Drumul Bisericii Ortodoxe prin istorie

Activitatea pastoral-misionară a Bisericii Ortodoxe are nevoie azi de o analiză teologică şi spirituală sistematică, profundă şi constantă, pentru a lega în mod viu, creator şi responsabil, textul Evangheliei de contextul nou cultural, social, politic și economic, naţional şi european în care trăiesc comunităţile de credincioşi ortodocși, nu renunțând la Tradiţie, ci înţelegând-o ca pe un proces dinamic, viu[1].

                     (Material realizat de pr. prof.Mihail-Simion Săsăujan)

            Apostolatul social al Bisericii Ortodoxe în contemporaneitate poate fi conturat în jurul unor relaţii structurale  precum: Biserica şi societatea (încercare de definire a unui punct stabil într-un timp de răscruce şi crize); Biserica, Europa, Lumea (unitatea neamului omenesc); Biserica şi Politica (obligaţia creştinilor de a participa la viaţa publică); Biserica şi responsabilitatea socială (Biserica trebuie să apere persoana umană de orice formă de cumpărare-vânzare a ei ca obiect. Economia are nevoie, de asemenea, de ordine morală.); Biserica şi educaţia (alianţa credinţei şi a iluminismului); Biserica şi arta (adevărul, binele, frumosul şi vina); Biserica şi comunicarea media (ethosul societăţii digitalizate); Biserica şi medicina (despre inviolabilitatea vieţii umane); Biserica şi dialogul ecumenic; Biserica şi integrarea europeană.

Unificarea și integrarea europeană este, fără îndoială, procesul cel mai important la care participăm în prezent, în partea noastră de lume. Pentru Biserica Ortodoxă, aceasta ar trebui să fie o provocare de reflecţie a conştiinţei de sine şi, în acelaşi timp, o oportunitate. În acest sens, se impun unele cerinţe fundamental necesare:

Participarea la coeziunea lumii ortodoxe. Ortodoxia poate să aibă o voce în noua realitate europeană dacă va ajunge la o unitate internă[2].

Redescoperirea autenticului etos ortodox[3]. Corectarea, în bună parte, a modului de raportare la celelalte Biserici sau confesiuni şi la celelalte religii: înlăturarea fundamentalismului anti-ecumenic, naţionalist şi intolerant, a spiritului antiapusean şi antieuropean  (Europa – pericol pentru Ortodoxie) – în acele cercuri unde acesta se mai  înregistrează .

O nouă şi dinamică reînnoire liturgică[4]. Vocaţia liturgică – doxologică  a Ortodoxiei suportă riscul unui aşa numit „ghetou liturgic”, riscul ritualismului, al formalismului liturgic, fără efecte esenţiale în viaţa noastră socială, culturală, politică.

O redescoperire a fidelităţii faţă de tradiţia vie a Bisericii, ceea ce implică şi răspunsuri actuale la problemele reale cu care se confruntă azi creştinii – aşadar: o nouă relaţie cu modernitatea. Există altfel riscul alipirii unilaterale de trecut, încremenirea în definiţii şi formule moarte, invocarea la nesfârşit a soluţiilor trecutului.

O redescoperire a autenticei noastre percepţii despre eshatologie, ca transfigurare a lumii şi a istoriei în care trăim. Biserica este în sine o realitate eshatologică. Există altfel riscul unei atitudini negative faţă de lumea contemporană, a unor accente maniheice des întâlnite şi prezentate din nefericire ca atitudini riguros ortodoxe.

O revigorare a dimensiunii misionare a Bisericii

O eclesiologie centrată pe convingerile fundamentale ale Ortodoxiei şi nu doar pe principii etnice şi seculare, care fost accentuate mai ales din a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Preocuparea pentru un dialog sincer cu celelalte Biserici[5]. Diferenţele nu trebuie înţelese întotdeauna şi neapărat în termeni polemici. Cea mai bună cale de dialog este aplecarea cu onestitate asupra specificităţii celeilalte Biserici, a punctelor care ne despart (diversitate pozitivă).

Ortodoxia poate oferi lumii contemporane: o teologie bazată pe centralitatea persoanei umane: prioritatea persoanei umane; o teologie a rugăciunii şi a îndumnezeirii[6], aşadar o spiritualitate profundă: un model de viaţă creştină care pune în centru sufletul şi bogăţiile sale sufleteşti; o  teologie mărturisitoare în contexte istorice şi spirituale diferite şi dificile; o teologie a comuniunii, pătrunsă de „duhul sărbătorii”. Ceea ce dă cu adevărat sens vieţii creştinului ortodox preocupat de mântuirea sa sunt marile evenimente spirituale: sărbătorile creştine, posturile, spovedania, împărtăşania, rugăciunea, liturghia.

Exista unele puncte de vedere potrivit cărora Biserica a rămas în urma timpului prezent, ar avea nevoie de un impuls modernizator, ar trebui sa devină mai deschisă, mai liberală. Numai o Biserica adecvată epocii ar putea deveni şi una îndreptăţită, şi prin aceasta, adecvată Evangheliei. Potrivit altor puncte de vedere, Biserica se adaptează prea mult, ea prezintă prea puţin, un profil propriu şi este prea puţin credincioasă pretenţiei sale de neschimbabilitate şi de detaşare de veac. Creştinii nu se identifică, însă, integral nici cu lumea, nici nu evadează radical din ea. Ei sunt, în acelaşi timp, detaşaţi şi angajaţi, sunt în acelaşi timp, cetăţeni ai cerului şi cetăţeni loiali şi activi ai oraşelor și satelor. Cetăţenia lor minunată şi paradoxală face din creştini nu altceva decât sufletul activ în trupul lumii[7].

Mitropolitul Damaskinos Papandreou, vorbește despre drumul Bisericii prin istorie ca „o neîntreruptă întrupare a Adevărului în viaţa fiecărei epoci istorice”; El scrie: „Deoarece fiecare timp istoric este diferit de cel premergător lui, trebuie ca întruparea Adevărului să poarte întotdeauna haina epocii, trupul istoriei. Din acest motiv, Părinţii Bisericii nu au ezitat, ba dimpotrivă au considerat ca find o datorie a lor, de a folosi termenii timpului lor, pentru a-l îmbrăca cu ele pe Iisus care se întrupează iarăşi şi iarăşi (…). pentru aceasta, ei au fost (…) acuzaţi că s-ar fi îndepărtat de Noul Testament, în aceea că s-au lăsat influenţaţi de filosofia elenistă. Adevărul nu este, însă, trădat atunci când el este întrupat în fiecare epocă istorică, ci atunci când este păstrat ca o relicvă într-un muzeu, de frică că ar putea fi lezat de istorie. Sfântul Duh care trăieşte mereu în Biserică, există pentru a face posibilă această întrupare a Adevărului în fiecare epocă[8].

[1] I. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt înainte la volumul de studii: Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005,  p. 7.

[2] Konstantinos V. Skouteris, Ortodoxia şi Europa. O critică bazată pe istorie şi realitate, în vol. Ortodoxia – parte integrantă din spiritualitatea europeană, Braşov,  2004,  p. 61.

[3] Petros Vassiliadis, Mărturia ortodoxă în Europa modernă şi postmodernă, în vol. Ortodoxia – parte integrantă din spiritualitatea europeană, p. 91.

[4] Constantin Coman, Conştiinţa de sine a ortodocşilor şi Europa contemporană, în vol. Ortodoxia – parte integrantă din spiritualitatea europeană, p. 127.

[5] Konstantinos Delikostantis, Dimensiunea europeană a Ortodoxiei – Dimensiunea ortodoxă a Europei, în vol. Ortodoxia – parte integrantă din spiritualitatea europeană, p. 95.

[6] Ioan C. Teşu, Integrarea europeană – un risc sau o şansă pentru Biserica şi Teologia ortodoxă română, în vol. Ortodoxia – parte integrantă din spiritualitatea europeană , p. 157.

[7] Ioan I. Ică jr., Biserică, societate, gândire în Răsărit şi Occident şi în Europa de azi, în vol. Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, coord. Ioan I.Ică jr. şi Germano Marani, p. 21.

[8] W. Schneemelcher (Hg), Orthodoxie und Ökumene. Gesammelte Aufsätze von  D. Papandreou, Stuttgart, 1986, p. 61, apud, Ernst Chr. Suttner, Kirche und Theologie bei den Rumönen von der Christianisirung bis zum 20. Jahrhundert, Institut für Ökumenische Studien der Universität Frieburg Schweiz, 2009,  p. 53.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.