Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor – IPS Bartolomeu Anania

Predică rostită la Duminica Floriilor în anul 2003 a IPS Bartolomeu Anania

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți credincioși, noi ortodocșii sărbătorim astăzi, Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor. Numele popular este Duminica Floriilor https://viatacurata.com/sinaxar/duminica-floriilor-intrarea-domnului-ierusalim/, pentru că ea cade de obicei primăvara și poartă numele sărbătorii Floralia, pe care strămoșii noștri romani o aveau în acest anotimp. Ea însă se cheamă Duminica Stâlpărilor sau Duminica Ramurilor de finic și este Duminica Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim.

Iubiții mei, faptele s-au petrecut așa: Mântuitorul Hristos și-a pregătit aceasta Intrare triumfală, trimițind pe câțiva dintre ucenici într-un sat din apropierea Ierusalimului, spunându-le mergeți la cutare și le-a spus numele unui om, pe care însă nu-l știm din Sfintele Evanghelii. Și în fața porții lui, veți găsi un mânz de asină, adică un asin tânăr, pe care nimeni nu mai șezuse vreodată, dezlegați-l și aduceți-L la Mine. Și dacă stăpânul vă întreabă, văzându-vă, ce faceți voi, să-i spuneți că-i trebuie Învățătorului nostru. Așadar, Iisus avea o înțelegere cu acel om, era un cunoscut de-al Lui, care trebuia să-I pună la dispoziție acest asin. Ucenicii au făcut așa, Iisus a urcat pe asin și a intrat în Ierusalim înconjurat de apostolii Săi și de o foarte mare mulțime de oameni, bărbați, femei și copii, care mergeau înainte și-n urmă, cântându-I Osana, Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel, Osana, Osana. Iar unii rupeau ramuri de finic din marginea drumului și le așterneau în cale, iar alții îi așterneau chiar hainele pentru ca El să meargă pe ele. Mulțimea era imensă, fariseii pe margini, care văzând aceasta s-au cutremurat și chiar au îndrăznit să-I spună lui Iisus spune-le să tacă. Iar El le-a răspuns, dacă ei nu vor striga, atunci pietrele o vor face.

Iubiții mei, episodul acesta este relatat pe scurt în toate Evanghelile, dar el are un context pe care aș vrea să vi-l spun. Duminica Floriilor a fost precedată de două mari evenimente, care se petrecuseră în ajun.

Învierea lui Lazăr

Unul dintre acestea este învierea lui Lazăr, despre care se vorbește mai puțin pentru că el precedere mereu Duminica Floriilor și pericopa evanghelică este ascultată și tâlcuită numai pentru cei care se află atunci în biserică. Această sâmbătă a lui Lazăr este dedicată mult spoveditului și împărtășitului, așa încât mai puțin sunt atenți la ea. Însă este bine să vă amintesc pe foarte scurt, că, pe lângă cele două învieri pe care le făcuse Iisus, învierea fiului văduvei din Nain și învierea fiicei lui Iair, de data aceasta învierea a fost extraordinară. Era vorba de prietenul Său, Lazăr, din orășelul Betania, care se afla în apropierea Ierusalimului și care era fratele celor două surori, Marta și Maria. Iisus în drum spre Ierusalim sau dinspre Ierusalim, poposea desori în casa lor, dormea în casa lor, cina în casa lor, așadar era vorba de un prieten foarte apropiat. Acesta s-a îmbolnăvit, Iisus era undeva departe, a aflat că este bolnav, dar nu S-a grăbit să se ducă la el. Dimpotrivă, a făcut în așa fel încât să întârzie. La un moment dat, acolo departe, Le-a spus ucenicilor Săi, să știți că Lazăr a adormit. Iar ei au tresărit de bucurie, pentru că ei știau că, somnul unui bolnav este un simptom al însănătoșirii lui, când începe să mănânce și să doarmă, sunt semne bune. Și au zis, păi nu, dacă a adormit atunci este bine, se va face sănătos. Așadar, de atunci începem să știm noi creștinii, că moartea în adevăratul ei sens se numește somn, și noi, de obicei nu vorbim de morți, ci vorbim de cei adormiți în Domnul, pe ei îi pomenim. De ce? Pentru că, prin Lazăr și prin Iisus Hristos știm că ei vor învia. Iisus merge în Betania, unde Îl întâmpină cele două surori ale lui Lazăr, plânse și jelindu-se și spunându-I, dacă Tu ai fi fost aici Învățătorule, fratele nostru n-ar fi murit. Era simplu, Tu L-ai fi vindecat, cum ai vindecat pe atâția și atâția alții, L-ai fi vindecat și pe el. Dar Iisus, spune nu, Lazăr, fratele vostru va învia. Știm Doamne, vom învia la învierea cea de apoi, dar, deocamdată el a murit. Mortul era pus după obiceiul evreilor într-o peșteră, cu o piatră așezată deasupra, așa cum va fi și mormântul lui Iisus, peste o săptămână. Și Le-a spus, dați piatra la o parte și atunci ele i-au spus: Doamne, nu, nu face să dăm piatra la o parte, pentru că este a patra zi de când a murit și a început să miroasă, adică era în descompunere. Iisus a poruncit: Dați piatra la o parte! S-a dat piatra la o parte, Iisus Și-a ridicat ochii la cer și I-a mulțumit Părintelui Său, pentru aceea, că este și de data aceasta împreună cu El. Urma să săvârșească minunea învierii lui Lazăr. Dar, Iisus Îi mulțumește Părintelui Său,  că este împreună cu El, înainte de a săvârși minunea, ca și cum ar fi săvârșită. Acest lucru înseamnă iubiții mei, că suntem datori în rugăciunile mai întâi să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dat, ne dă și ne va da. Și îndată făcându-se acestea, a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară! Și Lazăr s-a arătat în ușa mormântului înfășurat în feșe, l-au desfăcut și iată că era viu. Aceasta a fost cea mai mare minună săvârșită de Iisus vreodată și de ea se va pomeni în toate veacurile. Dar, iată că a doua zi, Iisus a rămas la ei în familie și s-a făcut ospăț. Iisus ședea la masă, cu Lazăr cel înviat din morți. Dar vestea învierii lui Lazăr s-a răspândit ca fulgerul, repet Betania era aproape de Ierusalim. Deci, foarte repede a știut tot Ierusalim despre această minune. Și atunci la acea cină din Betania, Maria, sora lui Lazăr a luat un alabastru cu mir de mare preț, un alabastru, adică un vas foarte scump din piatră semiprețioasă umplut cu mir, adică cu aromă foarte scumpă, care după evaluarea ucenicilor ar fi putut să prețuiască trei sute de dinari. Gândiți-vă că plata pentru o zi de lucru la vremea acea era de un dinar, deci suma aceea, echivala cu plata pentru trei sute de zile de lucru. Și ea a vărsat acest mir pe părul capului și pe picioarele lui Iisus și le-a uns. Atunci ucenicii și în special Iuda Iscoriteanul, care era casierul a cârtit și spus: mirul acesta putea să fie vândut cu 300 de dinari și banii să fie dați săracilor. Și Iisus, în replică a zis: Nu, lăsați-o în pace! Fiindcă ea pentru îngroparea mea a făcut-o. Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine, nu Mă aveți pururea. Atunci Iisus a descoperit taina ascunsă a acestui extraordinar gest pe care-l făcuse Maria, sora lui Lazăr. Inspirată de Duhul Sfânt, ea știa că Iisus după ce va muri, nu va avea parte de o înmormântare obișnuită, pentru că nu ar fi fost timp. Știm din Sfintele Evanghelii, că Răstignirea s-a făcut vineri după-amiază. Odată cu apusul soarelui, pentru evrei începea ziua de sâmbătă, când nimeni nu mai avea voie să lucreze nimic. Așa că, s-au grăbit să-L pogoare de pe cruce pe Iisus și să-L îngroape înainte de apusul soarelui. De aceea, sfintele femei nu au participat la ritualul de înmormântare, ele erau ținute și de străjile ostașilor de departe. Și atunci, această Maria, prin intuiție extraordinară de la Duhul Sfânt, i-a săvârșit ritualul de înmormântare înainte ca El să fi murit, ca și cum ar fi fost mort. El a știut acest lucru și I-a mulțumit Mariei.

Iubiții mei, începem acum să ne explicăm Intrarea triumfală în Ierusalim a Domnului. De ce atâta mulțime s-a luat după El, aclamându-L. Pe de o parte, pentru că, mulți veniseră în Betania (de unde plecase Domnul), să-l vadă pe Lazăr înviat, iar pe de altă parte, se auzise despre învierea lui Lazăr în sine, despre faptul în sine. Ei bine, poporul era împărțit în două: poporul, mulțimea era cu Iisus, iar fariseii și cărturarii, adversarii Lui dintotdeauna, erau cu atât mai mult împotriva Lui și se sfătuiau să-l ucidă și pe Lazăr, pentru că din cauza învierii lui mulți începuseră să creadă în Iisus și să-i părăsească pe ei, pe conducătorii poporului.

Iubiții mei, Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim a fost asemenea a unui puternic rege care vine de la o bătălie victorioasă. Faptul că ședea pe asin, acesta era animalul de paradă, de ceremonie, calul era animalul de luptă. Caii, ca și în ziua de astăzi, unde se mai păstrează cavaleria este anume dresat pentru câmpul de luptă. Asinul, ca și catârul era animal pașnic și era cel care era folosit în antinchitate pentru ceremoniile de paradă. Ei bine, Iisus într-adevăr se comportă asemenea unui victorios și acceptă aclamațiile mulțimii, mai mult le încurajează.

Ce este această Intrare triumfală, iubiții mei?

Pentru că noi astăzi știm, ceea ce cei de atunci nu știau. El, de fapt, purtător de biruință mergea către patimă și moarte. O știa aceasta. Nu era un secret pentru nimeni. Ungerea din Betania avusese această semnificație, prefigurase moartea Lui. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu, nu a fost o surpriză, nu a fost o cădere, nu a fost o iluzie, că, Iisus și-ar fi făcut iluzia că este primit și aclamat ca un rege și că patima va fi evitată. Nu. La scurtă vreme avea să-i cheme pe ucenici la Cina cea de Taină și acolo Le v-a împărți pâinea și vinul, ,,ca pe Trupul Meu care se frânge și Sângele Meu care se varsă”. După Cină, a mers în grădina Ghetsimani noaptea, pentru ca să se roage împreună cu ucenicii Săi. Dar, El știa că, acolo va fi prins, identificat, datorită trădării lui Iuda. Alte dăți, dragii mei vă amintiți, poporul care-L admira pe Iisus (făcătorul de minuni, puternicul Iisus), a vrut să-L proclame rege la un moment dat. Dar, el s-a strecurat prin mulțime și S-a făcut nevăzut. Alteori, fariseii căutau să pună mâna pe El și să-L omoare, dar El considera că nu este timpul, că mai are ceva de spus și de făcut și că nu a venit timpul jertfei. Și atunci se ascundea, se furișa, asemenea omului care realmente se ascunde de primejdie. De data aceasta totul este pe dos. Iisus își vestește moartea foarte apropiată, merge în grădina Ghetsimani și atunci când Iuda Îl descoperă, Îl identifică și-L arată ostașilor, El în loc să se apere, întinde mâinile ca să fie legat. Și este legat și dus mai departe și știm toate pătimirile despre care vom mai auzi și vom mai vorbi zilele acestea. S-a lăsat ca un miel nevinovat care este dus la înjunghiere. Mai mult decât, când Petru, acolo noaptea în grădina Ghetsimani în fața ostașilor a schițat un gest de protest și de rezistență, scoțând sabia, Iisus l-a mustrat. Bagă sabia în teacă Petre! Căci, cel ce scoate sabia, de sabie va pieri. Și, a dezarmat pe Petru cu un singur cuvânt. Așadar, totul fusese gândit de mai înainte și fusese acceptat. Și atunci ne punem întrebarea. Totuși, de ce Domnul a acceptat, mai mult decât a acceptat, a pus la cale această Intrare triumfală, când știa că El nu merge la triumf, ci merge la înfrângere și la moarte?

Iubiții mei, pentru ca noi cei de astăzi, să înțelegem, ceea ce nu pricepeau cei de atunci: misterul creștinismului. Totul trebuie citit pe dinăuntru, nu pe din afară. Dacă citim Evanghelile, ne vom opri doar la suprafață și vom explica însă istoricește, cine era guvernator, cine era Mare Preot, cine era al doilea preot, ș.a.m.d., nu vom înțelege nimic. Sfânta Scriptură trebuie citită lăuntric și pe dinăuntru. Putem vedea această imensă discrepanță, între ceea ce oamenii de atunci nu erau capabili să priceapă : mesajul adevărat al lui Iisus Hristos. Ei ca niște oameni, priveau la El ca la un om foarte puternic, înzestrat cu puteri extraordinare, dar ca la un om. Să nu uităm un lucru, vechiul mesaj mesianic al profeților Vechiului Testament se transformase într-unul politic. Evreii de atunci, nu mai așteptau un Mesia care să-i dezrobească din sclavia păcatului, ci așteptau un erou, un conducător care să-i elibereze de sub robia romanilor. Erau un popor cucerit, și stăpânit și asuprit. Ideal național, ceea ce este foarte frumos. Dar, Iisus nu pentru aceasta venise și o spusese în atâtea și atâtea ori. O va mai spune și ceva mai târziu în fața lui Pilat. Tu ești regele iudeilor, împăratul iudeilor, L-a întrebat Pilat? Și Iisus I-a răspuns. Împărăția Mea nu e din lumea aceasta. Cum să priceapă păgânul Pilat și cum să priceapă evreii, că este o altă împărăție. Ori este aici, ori nu este. Vrem s-o vedem pentru că ne trebuie.

Osana Cel ce vine întru numele Domnului

Așadar,  iubiții mei, cei care-L aclamau în Intrarea Sa triumfală în Ierusalim, Îl aclamau cu ramuri de finic și cu hainele așternute pe jos, Îl aclamau ca pe un rege. Spune Sfântul Evanghelist Ioan, dacă ați reținut, din textul de astăzi, Osana Cel ce vine întru numele Domnului, Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel. E clar. Și, Evanghelistul Marcu adaugă, împărăția care urmează s-o întemeieze și care este împărăția părintelui nostru David, adică pe linia davidică. E clar. Ei gândeau pământește ca niște pământeni, Iisus gândea dumnezeiește ca un Dumnezeu. Iar pe de altă parte fariseii. Fariseii gândeau mai omenește decât toți. Și ei se temeau că va fi proclamat împărat, nu că vor fi dezrobiți de romani, că aceasta o vroiau și ei, ci pentru că nu era omul lor. Era adversarul lor. Și atunci când ești egoist și interesat politic, nu te mai interesează binele comun al patriei, te interesează interesele partidului din care faci parte. Și ei, fariseii și saducheii erau partide politice. Și se gândeau, nu este de-al nostru, nu ne trebuie, chiar dacă va fi să ne dezrobească.

Iubiții mei, știm ce s-a întâmplat numai peste câteva zile. Iisus arestat, judecat, osândit. Nu voi insista asupra faptului că a rămas singur, că ucenicii Îl părăsiseră. Și doar că, El își asumase această suferință. Nimic nu a fost surpriză în aceasta. El și-o vestise față de ucenicii Săi în repetate rânduri: ,,Fiul Omului va fi prins și va fi dat în mâinile oamenilor, și va fi judecat, și va fi scuipat și pălmuit și batjocorit și răstignit dar a treia zi va învia.” Nimeni n-a priceput o iotă din acest mesaj. Au socotit că, s-ar putea să fie o metaforă. Imaginați-vă ce gândea poporul iudeu despre El, atunci când Îl aclamau pe străzile Ierusalimului. Omul acesta n-are armată, dar dacă este în stare să învie pe un om din morți, păi își face o armată din cimitir. Se duce în cimitir cum a făcut-o cu Lazăr, cheamă morții, ies de acolo două, trei mii de oameni, înarmați și El se pune în fruntea lor și-i biruie pe romani. Era foarte simplu. În logica minunii, totul era posibil, nici nu are nevoie de armată, și-o face singur. Ni se spune că, nici ucenicii nu pricepeau ce se întâmplă atunci. S-au dezmeticit mult mai târziu, după ce Domnul a înviat din morți și toate tâlcurile ascunse au ieșit la lumină. Cu Iisus știm ce s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat cu mulțimile? Ne vom întâlni cu ele în piața pretorului, acolo unde guvernatorul Pilat îl va judeca pe Iisus, la incitarea cărturarilor și a fariseilor. Și când îi întreba ce trebuie să facă cu Omul Acesta pentru că nu-I găsesc nici o vină. Atunci mulțumile incitate de farisei și saduchei au strigat într-un glas:  răstignește-L, răstignește-L, adică, omoară-L. Aceeași oameni, nu s-a găsit nimeni să-I ia apărarea. Aceeași oameni care-L aclamaseră pe ulițele Ierusalimului, acum Îi cer condamnarea la moarte într-un glas și o obțin.

Iubiții mei, când au fost sinceri? Atunci când L-au aclamat sau acum când Îl osândeau? Și într-un caz și într-altul. Este psihologia mulțimilor, a gloatelor, pe care psihologii o știu foarte bine. Psihologia turmei care se ia după un singur semnal. Atunci erau de partea lui Iisus, acum sunt de partea adversarilor Săi. Ni se spune într-un verset din Înțelepciunea lui Sirah, din Vechiul Testament, o carte plină de înțelepciune practică, și spune așa: ,, Fiule, nu te pune rău cu obștea cetății și nu Te umili în fața mulțimilor.” Ei bine, Iisus, a avut o înțelepciune nu practică, ci înțelepciunea cea ascunsă dedesubt, S-a pus cu obștea cetății, adică cu cărturarii și fariseii și S-a umilit în fața mulțimilor. Mulțimile nu admit ca liderul lor să se umilească. Poate să fie umilit de alții, dar nu să se umilească El. Una ești, când ești victimă și călăii Te biciuiesc și alta este când Tu singur ai întins mâinile ca să fie legate, Tu singur Te-ai lăsat prins, Tu singur rabzi fără să protestezi, nici măcar un gest. Mulțimile nu admit o asemenea umilință, pentru că înseamnă prăbușirea idealului lor. Tu ești Acela în care am crezut, Tu ești Acela pe care L-am aclamat, Tu ești Acela care trebuia să ne duci la victorie și acum Tu ni Te arăți ca un slab, ca ultimul dintre cei slabi. Te-am aclamat ca pe un rege, iar Tu acum ne apari ca un rob.

Iubiții mei, după două mii de ani de creștinism, fiecare creștin își are credința lui personală. Noi ne adunăm, cel puțin duminica și sărbătoarea în biserică, ne rugăm împreună, dar credința și evlavia sunt bunuri personale ale fiecărei persoane în parte. Ele nu se dobândesc prin contaminare, că dacă s-ar dovedi prin contaminare, le-ați pierde la câteva minute după ce ați ieșit din biserică. Dar credința se câștigă din copilărie, prin tata, prin mama, prin bunica, la școală, la lecții, mai târziu prin lecturi, la biserică prin sfintele slujbe și prin predică. Credința este un bun personal al fiecăruia, el știe în ce crede, de ce crede și cât de tare sau cât de slabă este credința lui. De aceea, relația noastră cu Dumnezeu este o relație personală. Relația noastră cu Iisus Hristos este o relație personală. De la persoană la persoană, de la inimă la inimă, de la inteligență la inteligență, de la bunătate la bunătate. De aceea, avem și spoveditul personal, nu spovedirea în comun. Și personal, se duce fiecare la duhovnic și-I spune lui Dumnezeu, Iisus Hristos ce are el pe inimă. Este convins că prin duhovnic, Iisus Hristos îl ascultă și poate îl dojenește și în cele din urmă îl iartă, pentru că l-a înțeles. Dar faptul că merge individual la Iisus Hristos, să-I spună ce are de spus, pe inimă, înseamnă suprema relație personală dintre om și Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, noi sărbătorim Duminica Floriilor aducând în biserică și sfințind ramuri de salcie care sunt ale zonei noastre geografice. Și cu această salcie sfințită plecăm din biserică și ne îndreptăm către casele noastre și o punem la icoană, unde va sta până târziu când se va usca. De obicei, facem din ea o coroniță și așa o punem acolo.

Iubiții mei, cei de atunci din vremea Mântuitorului, L-au aclamat cu ramuri de finic, dar peste numai câteva zile ramurile lor de finic aveau să se prefacă în bicele cu care trupul lui Iisus avea să fie torturat. Plecăm și noi cu ramurile noastre de finic, dar le vom păstra ca ramuri de finic și nu vom îngădui, ca prin păcatele sau necredința noastră, ele să se prefacă în câteva zile în bicuri cu care noi îl vom supune pe Iisus pătimirii. De ce? Pentru că noi avem credință personală și pentru că Îl iubim pe Hristos și-L înțelegem în toată jerfelnicia Lui. Durerea Lui a fost durere asumată, de aceea mergea către ea ca un triumfător, pentru că știa că la capătul acestei suferințe, urmează învierea, deci biruința definitivă și nu numai a Lui, ci și învierea noastră, a celor pentru care venise din cer, de la Tatăl Său. Păstrați-vă fiecare credința puternică personală, și în rugăciune și în toate meditațiile voastre, comunicați cu Iisus Hristos, ca de la persoană la persoană. Să vi-L faceți prieten apropiat, El vă va înțelege, dar și voi să-L înțelege-Ți pe El. Și așa veți ști, că-I veți cânta astăzi și întotdeauna lui Iisus, Osana, Cel ce vine întru numele Domnului, binecuvântat este Împăratul lui Israel, adică Împăratul lui Israelul cel nou, care este biserica lui Iisus Hristos și care este Împărăția lui Dumnezeu, către care nădăjduim toți. Așadar, iubiții mei, ziua de astăzi, înaintea Pătimirilor Domnului este o zi de bucurie, de lumină, pentru că este luminată pe dinăuntru de credința noastră în învierea care stă la capătul Sfintelor Pătimiri ale lui Iisus, așa să ne ajute Dumnezeu. Amin.