Felii din pâinea sufletului (II) – Suntem proști precum pământul neudat de ploaie

Am purces pe drumul credinței cu smerenia muritorului conștient…de frumusețea divină a puterii cerești, dar și cu bucuria copilului care descoperă viața curată în fiecare firimitură de adevăr pe care o poate cuprinde cu mintea lui, cea necoaptă. 

(Jurnal scris de Cristiana Chioncel)

Mințile ne sunt precum merele. Ni se coc la soare, într-un pom al „cunoașterii”, doar atunci când aflăm ce e păcatul și cădem în ispita aceea purtătoare de nerost. Apoi sunt din nou verzi, necoapte și naive iar și iar, aidoma unei noi însămânțări a pământului de primăvară, cultivând doar rod pur, de viață curată.  Ori de câte ori ne botezăm prin spovedanii, ne mântuim prin lacrimi și rugăciuni, prin iubirea față de Dumnezeu. Așa am purces eu pe drum de credință, devenind brusc, din turistă… o pelerină, din gurmandă…o devoratoare de duh sfânt și carte bisericească, din guralivă o ascultătoare, din talentată,  Doamne! sper, o inspirată, pentru a scrie lucruri cu adevărat ce merită scrise.

Drumul credinței începe întotdeauna cu o potecă a durerii. A întristării. A suferinței. Și conduce spre alte cărări de încercare, mai înguste, mai abrupte, mai alunecoase, pentru fiecare așa cum i-a fost dat să meargă și să străbată periplul către propriul suflet. Însă, fără abatere, Drumul urcă spre lumină. Spre adevăr. Spre iubirea fără margini. Spre fericirea eternă a întâlnirii lui Dumnezeu. Că până la urmă doar prin sacrificiul lui suprem, însuși Domnul nostru Iisus Hristos a generat mântuirea și pentru noi, neputincioșii acestei lumi. A adus-o la nivelul palpabil al minunilor sfinte pe care le trăim și le simțim la tot pasul, atunci când avem ochii suficient de maturi pentru a vedea.

Nici nu contează cât îndurăm pentru a-i putea fi aproape, deși cu siguranță și această îndurare este infinită și măsurată în același timp, balanța ei fiind dimensionată doar de cât de mult timp ne-a luat până am decis să plecăm în călătoria pentru o viață curată. Ne-a luat mult, probabil vom îndura mult. Ne-a luat puțin, probabil vom ajunge mai repede la destinația finală. Dar cine poate ști ce e mult sau ce e puțin în comparație cu traiul după legile sfinte? Cine poate ști cât de departe ne aflăm pe harta mântuirii în raport cu punctul de plecare și cu cel al lumii în care vrem să ajungem? Unde este punctul de plecare al fiecăruia dintre noi? Dumnezeu are cu siguranță un răspuns pentru noi toți  trimițându-ne, din iubire nemărginită, părintească, câte un reper al mântuirii noastre, al iertării și al binecuvântării sale. Reperul e relativ, în funcție de fiecare primitor. Poate fi un sfânt, un părinte duhovnic, o mănăstire, un psalm, o evanghelie, o rugăciune sau însuși Duhul sfânt pe care îl căutăm în Sfânta Treime, alături de Tatăl sau de Fiul atunci când ne închinăm cu speranță smerită.

Ca orice filă de jurnal, fie el și de credință, se dorește a fi confesionară, dar totuși limitativă în a prezenta infinitul noian de mărturii Dumnezeiești pe care nicio o foaie/ filă/ blog din lumea aceasta nu este suficient de pregătită, demnă și cuviincioasă pentru a pastra sub tuș tipografic sau digital trăirea a ceea ce înseamnă sfințenie. Rostesc cele pe care le citiți pentru a vă împărtăși minunea Iubirii lui Dumnezeu. Bucuria imensă a întâlnirii în fiecare rugăciune a lui Iisus Hristos. Fericirea absolut de neegalat pe care o simțim atunci când ne botezăm la spovedanii, pocaință după pocăință, împărtașanie după împărtășanie cu Ființa Unică a celor trei. Dar nu pot scrie simțind pentru voi. Fiecare dintre noi trebuie să cunoască drumul și să plece singur pe el pentru a ajunge acolo unde nu este decât Lumină și Dragoste Pură.

M-am născut scriitoare. Indiferent ce job am avut, nu m-am oprit din scris. Am scris noianuri întregi de pagini, de poezii și eseuri, de manuale, de editoriale, de articole și cover story-uri pe teme oarecare. În Viață Curată nu scriu. Ci mă rog! Mă rog literă cu literă pentru binecuvântarea de a fi înțeles acum, în viața noastră trecătoare, că miza nu este aici. Că miza nu este la fel cu ce am fost învățați de viața aspră să ne închipuim. Ci este aparte. NU ține de cunoaștere, pentru că nu avem cunoaștere. Organic nu suntem înzestrați cu acest simț estetic al admirării operei sfinte.  Suntem proști precum pământul neudat de ploaie. Ne umezim doar după plecarea secetei cu duh și lumină, și eventual ne putem numi inteligenți, dar nu cunoscători. Abrutizarea noastră este din păcate una nativă și mă rog din nou pentru mila lui Dumnezeu în a ne trimite cât de des poate ploi cu binecuvântare și sfințenie.