Duminica nu se îngenunchează!

Nu în toate zilele se îngenunchează în biserică. Deși Rusaliile au trecut și ne apropiem acum de postul Maicii Domnului, mai sunt și alte zile în care îngenunchiatul în Biserică în timpul liturghiei nu este considerat canonic. 

(Material realizat de pr. Lucian Farcașiu)

Între Paști și Rusalii

Zilele dintre Învierea Domnului şi ziua Pogorârii Duhului Sfânt sunt spre exemplu zile în care credincioșii Bisericii, pentru bucuria Praznicului Învierii Mântuitorului nu trebuie să îngenuncheze. Pentru a întări și explica această regulă bisericească, vom arăta pe scurt semnificaţia ei.

Temeiul acestei rânduieli bisericeşti îl găsim într-o hotărâre canonică a Sinodului I Ecumenic, prin care se prevede că duminica, la fel ca în zilele dintre Paşti şi Rusalii, este oprită îngenuncherea credincioşilor, atât în Biserică, cât şi la rugăciunea particulară de acasă. Iată textul acestei hotărâri a Sinodului din 325, de la Niceea: “Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) Duminica şi în zilele Cincizecimii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), sfântului sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu, stând ei în picioare” (Canonul 20).

 Duminica

Oprirea îngenuncherii în zilele de duminică are o adâncă motivaţie teologică. Astfel, duminica nu se îngenunchează pentru că Mântuitorul, prin jertfa Sa de pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi în ziua duminicii ne-a răscumpărat din blestemul neascultării primilor oameni, adică din moartea cea veşnică. Duminica, prin Învierea lui Hristos din morţi, devine ziua Împărăţiei lui Dumnezeu ale cărei porţi au fost redeschise de Hristos, fiind redată oamenilor posibilitatea de a deveni “cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu”, pentru veşnicie. Tocmai de aceea, poziţia verticală a trupului la rugăciune arată îndreptarea omului căte Împărăţia lui Dumnezeu, vrednicia aceasta fiind primită de oameni, ca dar ce decurge din Învierea lui Hristos. Aşadar, duminica nu îngenunchem, nu pentru că suntem vrednici, nemaiavând nevoie de pocăinţă pentru păcatele noastre, ci pentru că Hristos, înviind din morţi în această zi, ne reaşază ca cetăţeni ai Împărăţiei Sale. Este, aşadar, un dar primit din lucrarea mântuitoare a Domnului, finalizată prin Învierea Sa din morţi, şi nu un dar care decurge din propria noastră vrednicie.

De aceea, ca regulă, creştinii nu trebuie ca duminica să îngenuncheze la slujbele din Sfânta Biserică, dar nici acasă în cadrul rugăciunilor personale. În celelalte zile, de luni până sâmbătă, se poate îngenunchea şi chiar este de trebuinţă lucrul acesta, arătând prin aceasta pocăinţa pentru păcatele pe care le săvârşim în fiecare clipă a vieţii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerită a îngenuncherii, milostivirea lui Dumnezeu, iertarea şi izbăvirea noastră din moarte. Duminica însă, fiind ziua bucuriei pentru învrednicirea noastră de Împărăţia lui Dumnezeu, prin Învierea Mântuitorului, îndrăznim a privi către cer, prin poziţia verticală a trupului, aşteptând împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu către noi, şi deci, nu mai îngenunchem.

Cu toate acestea, hotărârea Sinodului I Ecumenic la care am făcut referire are un caracter disciplinar, urmărind uniformizarea practicii creştine în toate comunităţile creştine. Aşa încât, dacă unii credincioşi doresc să îngenuncheze la momentele mai importante ale Sfintei Liturghii, chiar şi în ziua Duminicii, ei trebuie înţeleşi şi îngăduiţi, nefiind mustraţi şi judecaţi din această pricină. Aceasta întrucât, se întâmplă ca unii dintre credincioşii noştri, să nu aibă în timpul săptămânii râvna sau timpul necesar pentru a-şi pleca genunchii la rugăciune, simţind această nevoie a îngenuncherii măcar acum, în ziua Duminicii, în vremea şederii lor la Sfânta Liturghie.

Acest fapt nu anulează însă regula consfinţită prin hotărârea canonică amintită, de la începutul secolului al IV-lea, aceea ca duminica să nu se îngenuncheze, înscriindu-se mai degrabă ca o excepţie de la această regulă, în virtutea principiului iconomiei sau al îngăduinţei care funcţionează în Biserică, în situaţii speciale. Această iconomie înseamnă de fapt o adaptare a practicii bisericeşti la realităţile şi cerinţele impuse de trecerea “poporului lui Dumnezeu” prin istorie, până la desăvârşirea lui în “Împărăţia ce va să vină”