Despre Judecată și Iad

În ceea ce priveste iadul, avem de-a face cu o taină, cu taină care pe mine personal mă tulbură de foarte multă vreme și a tulburat pe multă lume înaintea mea. În istoria bisericii există mai multe abordări ale problemei iadului, a iadului ca loc de pedeapsă veșnică.

                (Cateheză susținută de Pr. Cristian Galeriu)

Cum poate îngădui Dumnezeu, care este Iubire, veșnicia iadului?

Teoria lui Origen ne spune că sufletele sunt create toate de Dumnezeu  – în momentul creației îl contemplă pe Dumnezeu din veșnicie, la un moment dat se plictisesc de această contemplare, cad în trupuri, își duc viața în trup și apoi sunt pedepsite, dar Dumnezeu pune la un moment dat ordine în lucruri din nou, etapă care se cheamă apokatastază și iarăși sufletele încep să-l contemple, de unde urmează iar să se plictisească și să cadă. Fenomen de altminteri ciclic.

Asta este pe scurt și este una dintre greșelile majore ale lui Origen pentru care a fost condamnat. Au fost mai mulți care au avut forme de abordare ale acestei ciclicități, mai accentuate sau mai diluate. Problema însă este și rămâne la cei care nu văd această problemă ciclic, ci liniar, cum o vede și creștinismul. Momentul creației – a doua venire (parousia), dar care interpretează și pun în discuție faptul că Dumnezeu ar putea înlocui răul veșnic.

Lor li se pare că iubirea lui Dumnezeu trebuie să își asume și să ierte la un moment dat greșala oamenilor. Această idee se găsea undeva la Sf Grigore de Nisa și are de-a face cu un pasaj din Apocalipsa – Va fi o împărăție de 1000 de ani după care Dumnezeu va restabili toate.

Poate, nu poate, vrea sau nu vrea Dumnezeu.

Noi, teologii când vorbim despre puterea lui Dumnezeu o socotim una cu voința lui Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu se împlinește imediat. Nu există interval, ca în cazul nostru, al oamenilor. Noi voim ceva dar până să realizăm acel ceva apare o înlănțuire de acțiuni  / circumstanțe pentru ca noi să putem.

Dumnezeu vrea, se face. Evident că nu este vorba niciodată atunci când este vorba despre Dumnezeu că nu poate. Din ceea ce am citit și am înțeles până acum din părintele Stăniloae, „neputința„ lui Dumnezeu este o neputință pe care și-a asumat-o voit la momentul creației omului.

Și este o taină dincolo de orice pricepere. Dar să încercăm să punem câteva lumini să distingem esența:

1. Dumnezeu nu are nevoie de creatură.
2. Dumnezeu este Treime din veșnicie – Treime din Persoane, dar Unime de Ființă, de Voință, de Putere, de Lucrare. Deoființă. Nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât Tatăl și pe Tatăl decât Fiul și celor pe care Fiul va dori să li se descopere. Unimea.
3. Taina bunătății și a iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru iubește creatura cu care nu are Unime, dar pe care o face după chipul și asemănarea fiului Său. Omul atunci devine capabil să ajungă așa cum este Fiul față de Tatăl. În Unime nu de Ființă, ci de Voință, Putere și de Lucrare cu Dumnezeu. Omul se dăruiește pe sine însuși lui Dumnezeu și Dumnezeu lucrează prin el.

Dumnezeu a voit să-și asume această neputință de a interveni în privința libertății omului. Grigore de Nyssa spune că unde nu este libertate, nu este virtute. Dacă Dumnezeu ar atinge câtuși de puțin libertatea omului, ar distruge virtutea omului. Cine să respecte libertatea omului dacă nu cel care a făcut-o și care l-a creat și pe om?

Teologia ortodoxă este o teologie personalistă, in sensul în care noi privim Persoana. Această discuție despre voință și putere este o discuție care are o iradiere catolică, unde ființa și atributele lui Dumnezeu sunt discutate în sine, sunt explicate rațional, dar această abordare duce la o contradicție. Antinomia, specifică ortodoxiei nu poate lucra într-un spațiu simplu, logic, cartezian. Persoana este liberă. Dumnezeu își asumă neputința de a interveni în libertatea Persoanei noastre, asumându-și totodată și urmările alegerilor noastre greșite. Sfânta Cruce. El dorește ca libertatea lui să fie libertatea noastră.

Ce fel de justiție este aceasta? Dacă pleci la ideea de justiție poți foarte ușor să ajungi la ideea de acuzație. M-ar putea întreba cineva – Părinte, vreți să spuneți că Dumnezeu s-a gândit că din cele 100 miliarde de oameni pe care i-a creat doar 50 milioane vor fi în rai? Nu știu ce să zic. Probabil că da.

Și atunci acel cineva ar continua – Păi dreptatea unde este? Dreptatea este că Iisus s-a dus în iad!

Te cheamă și pe tine să iubești alături de el, dar dacă tu te învârtoșezi să nu construiești nimic, nu auzi iubirea pe care o strigă.

Iubirea lui strigă. În fiecare suflet se aude chemarea iubirii lui Dumnezeu. Cine nu reușește să audă păstrează de fapt tot felul de  scleroze în suflet (referitoare la Biserică, la Dumnezeu, la icoane, la preoți, la catedrale, la tot soiul de lucruri din sfera ortodoxiei) și crede că lumea devine mai bună printr-o simplă împădurire de 1000 m2 sau printr-un meeting pentru Roșia Montană…Lumina este în două puncte și Întunericul în cincizeci…. Starea aceluia nu mai este a omului liber ci a omului înlănțuit.

Iadul este subiectiv și ontologic. Iadul subiectiv – este citându-l pe Sf Ioan Damaschin – unul personal, sufletesc. Dumnezeu oferă și diavolului pururea cele bune, dar acesta nu voiește să le primească.  Dumnezeu nu este cauza chinurilor eterne ale diavolului, ci acela se chinuiește de la sine. Se pedepsește pe sine însuși dorind cele ce nu sunt. Una dintre definițiile răului, enunțate de Maxim Mărturisitorul, era chiar această definiție – Răul nu există.  Suferința este personală.Atunci când suntem supărați pe cineva, această supărare ce ne aduce nouă? Gânduri rele. Trăiri rele. Un iad subiectiv care mă influențează ca mod de a fi. Privirea mea este obstrucționată de o grefă negativă, pentru că amintirea unui rău este un tromb pe sistemul circulator al Harului. Taina iertării este esențială atunci  în vederea împărtașaniei.