Despre părintele Petroniu Tănase sau Vocația desăvârșirii

  Personalitate importantă a monahismului românesc și athonit contemporan, Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, stareț al Schitului românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, a fost un adevărat Avvă al vremurilor noastre. Chip al blândeții și al smereniei autentice, exersat în „limbajul” tăcerii și în arta rugăciunii, venerabilul stareț a fost un părinte duhovnicesc nu doar pentru viețuitorii din obștea athonită, ci și pentru pelerinii – clerici și mireni -, care îl căutau și îi cereau sfatul, spre îmbunătățire morală.

(Material realizat de pr. Prof. Ioan Teșu)

Cu un scris care te ducea cu gândul la arta vestiților copiști și caligrafi de altă dată, când lumea primea semințele credinței și trăia în acord cu ele, sau prin cuvântul său drămuit, ca să nu se risipească, ci să zidească și să folosească, Părintele Petroniu ne-a lăsat un adevărat program de viață duhovnicească, menit să ne ajute să descoperim sensul profund al vieții, farmecul credinței noastre sfinte și modurile în care, trăindu-i adevărurile revelate, ne putem dobândi fericirea și mântuirea.

 

Încercăm să prezentăm, în cele ce urmează, câteva din sfaturile și îndemnurile sale duhovnicești, pe de o parte, pentru a-i face și mai cunoscute personalitatea și învățăturile sale, iar pe de altă parte, cu speranța că, având în fața ochilor noștri sufletești astfel de modele de viață aleasă, și nu doar dintr-un trecut îndepărtat, ci contemporan nouă, se va deschide, în inimile noastre, dorința de a le urma și de a le imita, spre dobândirea mântuirii.

Taina omului și a bogatei sale vieți lăuntrice

             Teologia ortodoxă împodobește ființa umană cu însușirea de „taină negrăită” sau de „mister infinit”. Dumnezeu, Creatorul ei, este Taina supraființială, iar omul, izvorât din iubirea supremă a lui Dumnezeu, este el însuși o taină adâncă. În afară de Ziditorul ei, nimeni, nici chiar el însuși, nu are capacitatea de a se cunoaște și a cunoaște deplin taina pe care viața sa, și cu atât mai puțin a altora, o circumscrie.

Pentru credința creștină, lumea este o taină, ce poartă în sine un apofatism teologic. Lucrurile care o compun au în ele însele rațiuni tainice, sădite de Dumnezeu, care se descoperă pe calea ascezei sau a înduhovnicirii. Viața este o taină, deplin cunoscută doar de Cel care o dăruiește. Omul însuși, cu inepuizabila sa viață, este o taină adâncă, a cărei cunoaștere este expresie a iubirii, pentru că nu putem cunoaște cu adevărat decât ceea ce iubim curat și nu putem iubi sincer decât ceea ce cunoaștem profund.

Universul vieții creștine este și el un univers tainic, ale cărei granițe sunt, pe de o parte, adâncul sau iadul păcatelor și al patimilor, care îl întunecă și îl scufundă pe om în zonele tenebroase ale răului, iar pe de altă parte, culmile sau piscurile virtuților, tot mai senine și mai înalte, pe care, urcându-le creștinul, ca pe o scară tainică, se odihnește în liniștea oferită de viața trăită în virtute și se unește cu Dumnezeu.

În mod practic, dar cu un profund simț al observației morale și al discernământului spiritual, Preacuviosul Părintele nostru Petroniu observa că, dincolo de toate explorările și aprofundările științei contemporane și mai presus de acestea, omul este și rămâne o taină, ce conduce, prin alcătuirea sa, deopotrivă materială, dar mai ales spirituală, spre Infinita taină a dumnezeirii. În ciuda cunoașterii lui tot mai adânci, de către științele actuale, care au pătruns până în ultima particulă a materiei și în structura ultimă a celulei, acestea poartă în ele un caracter profund rațional, prin energia prezentă, reflecție a energiilor divine necreate.

Știința actuală a aflat ceea ce credința creștină a învățat din zorii ei și a formulat magistral, prin sfinți, precum Maxim Mărturisitorul și Grigorie Palama, și anume faptul că substratul ultim al materiei nu are o alcătuire pur materială, ci profund spirituală și aceasta este informația intrinsecă, energia sau logosul divin, rațiunea specifică, pe care Dumnezeu a sădit-o, prin creație, în fiecare astfel de realitate. Lucrurile și lumea, în totalitatea ei, cuprind în aceste rațiuni, încifrate spiritual, modul propriu în care au fost aduse la existență, scopul sau vocația particulară a fiecăreia, pentru care au fost alcătuite, precum și căile în care o pot actualiza și împlini. Descoperirea acestor rațiuni interioare nu este, exclusiv, un efort al studierii lor abstracte, ci vizează descoperirea a ceea ce este dincolo de ele, originea și finalitatea lor spirituală. Pe măsura urcării numeroaselor ei trepte, în cazul lumii, sau a adâncirii în infinitele taine ale vieții spirituale, în cazul sufletului uman, ni se revelează progresiv, o multitudine inepuizabilă de sensuri profunde ale acestora și modul în care ele pot deveni drum spre bogata lume spirituală, iar aceasta, la rândul ei, cale spre desăvârșire și îndumnezeire.

Omul, ființă necunoscută

Cu toate progresele uimitoare ale civilizației de azi, spunea Părintele Petroniu, „omul a rămas însă «ființă necunoscută». Ambițios să cucerească și să stăpânească materia, cosmosul, omul s-a neglijat pe sine, a rămas necunoscut în propria-i casă. Genetica, medicina, psihanaliza au făcut pași uriași, dar o știință antropologică, o știință care să îmbrățișeze integral pe om, încă nu există. «Adesea simt în mine, spune un mare scriitor, altceva decât eu însumi; ceva foarte adânc, foarte substanțial, o străfulgerare din Ființa Supremă». «Adânc nepătruns este inima omului», există un «om ascuns al inimii»: Există în om adâncimi abisale foarte puțin explorate; omul presimte că aici poate găsi cheia dezlegării multora din frământările vieții sale”[1].

Cu mult discernământ, Părintele athonit constata că, în ciuda bogăției de scrieri sau volume despre viața spirituală, existentă astăzi, omul zilelor noastre nu mai pare să aibă același interes față de acestea și față de însăși viața sa spirituală. „Avem, spunea Cuviosul Părinte, un noian de cărți, cărți bune. Avem și Peteric, și Sfinți Părinți… Dar rămân numai ornamente în chilie, în dulapul cu cărți, fără să ne folosim de ele. Sfinții Părinți îl socotesc pe călugărul care are multe cărți și nu le folosește ca morarul care are moară și macină grâu străin. Aduc alții grâu și-l macină, iar el n-are nici pentru mâncare. Macină grâu străin… Nu ne hrănim cu cărțile… Nu mulțimea cărților este importantă, ci folosirea lor. Scrierile Sfinților Părinți n-au fost lăsate ca să ne facem biblioteci, numai ca să dăm ocazia unora și altora să creadă că le-am citit și să ne împăunăm că suntem cunoscători. Ci cărțile sunt lăsate pentru folos, pentru trai, pentru viață. De aceea au fost scrise ele, ca să ne folosim de ele. Dacă facem așa, în scrierile a foarte mulți Părinți găsim o experiență vie, trăită, luminată de Duhul Sfânt. De aceea, cărțile acestea alcătuiesc tezaurul Sfintei Tradiții, nu sunt cărți de literatură oarecare. Sunt cărți sfinte, pentru că sunt luminate de Duhul Sfânt și de oamenii care au trăit cu toată seriozitatea, cu angajament personal în experiența duhovnicească. Ceea ce au scris ei acolo ne constituie, până la sfârșitul lumii, pildă, mărturie spre sporire duhovnicească. Putem foarte mult spori dacă le luăm în serios. Ele trebuie să fie spre cugetarea permanentă. Cum spune psalmistul: «La legea ta am cugetat ziua și noaptea» (Psalmul1, 2). Să nu fie numai un prilej de a ne trece timpul, iar în cursul zilei să nu ne mai aducem aminte”[2].

Din nefericire, omul de astăzi își mobilează casa cu biblioteci, pe acestea le decorează cu numeroase cărți, dar ele constituie doar un fundal inutil, pentru că, grăbit și obosit, are tot mai puțin timp pentru a le parcurge și, mai ales, tot mai puțină dorință de a pune în practică îndemnurile ziditoare, cuprinse în paginile lor.

Atât în lume, dar și în România, constata duhovnicescul Părinte, se observă o superficialitate, în materie de cultură și spiritualitate. Cuvântul scris este înlocuit cu imaginea, care interesează, provoacă și agită; sălile de lectură cedează, încet-încet, locul lor cinematografelor și sălilor de internet; lectura este înlocuită de vizionare și, din acest motiv, un om care nu citește, ci doar privește, este mult mai derutat. Imaginile, succedându-se cu o viteză uimitoare, uneori subliminal, nu îi mai oferă timpul necesar procesării lor, ci doar pentru a le primi și a acționa în funcție de șabloanele pe care acestea le întipăresc în minte.

Părintele observa că „lumea creștină de astăzi din România nu duce lipsă de hrană și încă din belșug, duhovnicească. Niciodată, în trecut, țara noastră nu a avut atâtea edituri și librării care tipăresc și pun în circulație un noian de cărți și de publicații de suflet folositoare. Dar nivelul creștinesc al poporului, în loc să crească, cum ar fi normal, dimpotrivă scade, pentru că puțini mai au timp și citesc aceste cărți, deoarece au alte surse de informații pe care le folosesc: televizorul, internetul ș.a. Și ca urmare, afirmă un creștin român: «hoția, desfrânarea, batjocora, egoismul și individualismul au ajuns să definească peisajul urban românesc»”[3].

Iubitor și împlinitor al scrierilor Sfinților Părinți și al literaturii filocalice, Părintele Petroniu considera că „Sfinții Părinți spun multe lucruri, dar ele pot fi reținute mai ușor, dacă ne restrângem la câteva jaloane, la lucruri de seamă, dacă le-am avea în vedere măcar pe acestea”[4]. Reflectând, mai departe, asupra tainei ființei umane, duhovnicul athonit considera că valoarea acesteia derivă, în primul rînd, din crearea sa specială: „Creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om este o ființă unică, irepetabilă, o apariție cum n-a mai fost și cum nu va mai fi alta pe lume, căci fiecare oglindește în chip unic, personal, pe Creatorul, în ființa sa, fiecare om reflectă o strălucire unică a frumuseții și plinătății dumnezeiești…. Prin chipul dumnezeiesc pe care îl poartă, fiecare om ascunde în sine o comoară neprețuită, sufletul său este mai scump decât toată lumea”[5].

Rodul

Adâncind și mai mult învățătura patristică referitoare la chip și asemănare, Cuviosul Părinte român sublinia valoarea acesteia, în procesul înnoirii sau al înduhovnicirii ființei umane. „Chipul și asemănarea sunt punctul de plecare și ținta de ajuns în viața duhovnicească. Chipul îl primim de-a gata prin naștere și Sf. Botez; asemănarea o cucerim prin harul lui Dumnezeu, cu străduințele voii libere și faptele bune ce le facem. Chipul este proiectul, asemănarea – realizarea lui; chipul este sămânța, asemănarea – rodul. Ca rodul să fie bun și sămânța trebuie să fie de bună calitate, sănătoasă. Noi primim  bune semințele duhului care ne duc la desăvârșire, dar le vătămăm cu faptele noastre și ele nu mai pot crește normal. De aceea, trebuie să le readucem la starea de însănătoșire”[6].

Cu bogate și adânci lecturi din opere patristice normative pentru credința și spiritualitatea ortodoxă, el sublinia, în deplin consens cu gândirea Bisericii, că „«asemănarea» cu Dumnezeu o realizează omul întreg: trup și suflet; deci și trupul trebuie să se înduhovnicească, să se subțieze, pentru a fi străbătut de duh, pentru a se face unealta duhului. Nevoințele cele mai multe ale Părinților: postul, privegherea de toată noaptea, lacrimile nesecate, răbdarea lipsurilor și a necazurilor și ostenelile de tot felul și toată necontenita silire a firii, tocmai aceasta urmăresc: strunirea trupului, omorârea pornirilor pătimașe din trup, adică omorârea morții din om. Ele sunt moartea cea făcătoare de viață, care întărește firea, pun rânduială în viața lăuntrică și ne fac tot mai asemănători cu Dumnezeu”[7].

Elementul definitoriu al vieții spirituale umane îl reprezintă libertatea sau capacitatea omului de autodeterminare. Dumnezeu ar fi putut să mântuiască lumea și omul, printr-un act de voință pur personală, dar acesta ar fi fost un act de voință divină unilaterală, impusă omului, chiar dacă ar fi condus la o existență fericită, veșnică, însă, înzestrându-l pe om cu libertate, i-a oferit acestuia șansa să lucreze în mod propriu la desăvârșirea sa, conlucrând cu harul divin, care îl asistă permanent și îl ajută necontenit și, astfel, mântuirea personală să nu fie un simplu dar, ci o răsplată a eforturilor sale. În plus, ceea ce este exterior, formal, nu atinge profund pe om, este mecanic. Frumusețea vieții creștine stă în dinamismul ei, în lupta continuă, în osteneala permanentă pentru desăvârșire. Iar răsplata primită este meritată și aduce bucurie proporțională cu eforturile făcute. Libertatea cu care l-a înzestrat, creatural, Dumnezeu, pe om, este „cununa demnității sale”[8]. În baza acesteia, din chiar zorii vieții sale fizice și spirituale, în fața omului se deschid două drumuri, ce conduc către două lumi. Una a virtuților, ce adaugă bucurie la bucurie, prin împlinirea faptelor bune și a virtuților creștine, ducând spre comuniunea fericită cu Dumnezeu și cu aleșii Săi. Alta, a răului, manifestat și concretizat în păcate și în patimi, care îl scufundă pe cel ce le săvârșește în zonele cele mai tumultuoase și întunecate ale vieții sale și, în final, îl robesc și în înlănțuie. În această cădere a sa, companioni îi sunt duhurile rele și semenii săi, statorniciți în păcate.

În baza libertății sale, fiecare om, arăta Părintele Petroniu Tănase, este „ctitorul vieții sale, pe care o zidește zi de zi și o împodobește cu faptele, cuvintele, gândurile sale. La înfricoșata judecată, fiecare om se va înfățișa cu ctitoria sa înaintea lui Dumnezeu. Este vrednică de cinstea lui Dumnezeu ctitoria ta?”[9]. El își este propriul ajutor sau dușman, în funcție de calea pe care înțelege să o aleagă; ctitorul propriei sale vieți și nu doar a acesteia, trecătoare, ci și a celei viitoare, de valorile sau, dimpotrivă, de erorile și păcatele pe care le-a așezat la temelia vieții prezente depinzând răsplata și fericirea veșnică sau, în mod contrar, pedeapsa și nefericirea sa fără de sfârșit.

Tâlcuind cuvintele „Dai voință, iei putere!”, duhovnicul român considera că, în baza libertății noastre, la ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să răspundă prin voința sa fermă de a se împotrivi păcatului. Astfel, viața creștină este un dialog permanent, o conlucrare și o sinergie a omului cu Dumnezeu, a firii umane, cu harul dumnezeiesc[10].

În mod ontologic, omul este o ființă care înclină ființial spre frumos, nu doar material, ci mai ales spiritual. Această însușire a sa se află în însuși chipul său și în calitatea lui de a fi inel de legătură între cele două lumi: materială și spirituală. Prin trupul său, el se află în legătură cu lumea materială, în care nu trebuie, însă, să se scufunde, ci să o înalțe către cea spirituală. Prin sufletul său, este în legătură cu bogata lume duhovnicească, tinzând spre îndumnezeire. „De-a pururi – spunea Părintele – făptura suspină după frumusețea ei primordială, dar nicicând ca în vremea noastră omul nu a căutat cu atâta osârdie frumusețea. Se străduiește să o afle și să o realizeze pretutindeni, vrând parcă să redea lumii frumusețea cu care ieșise ea la început din mâna Creatorului”[11].

Într-o frumoasă meditație, referindu-se la numele de „creștin”, pe care îl purtăm, Părintele athonit arăta că „La Botez primim două nume. Fiecare din nou purtăm un nume, dar cine știe că la botez noi primim nu unul, ci două nume? Unul este numele de botez propriu-zis: Ion, Vasile, Maria ș.a., pe care fiecare îl prăznuiește la vremea cuvenită; mai avem însă un nume de obște, de care dacă ne-ar întreba cineva, puțin am ști să-l spunem și pe care nu-l prăznuim niciodată. Sfânta Biserică însă a rânduit pomenirea lui chiar astăzi, 1 ianuarie – ziua numelui Mântuitorului Iisus Hristos.

Ori, toți cei care au crezut și cred în El și în Sfânta lui Evanghelie, poartă numele Lui, se numești hristiani, creștini, nume care vine de la numele lui Hristos. La botez, deci, odată cu numele de botez obișnuit, primim și numele lui Hristos, ne facem creștini. De aceea, astăzi când facem pomenirea numelui Mântuitorului, ne prăznuim și cel de al doilea nume al nostru, numele de creștin”[12].

[1] Părintele Petroniu de la Prodromu, Note de lectură, în volumul Părintele Petroniu de la Prodromu, Ediție îngrijită de Preot Constantin Coman, Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2015, p. 339.

[2] Idem, Cuvinte de învățătură. La Duminica a treia după Pogorârea Sfântului Duh, în volumul Părintele Petroniu de la Prodromu…, pp. 545-546.

[3] Costion Nicolescu – Părintele Petroniu, Un părinte cu totul îngeresc, în volumul Părintele Petroniu de la Prodromu…, p. 46.

[4] Părintele Petroniu de la Prodromu, Cuvinte de învățătură. La Duminica Sfântului Grigorie Palama, în vol. cit., p. 539.

[5] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 85.

[6] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 33-34.

[7] Ibidem, p. 34.

[8] Ibidem, p. 24.

[9] Părintele Petroniu de la Prodromu, Însemnări, în volumul Părintele Petroniu de la Prodromu…, p. 233.

[10] Părintele Petroniu de la Prodromu, Predici. Cuvioasa Maria Egipteanca, în vol. cit., p. 435.

[11] Ieromonah Petroniu, Bine ești cuvântat, Doamne. Meditații, Prodromu-Muntele Athos, Editura Bizantină, București, 2004, p. 88.

[12] Părintele Petroniu de la Prodromu, Predici. Cuvânt la început de an, în vol. cit., pp. 457-458.

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *