Ignoranța, Uitarea și Nepăsarea – trei inamici în lupta duhovnicească

Despre lupta duhovnicească¹, Sfinţii Părinţi afirmă că diavolul, atunci când vrea să-l câştige pe creştin, foloseşte trei „ginganţi”: Ignoranţa, Uitarea şi Nepăsarea. Primul „gigant”, Ignoranţa, se referă la faptul de a nu cunoaşte, de a nu şti. Cel de-al doilea presupune, iniţial, cunoaşterea, aflarea, iar mai apoi uitarea. Cel de-al treilea presupune cunoaşterea, amintirea, dar care nu sunt transpuse niciodată în practică, făcându-ne să trăim în nepăsare, în nelucrare. Nimic altceva nu-şi doreşte diavolul.
– citat din stareţul Nikon Aghioritul²
(Material realizat de pr.Cătălin Dobri)

Întâi de toate, vom porni în lupta duhovnicească prin a învăţa. Dar ca să învăţam, trebuie să fim cu luare aminte. Să nu ne înşele diavolul prin dormitare, pentru că, din păcate, avem această „harismă” de a dormi şi întinşi pe pat, şi în picioare. Făcând aşa, viaţa noastră va trece, noi vom muri neînţelegând nimic în final, neînţelegând scopul pentru care am trăit. „Pentru ca răul să triumfe pe pământ, nu este nevoie decât de un singur lucru, şi anume cei buni să nu facă nimic”. În aceşti ani în care trăim, a venit timpul să ne trezim. În duminica lui Toma, prima duminică după Paşti, Biserica ne spune: „Asemănaţi-va lui Iuda!”. În ce sens să-i fim asemenea? Când Hristos se ruga în Grădina Ghetsimani şi sudoarea lui s-a făcut ca picăturile de sânge³, ucenicii săi, aflându-se aproape de El, au adormit. Pe de altă parte însă, Iuda alerga să-L vândă. Iuda este de vină sau ucenicii care dormeau?

Spunea un predicator american că pe Hristos nu L-a vândut Iuda, ci dormitarea uceniciilor Săi. Atât timp cât noi toţi dormim, propriul nostru „Iuda” aleargă să ne vândă. Să nu-l învinuim! Nu este vinovat diavolul. Vinovaţi sunt cei care dorm şi nu-şi fac treaba lor. Sfântul Apostol Pavel spune: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, adică nu este împotriva oamenilor, ci „a stăpânitorilor acestui veac […], împotriva duhurilor care sunt în văzduh”⁴; lupta noastră este împotriva diavolului. Deşi diavolii sunt duhuri, totuşi se folosesc şi de oameni pentru a-şi face treaba lor. Din acest motiv vom lupta şi împotriva oamenilor. Dar, mai întâi de toate, împotriva acelora care îi instigă pe oameni, şi anume diavolii. Întâi vom lupta împotriva diavolului, şi mai apoi împotriva slujitorilor lui văzuţi şi nevăzuţi. Cum vom putea să-l biruim pe diavol? Prin anularea armelor pe care le foloseşte împotriva noastră. Totul ţine de noi. Diavolul nu ne poate face nimic dacă noi nu suntem de acord. Diavolul nu foloseşte forţa, ci urmăreşte să fie „ademenitor”, vrea să ne atragă. Vrea ca ceva să ne placă, şi noi singuri să mergem după voia lui. Psalmistul David scrie: „ […] pândeşte pe sărac ca să-l tragă la el”. Întâi de toate, îl vom birui pe diavol înlăuntrul nostru prin tămăduirea patimilor pe care le foloseşte împotriva noastră, adică ne vom curăţi noi înşine de patimile noastre. Curăţindu-ne pe noi înşine, se curăţă şi inima noastră, se curăţă şi mintea noastră, şi începem să vedem în mod corect şi pe cei din jur. Nu sunt vinovaţi întotdeauna cei din jur. Vinovat este ochiul care îi vede pe ceilalţi. Ne vom curăţi sinele mai întâi, dacă vrem să-i vedem în mod corect pe ceilalţi şi dacă vrem să avem o atitudine corectă faţă de celălalt. Nu sunt separate de modul nostru de viaţă cele care se întâmplă în jurul nostru. Să fim atenţi la acest lucru! Lumea care ne înconjoară nu este independentă de noi. Şi noi suntem „cauza” a ceea ce se întâmplă în jur.

Dumnezeu a îngăduit de multe ori ca poporul lui Israel să trăiască în robie. În aceasta situaţie, unul dintre proroci se ruga Domnului: „Dumnezeul meu, fie-Ţi milă de poporul Tău, eliberează pe poporul tău din robia vrăjmaşilor lor!” Iar Dumnezeu îi răspunde: „Încetează să te mai rogi pentru aceşti oameni! Nu vezi cum trăiesc? Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, iar cu inima sa este departe de Mine” . Mai târziu Domnul va spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui” şi a Fiului. Cel care trăieşte ca un creştin este Fiul lui Dumnezeu. De felul în care trăim noi depinde şi ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Odată, Sfântul Efrem Sirianul se afla în Asia Mică. L-au condamnat pe nedrept. L-au prins şi l-au băgat în închisoare, iar el a rămas total surprins: „De ce să fiu închis, de vreme ce nu am făcut lucrul pentru care mă învinuiesc?” Aşadar, a început să se roage lui Dumnezeu: „De ce să fiu în închisoare pe nedrept?” La un moment dat, i se arată un înger care-i spune: „Da, aşa este. Acum nu eşti vinovat, dar când erai mic, nu ai dezlegat vaca unei văduve, de pe urma căreia trăia ea şi copilul ei, şi a mâncat-o fiarele sălbatice? Pentru asta plăteşti acum”. „În unele greşim, în altele plătim”, spun Sfinţii Părinţi. Aşadar vom începe cu sinele nostru. Noi suntem problema, inima noastră! Dumnezeu spune: „Să nu te rogi pentru aceşti oameni! Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, iar cu inima sa este departe de Mine”; „Vă voi trimite ocârmuitor după inimile voastre. Astfel vieţuiţi? Un astfel de conducător vă voi trimite”. Vrem ca cei din jurul nostru să se schimbe? Să ne schimbăm noi. Când noi ne luptăm să devenim aşa cum ne vrea Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu va face ceea ce nu putem noi să facem. Astăzi se tot vorbeşte de faptul că trăim vremuri grele. De ce? Când au fost vremuri uşoare pentru un creştin? Atunci când îi aruncau la fiare şi mulţimile strigau „Să fie aruncaţi şi alţii, mai aruncaţi!”, erau vremuri mai bune, sau erau conducătorii mai buni? Cum vom putea explica logic faptul că şaizeci de greci, în frunte cu Karaiskakis , au învins o mie două sute de duşmani? Ce logică vom folosi pentru a dovedi faptul că cinci sau şase bărcuţe, în frunte cu Kanaris , au izbutit să incendieze cea mai mare flotă din Marea Mediterană? Cum au reuşit? „Înainte să ne avântăm în luptă, afirma Kanaris, am cântat pe plajă Paraclisul Maicii Domnului”. Cum au reuşit să cânte Paraclisul? Aveau cărţi de slujbă la ei? Nu, ci îl ştiau pe de rost. Ei ştiau Paraclisul Maicii Domnului pe dinafară, iar noi nu mergem nici măcar să-l ascultăm atunci cânt bate clopotul. Duminica dimineaţa suntem obosiţi şi nu ne putem trezi să mergem la biserică. După-amiaza, la 5.00, la 6.00, când bat clopotele, ce treburi mai avem de nu putem să mergem la biserică? Aceea îl ştiau pe de rost, iar noi nu ne obosim nici să-l ascultăm. Nu este de-ajuns să spunem „suntem creştini, îl iubim pe Hristos”, ci şi faptele noastre trebuie să confirme acest lucru. „Cel care mă iubeşte, spune Hristos, va păzi poruncile mele” , iar Sfinţii Părinţi spun că „în porunci stă ascuns Hristos”. În Biserică se află Hristos. În Tainele Bisericii se află Hristos. Sunt extrem de simple lucrurile ca să dăm dovadă de neştiinţă. Makryiannis se aliniase într-o luptă decisivă cu turcii, iar ambasadorul Franţei, care era filoelen, îi spunea: „Fugiţi de acolo! Nu-i puteţi învinge! Sunteţi puţini şi poziţia voastră de luptă vă dezavantajează. Mergeţi în altă parte!”. Makryiannis i-a răspuns: „Se poate ca noi să fim puţini şi neputincioşi, dar credem cu tărie în Dumnezeu, Care ne va ajuta să-i învingem”. Erau doar vorbe? Nu! Genunchii lui aveau bătături de la atâtea metanii, iar postul îl făcuse să ajungă „piele şi os”.

Când facem noi ceea ne stă în putinţă, atunci şi Dumnezeu va face ceea ce este cu neputinţă pentru noi. Iar acest lucru nu este valabil doar pentru cei mari şi importanţi, cum a fost cazul celor menţionaţi mai sus. Demn de menţionat este aici şi cazul unui călător francez care străbătea Grecia înaintea Revoluţiei de la 1821: „S-a lăsat seara peste un sat din Peloponez. Străin, în locuri străine”; o femeie cu doi copii mici, unul de şase ani, iar altul de 8 ani, fără bărbat, şi care avea grijă de tatăl ei bolnav la pat, l-a primit să-l găzduiască. Când a intrat în casă, a văzut cum femeia taie o găină şi face din ea o supă foarte gustoasă pentru cină. „Mirat, am observat că femeia, copiii şi bunicul mâncau linte fiartă fără ulei”. Călătorul a întrebat-o: „De ce nu-i dai puţină supă tatălui tău bolnav şi copiilor?” Ce credeţi că i-a răspuns femeia? „Dacă ajungem să mâncăm carne miercurea, atunci înseamnă că ne-am turcit”. Era miercuri şi mâncau fiertură simplă cu toţii. Îi va părăsi Dumnezeu pe unii ca aceştia? Vrem să nu ne părăsească Dumnezeu? La fel să devenim şi noi. Vom avea cu Biserica aceeaşi legătură pe care o aveau aceşti oameni. Nu creştini de departe! Nu departe de Biserică, ci în Biserică. Nu ne vom îndepărta niciodată de Biserică! Nu ne vom îndepărta niciodată de preot! Să nu căutăm îndreptăţiri spunând că preotul este rău, că episcopul este la fel, de vină este unul, de vină este altul. Cine v-a spus că dacă preotul şi episcopul sunt sfinţi, voi vă veţi umple de sfinţenie? Sfinţenia nu este oarbă. Sfinţenia se dobândeşte. De aceea, ne vom strădui să ajungem sfinţi. Nu te mântuieşte sfântul de lângă tine, ci nevoinţa ta. Nici un preot şi nici un episcop nu va deveni mai sfânt decât Hristos. Iuda, care a fost atât de aproape de Hristos, s-a dus şi s-a spânzurat. Să nu căutăm îndreptăţiri! La noi este problema şi numai la noi! Dacă noi ne vom schimba, atunci şi Dumnezeu va schimba ceea ce noi nu putem schimba.

Mai întâi noi trebuie să facem ceea ce putem face, şi anume să începem să ne luptăm cu patimile noastre. Dacă ne-am întoarce împotriva celorlalţi, care după mintea noastră sunt duşmanii Bisericii sau ai ţării, nu ar mai rămâne nimeni în picioare din cauza orbirii care ne stăpâneşte. Oare mereu sunt vinovaţi ceilalţi? Mintea noastră pervertită nu este vinovată niciodată? Nu ne putem mântui în afara Tainelor Bisericii.

Fiecare se prezintă pe sine mult mai bun decât este în realitate. Mark Twain, un scriitor american, spunea că imaginea omului este dată de trei aspecte: de ceea ce crede că este, de ceea cred alţii că este şi de ceea ce este în realitate. Cum vom vedea ceea ce suntem în realitate? „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă” . Vom pleca capul şi vom merge la preot şi ne vom spovedi, dând pe faţă toate cele rele. De ce? Ne place, nu ne place, este datoria noastră, deoarece „Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har” . Pentru cei mândri, Dumnezeu este adversar. Dacă Dumnezeu este adversarul tău, cine te va mântui? „Celor smeriţi le dă har”. Cine este cel smerit? Cel care o face pe smeritul prin vorbe? Pe cine păcălim? Nici pe noi, nici pe ceilalţi. Eşti smerit? Mergi şi te spovedeşte. Nu eşti smerit, dar vrei să dobândeşti această virtute care te va mântui? Atunci mergi şi te spovedeşte. Nu ne vor mântui restul virtuţilor. Virtuţi are şi diavolul. Oricât de virtuoşi am fi, tot nu l-am întrece pe diavol la acest capitol. Niciodată nu vom putea veghea ca diavolul, niciodată nu vom putea posti ca el, niciodată nu vom fi mai feciori ca el. Are atâtea virtuţi degeaba. Virtuţile pe care le are diavolul, nu ca înger sau arhanghel, ci ca unul care a fost mai presus de aceştia, nu le vom dobândi niciodată. Toate virtuţile lui s-au dus în van. De ce? Pentru că i-a lipsit una care le păzeşte pe toate, anume smerenia. De aici a pierdut diavolul „jocul”, de aici vom începe şi noi lupta noastră. Sfânta Scriptură ne spune: „S-a smerit pe Sine, Chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor ”şi „fără Mine nu puteţi face nimic” . Unde-L vom găsi pe Hristos? În Biserică, nu în imaginaţia noastră. Nu trebuie să plăsmuim un creştinism care să ne convină nouă, un creştinism care să ne lase să trăim în propriul fel, batjocorindu-ne pe noi înşine că suntem creştini. Prin Tainele Bisericii ne vom mântui, pentru că preoţilor le-a spus Mântuitorul: „Luaţi Duh Sfânt: Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” . Nu ne place acest lucru? Foarte bine! Măcar să avem demnitatea de a recunoaşte faptul că nu suntem creştini. Ori primeşti ceea ce a spus Hristos şi te nevoieşti ca să le păzeşti, ori nu te mai numeşti creştin. Nu e nimic rău dacă cineva îşi bate joc de noi, dar noi înşine să ne batjocorim? Sunt simple şi concrete cuvintele lui Hristos. Harul ne va lumina în ceea ce trebuie să facem.

Atunci când ne împărtăşim, afirmă Sfântul Nicodim Aghioritul, devenim Trupul lui Hristos, se află în noi Hristos, Care va lupta El Însuşi cu patimile care ne chinuie. După un timp, observăm că reuşim să împlinim lucruri pe care mai înainte nu le puteam împlini, şi ne vom întreba „Cum de pot acum?” Atunci să ştim că se împlineşte ceea ce a Spus Sfântul Apostol Pavel: „Toate le pot în Hristos” . Trebuie să ne nevoim corect, nu se poate aşa, orbeşte. Vrem să salvăm Grecia, vrem să ne salvăm patria, iar noi nu ne putem salva de propria orbire. Este nevoie de o metodă, de un duhovnic, de un doctor de suflete. Alexandru cel Mare i-a învins pe perşi pentru că a avut o foarte bună strategie. Nu putem lupta împotriva unui duşman pe care nu-l putem distinge, după metodele pe care ni le produce imaginaţia noastră. De aceea, să nu stăm departe de Tainele Bisericii.

Odată au venit din Atena doi tineri cu dorinţa de a deveni călugări. Au mers, aşadar, la o mănăstire şi, după un an de noviciat, i-au tuns în monahism. După scurt timp, unul dintre ei a început să murmure: „Hai să mergem! Hai să ne luăm o chilie unde să trăim ca isihaşti! Noi am venit aici pentru viaţa isihastă. Aici în mănăstire este un vuiet permanent. Lumea vine, pleacă…, pentru asta am venit aici?” Celălalt i-a răspuns: „Stai, frate, nici măcar nu am aflat ce înseamnă viaţa monahicească. Să mai stăm să vedem cum se nevoiesc părinţii aici, ce se întâmplă, mai stai să mai învăţam ceva şi apoi vom pleca la o chilie”. Pentru o perioadă scurtă de timp, monahul care voia să plece a tăcut, apoi iarăşi a început: „Hai să plecăm! Aici nu este linişte. Mai multă linişte aveam când eram în lume. Aici stau toată ziua cu tava cu rahat în mână şi alerg să-i servesc pe pelerini. Pentru asta am venit? Eu vreau să mă rog!” Bineînţeles, nu a mai răbdat şi a plecat în partea cealaltă a Sfântului Munte, luându-şi o chilie. Celălalt monah care mi-a povestit această întâmplare îmi spunea că s-a întristat foarte mult când a văzut că prietenul său că a plecat. Anii au trecut, iar călugărul care rămăsese în mănăstire atunci, îl urmase pe duhovnicul său, astfel încât acum se găsea pe aceeaşi parte a Sfântului Munte la un schit. Se bucura foarte mult căci se auzeau numai cuvinte de laudă despre prietenul său care vieţuia ca un isihast. „Slavă Ţie, Dumnezeule”, spunea el, „că prietenul meu a izbutit în viaţa duhovnicească!” Pelerinii care treceau mai întâi pe la monahul isihast şi apoi pe la schit, îi spuneau: „Prietenul tău „zboară”. Numai să-l vezi, că imediat dobândeşti folos. Este piele şi os de la atâta post, iar cuvântul său te odihneşte cu adevărat. Prezenţa lui te alină. Neîncetat se roagă”. Celălalt spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule, că prietenul meu nu s-a pierdut!” Într-o după-amiază, acest ascet „de succes”, a ieşit din coliba sa şi s-a aşezat pe o piatră, privind marea. La un moment dat, i se înfăţişează un înger care ţinea în mână o pâine mică: „Domnul a văzut că tot ceea ce faci, o faci pentru Acela, iar nu pentru a plăcea oamenilor. Tot ceea ce faci, faci din dragoste pentru El şi pentru mântuirea sufletului tău. Domnului îi place că jertfeşti tot timpul tău pentru a te ruga, cu excepţia orelor în care munceşti pentru a putea trăi. De aceea, de acum înainte eu voi veni în fiecare zi să-ţi aduc pâine, pentru ca şi timpul pe care îl dedicai muncii să-l umpli cu rugăciune”. A luat pâine cu emoţie adâncă, iar apoi s-a îndrăcit. Îngerul care i se arătase era diavol. Noi nu ştim exact ce anume a precedat acest eveniment, însă din rezultatul de mai sus, înţelegem în ce abisuri ale mândriei căzuse. Desigur, nu din cauza păcatelor, ca acestea l-ar fi smerit, ci din cauza virtuţilor. Aşa îl luptă diavolul pe creştin. Nu-i va spune: „Du-te şi desfrânează-te”, pentru că orice creştin îi va spune „Nu!”; Nu-i va spune „Du-te şi fură!”, „Nu, sunt creştin”. Ce-i va spune, oare? „Bravo, posteşti!” Creştinul va zice: „Postesc, nu postesc? Să fiu ipocrit şi să spun că nu postesc, de vreme ce eu chiar postesc?”; „Bravo! Ai făcut milostenie!”; „Ce voi spune, că n-am dat? Am dat”. Bravo în sus, bravo în jos, şi uite-aşa creştinul se prăvăleşte din cauza virtuţilor lui.

De aceea, să avem în vedere faptul că un creştin poate avea virtuţi, dar unul care are virtuţi nu poate fi întotdeauna creştin. Virtuţi poate avea şi un budist, şi un musulman, peste tot există oameni cu virtuţi. Monahul care s-a îndrăcit, s-a nevoit după mintea lui, fără să se smerească şi să se lase călăuzit de un stareţ.

Un alt tânăr a venit să se călugărească în urma unor evenimente cutremurătoare din timpul războiului civil. A venit cu o dorinţă adâncă de răzbunare faţă de cei care îi decapitaseră părinţii şi sora. O dorinţă care s-a accentuat în timpul cât a stat la orfelinat. Odată ce a hotărât să se facă monah, a hotărât să scape de această ură, să-şi liniştească mintea şi inima pentru a putea vedea ce se întâmplă în jurul său. Stareţul care l-a primit îl întreba din când în când: „Cum merge, băiatul meu? Pe unde îţi hoinăreşte mintea?” „Mă aflam în grupul lui Lenin şi luminam popoarele cum să reziste în faţa duşmanilor”. Stareţul a început să zâmbească: „Bine, băiatul meu, spune în continuare rugăciunea!” Acesta rostea permanent „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. După puţin timp, stareţul îl întreabă iarăşi: „Cum merge, băiatul meu?” „Nu a fost corectă decizia pe care au luat-o la acel consiliu din Atena. N-au gândit bine! Altfel trebuiau să decidă”. Acum salva Grecia, se retrăsese din străinătate. După o altă perioadă de timp, stareţul îl întreabă „Cum merge, băiatul meu?” „Mă aflu în Uranoupoli , gheronda”. Iarăşi îl întreabă stareţul: „Cum merge, băiatul meu?” „Gheronda, nu trebuia ca Sfânta Chinotită a Muntelui Athos să hotărască aşa ceva. Au greşit”. Acum salva Sfântul Munte. După o altă perioadă de timp, stareţul îl întreabă „Cum merge, băiatul meu?” „Nu aţi văzut, gheronda, cum i-a vorbit părintele acelui pelerin care a venit de departe pentru a se odihni aici?”. Acum corecta obştea mănăstirii. Astfel, încet, încet, mintea revenea la locul ei. Aşa ne vrea diavolul: să fim cu mintea risipiţi în toate şi netrebnici. Vrea să ne pierdem din vedere sinele. Vrea să-i corectăm pe toţi, cu excepţia noastră. Aşadar lupta duhovnicească are nevoie de tact. Cea mai mare izbândă a diavolului este aceea de a convinge lumea că el nu există. De ceea nu vă îndepărtaţi de Biserică. Trebuie să învăţăm să ne nevoim corect. Vom începe cu noi înşine cu puterea pe care ne-o va da Sfintele Taine ale Bisericii. Numai aşa ne vom putea curăţi mintea şi-i vom vedea corect pe cei din jurul nostru şi vom şti ce poziţie va trebui să adoptăm faţă de cineva. Nu este de ajuns să ne nevoim, ci trebuie să ne nevoim corect, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Dacă cineva se luptă, nu ia cununa, decât dacă a luptat după regulile jocului”. Când nevoinţa noastră va fi aşa, vom putea spune şi noi, la fel ca Sfântul Pavel că „lupta cea bună am luptat, credinţa am păzit, călătoria am săvârşit…” . Îmi doresc ca această cunună să o primim cu toţii şi să vedem Faţa lui Dumnezeu, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor noştri şi ale Bisericii noastre!

1. Extras din Omilia cu acelaşi nume, rostită în Biserica Înălţarea Domnului, Volos, 2 aprilie, 2012.
2. Stareţul Nikon este un monah contemporan care vieţuieşte la Coliba Sfântului Spiridon, Nea Skiti, Muntele Athos. De treizeci de ani se află în Sfântul Munte, iar la începutul vieţii sale monahiceşti a avut binecuvântarea de a-l avea ca îndrumător duhovnicesc pe stareţul Efrem Filotheitul. A studiat teologia şi dreptul.
3. Lc. 22, 44
4. Ef. 6, 12