre comunităţile etnice, culturale şi confesionale. A scrie fără ură şi părtinire, a încerca să atenuăm tensiunile trecutului şi a arăta în mod inteligent adevărata sa evoluţie, este un lucru îmbucurător şi demn pentru istorici.

A fi un istoric fidel al Bisericii tale înseamnă nu numai a cultiva sentimente laudative la adresa ei, prin scrisul tău, ci şi a analiza în mod obiectiv, critic, devenirea ei istorică în toată complexitatea sa. Pentru o societate care se vrea dacă nu modernă, măcar funcţională, istoria nu poate oferi compensaţii sufleteşti. Poate oferi doar înţelesuri şi concluzii ce se cer studiate. Nu există o singură istorie. Faptele, chiar când sunt bine cunoscute, deschid foarte multe posibilităţi de interpretare. Cauzele, efectele, integrarea în timpul lung al istoriei dau naştere unor discuţii care nu se termină niciodată. Trecutul este interpretat şi reinterpretat la nesfârşit de prezent. Aşa că trebuie să căutăm cu onestitate adevărurile relative. Critica istoriei este mai importantă decât lauda acesteia. A critica înseamnă a gândi liber.

Adăugăm la aceste consideraţii faptul că argumentarea raţională şi inteligentă care extinde cunoaşterea istorică, nu este suficientă. Pentru a descoperi şi a realiza concilierea în cadrul dialogului cultural, etnic şi confesional nu este suficient să se dovedească în mod ştiinţific că există motive obiective pentru conturarea ei. Pacea trebuie să fie dăruită de creştini unii altora. Rănile sunt numeroase. Ele rămân şi divid. Nevoia de vindecare este urgentă şi ea este posibilă prin conştiinţa spirituală şi pocăinţa sinceră. Premisa stă în cunoaşterea propriilor păcate, curajul de a le mărturisi unul în faţa celuilalt şi încrederea în puterea rugăciunii.

  1. Ernst Chr. Suttner, Das wechselvolle Verhältnis zwischen den Kirchen des Ostens und des Westens im Lauf der Kirchengeschichte, Verlag „Der christliche Osten“, Würzburg, 1996, p. 113.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *