A început Postul Mare!
În fiecare an, Paştile creştin împrimăvărează sufletele celor credincioşi şi sărbătoarea o percep ca un act de transcendere a creaţiei în Hristos Cel înviat.
(Material realizat de Ramona Bandrabur)
„Pentru întreaga suflare creştină, Hristos, Mielul lui Dumnezeu, este Paştile care înseamnă sărbătoarea luminii şi a bucuriei. Acum Mielul Hristos luminează pe toţi în mod deplin şi-i conduce spre libertatea şi viaţa cea adevărată şi netrecătoare. Bucuria învierii Domnului copleşeşte toate tristeţile şi în ea se concentrează vestea cea bună adusă întregii omeniri. Existenţa umană se umple de starea bucuriei reale, depline şi durabile”, spune Pr. Prof. Dumitru Staniloae, în lucrarea sa, „Paştile, sarbatoarea luminii în Ortodoxie”, în Studii Teologice, 1975).
O dată cu începerea Postului Mare şi până la Paşti, întreg ritualul vieţii capătă noi semnificaţii în încercarea sufletului de a se pregăti pentru a pătrunde cea mai adâncă dintre tainele ortodoxiei, aceea a Învierii. Sărbătoarea Paştilor o trăim sub semnul bucuriei depline dar şi al jertfei premergătoare. Miezul de sfinţenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul şi lucrul potrivit – iată cele 7 dimensiuni ale vieţii omului creştin în preajma Sărbătorii Paştilor, pe care ni le arată Irina Nicolau în „Ghidul sărbătorilor româneşti”.
Se primenesc cele din afară: începând cu natura, cu casa, cu îmbrăcămintea cea nouă, dar mai ales e vremea primenirii sufletelor noastre pentru a putea gusta din dulceaţa „miezului de sfinţenie” al sărbătorii. Şi cum nici o lucrare fie ea cât de mică, nu se împlineşte fără jertfă, curăţirea sufletului cere şi ea o nevoinţă a trupului. Acesta este rostul Postului cel Mare, de 40 de zile. Prin detoxifierea organismului şi curăţirea sângelui, ajungem la o stare echilibrată a minţii, în care să ne putem raporta corect la lume ca dar şi ca rod al dragostei lui Dumnezeu. Astfel ca trupul nostru curăţit să devină ca o lupă care focalizează dragostea lui Dumnezeu, lentilă care efectiv aprinde tot ce e în jurul său de dragostea lui Dumnezeu.
„Trupul nostru este luat din pământ şi prin firea sa se aseamănă pământului. Are nevoie sa fie lucrat. Precum seminţele semănate în ţarina nelucrată cu uneltele plugăreşti pier fără să aducă nici o roadă, aşa şi rugăciunea rămâne fără roadă dacă trupul şi inima nu sunt pregătite pentru ea prin postire. Împrăştierea şi îngreuierea gândurilor, răceala şi împietrirea inimii, visările deşarte şi păcătoase care apar întotdeauna în închipuire nimicesc rugăciunea celui care nu posteşte”, spune Sf. Marcu Ascetul. Iar rugăciunea este dialogul nostru viu şi personal cu Dumnezeu, este modul prin care ne putem uni cu El, este ” pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa necazurilor, veselia ce va să vie, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii … risipirea întristării … descoperirea celor viitoare” (Sf. Ioan Scărarul). Este întâlnirea noastră cu Hristos şi pregătirea pentru a primi jertfa Lui pentru oameni.
Între pâinea şi vinul ce întăresc inima şi trupul şi Cina cea de Taină care transfigurează pâinea în trup al Mântuitorului şi vinul în „scump sângele Lui”, trăim cu toţii în prisos de bucurie Învierea Domnului. Iar ceea ce mintea noastră omenească nu poate cuprinde în înţelegerea sa adânca taină a Învierii, poate lumina credinţa.
