Încheierea unei călătorii – predică rostită de pr. Constantin Galeriu

Predică rostită la pomenirea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, îşi încheie călătoria acestei vieţi în temniţă şi în martiriu.

Este ultimul dintre profeţi, cel mai mare, vestindu-L pe Iisus Hristos Mântuitorul, nu de departe, ci botezându-L în apele Iordanului, atingând cu mâna creştetul Stăpânului. Şi, la acest act divin, Profetului îi este dat să vadă cerul deschizându-se, Duhul Sfânt coborând peste Iisus şi să audă glasul Tatălui: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit” (Mat. 3,17). Iar el, faţă în faţă cu Domnul său, dă celor de atunci şi celor de azi această mărturie: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Vrednic s-a făcut cu adevărat a se chema “prietenul Mirelui”. Ca profet, ca prieten al Mirelui, Ioan vede şi el păcatele lumii.

Domnea în vremea aceea în părţile Galeleii, Irod Antipa, unul din fiii lui Irod, ucigaşul pruncilor din Betleem. Prin anii 31, Irod Antipa, mergând la Roma chemat de împăratul Tiberiu, pe drum  a poposit la fratele său, Filip. Aici, s-a împătimit de soţia lui – Irodiada. Ea îi răspunde şi ispititorul îi cufundă în patimă. Irodiada îi făgăduieşte că îşi va părăsi soţul pentru el, însă cu condiţia ca Irod să-şi izgonească soţia, fiica unui rege arab – Areta. La întoarcerea de la Roma, Irod Antipa îşi alungă soţia şi îşi aduce în casă pe Irodiada, împreună cu fiica ei, Salomeea.

Profetul nu putea să tacă. Arată regelui că ceea ce face este deodată: adulter, incest şi scandal, rostindu-i cuvântul cunoscut şi păstrat de Sfânta Scriptură: “Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6,18). La auzul sentinţei Irod se trezeşte acum în lumea chinurilor lăuntrice. Deoarece Ioan îi apare ca un sfânt şi adesea sfetnic; dar sufletul îi este bolnav de patimă. Irodiada îl subjugă pe rege şi îl înduplecă în cele din urmă să-l închidă pe Profet în temniţă. Era doar începutul lucrării ei demonice. La câtva timp, îi soseşte prilejul s-o desăvârşească. Irod îşi sărbătoreşte ziua de naştere cu un mare ospăţ în castelul Maherus. În toiul petrecerii, sub imperiul băuturilor ameţitoare, Salomeea, pusă la cale de mama ei, execută în faţa lui Irod şi a oaspeţilor un dans care aţâţă pasiuni. În focul lor, Irod îi oferă cu jurământ: “Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu”. Fata, ieşind, zice mamei: “Ce să-i cer?” Irodiada îi spune: “Capul lui Ioan Botezătorul”. Şi, fără preget, copila intrând la rege îi cere: “Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul” (Marcu 6, 23-25).

Sfânta Evanghelie ne încredinţează: “Regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce erau la masă nu a voit să o întristeze” (Marcu 6,26). Pentru jurământ! În faţa cui şi pentru ce cauză?! Pentru un dans – capul unui profet; pentru o plăcere – viaţa unui sfânt… În istorie, numai tiranii posedaţi demonic au putut săvârşi asemenea crime. Altfel, chiar în acea lume romană, pe care o numim “păgână”, era interzis ca în ziua de naştere a căpeteniilor ţării să aibă loc execuţii. Generalul roman Flaminiu a fost izgonit din Senat de cenzori pentru că a ordonat, la un ospăţ, tăierea capului unui criminal. Asemenea zile erau menite pentru amnistii, graţieri, binefaceri.

Irod – ucigaş asemenea tatălui său, care ucisese pruncii – porunceşte acum moartea profetului. De unde acest drept asupra vieţii semenului său, de unde l-au avut sau îl mai au cei ce ucid? “Îndată, la porunca regelui, o slugă călău, mergând, a tăiat capul profetului în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale” (Marcu 6,28).

De aici încolo, drumurile se despart. În timpul procesului Mântuitorului, Pilat trimite pe Iisus şi la Irod, care se afla atunci în Ierusalim. L-a întrebat regele “multe lucruri şi nădăjduia să vadă la El vreo minune. Iisus însă nu i-a răspuns nimic” (Luca 23,8-12). Tăcerea lui Dumnezeu în faţa păcatului e o sentinţă.

Nu după multă vreme, Irod a fost chemat la Roma în urma unor denunţuri, dezbrăcat de demnitatea regească şi exilat în Lion iar apoi la Ilard, în Spania. Acolo, pe lângă suferinţele exilului, trăieşte cu Irodiada sfârşitul tragic al Salomeei. Fiica, traversând într-o zi de iarnă râul Sicoria, gheaţa se rupe şi se afundă până la grumaz. Capul îi rămâne deasupra, în timp ce dedesubt, valurile îi mişcă trupul într-un alt dans, macabru; în cele din urmă, gheaţa îi retează gâtul. Ex-regelui şi Irodiadei li se aduce acum capul celei care, oarecând, ceruse capul Profetului.[…]

Dar drumul lui Ioan este de aici înainte altul. Trupul i l-au îngropat ucenicii lângă cel al Profetului Eliseu. Moaştele lui sfinte au peregrinat de-a lungul veacurilor, în Răsărit ca şi în Apus, împărţite şi aşezate sub altarele multor biserici, însămânţând sfinţenie pretutindeni. Dreapta Sfântului a ajuns şi la noi, dăruită apoi de Neagoe Basarab mânăstirii Dionisiu din Sfântul Munte Athos, primind în schimb capul şi mâna Sfântului Nifon – părintele duhovnicesc al voievodului. În anul 453 s-a descoperit la Emesa, în Siria, şi capul Profetului, care a fost dus apoi la Constantinopol. De aici, în 1204, cruciaţii francezi, ocupând cetatea, au luat o parte şi l-au dăruit bisericii din Amien.

Dar persoana lui?! Biserica îl cinsteşte în slujbe sacre şi icoane. E venerat fie botezând pe Domnul, fie cu aripi de înger oferindu-şi capul pe tipsie şi, mai ales, împreună cu Preacurata Maică de o parte  şi de alta a Mirelui – Hristos, în icoana numită Deisis, deasupra catapetesmei […].

În Acatist invocăm:

Bucură-te, slujitorule cel prealuminat al lui Hristos;

Bucură-te, luminătorule al măriţilor mucenici;

Bucură-te, pecetea celor două Testamente;

Bucură-te Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!